Senator Ion Hadârcă. Declarație: REGELE FERDINAND I – ÎNTREGITORUL

DECLARAȚIE POLITICĂ

Ședința Senatului din data de: 08.05.2019

Stimate domnule Președinte al Senatului României,
Stimate doamne și stimați domni Senatori!

Coroana Regelui Decebal nu a fost de spini, dar spinul care i-a înjunghiat destinul nu a fost mai puțin sângeros decât spinul lui Hristos. Coroana regală a României nu este nici din aur, nici din diamante, precum cea a țarului rus, în schimb este, caz mai rar, din oțel călit în Războiul Independenței, scrie poetul George Coșbuc în inspirata-i lucrare „Povestea coroanei de oțel”: „Coroana regelui nostru, Carol, și a tuturor regilor, pe care ni-i va da Dumnezeu de-acum înainte în scaunul domniei românești, este făcută din oțel de tunuri de-ale turcilor din Plevna”. Deci, ea este identică ideii de independență și de jertfă pentru Țară. Iată de ce, prin inițiativa mea legislativă din 2017, am pledat pentru instituirea Zilei Naționale a Coroanei Regale.

În tradiția statalității românești moderne, luna mai este luna regalității. Peste câteva zile se vor împlini 138 de ani din momentul în care România a fost proclamată Regat („restatornicită-n Domnie”, zice Coșbuc), iar principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost încoronat drept Rege al României. Carol deveni principe al României la 10 mai 1886 și, pe vremea lui, România cunoaște o ascensiune importantă în plan cultural, militar și edilitar.

România devine Regat după obținerea Independenței, la 10 mai 1877, iar pe 10 mai 1881, principele Carol și principesa Elisabeta sunt încoronați, în fața Catedralei Mitropolitane din București, devenind regele și regina României. Astfel, 10 Mai devine Ziua Națională a României, fiind sărbătorită an de an, până în 1947, când regimul comunist, adus pe tancurile sovietice, decapitează organizațional România, suprimând instituția regală.

Această soartă vitregă a căzut pe umerii ultimului rege, Mihai 1 al României, care a supraviețuit regimului comunist. Rezumând un veac și ceva de regalitate, Regele Mihai spunea în discursul său istoric ținut aici, în Parlamentul României, la 25 octombrie 2011: „Nu m-aș putea adresa națiunii fără a vorbi despre Familia Regală și despre importanța ei în viața țării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie.”

Chintesența acestei misiuni a Coroanei regale o vom regăsi reflectată în relativ scurta, dar foarte efervescenta și plină de conținut, domnie a Regelui Ferdinand I, cel de-al doilea Suveran al României. Non multum sed multa, ar spune strămoșii noștri latini. Ferdinand I este considerat rege biruitor în prima conflagrație mondială, însă nicicând nu se va uita că, înainte de a se vedea victorios, Ferdinand a trebuit, în primul rând, să se învingă pe sine în acel cumplit război pentru România.

Dramă s-a jucat în istorica ședință a Consiliului de Coroană din duminica lui 14 august 1914 la care regele a luat hotărârea intrării României în război alături de Antanta. Asta însemna să lupte împotriva Puterilor Centrale din care făcea parte și Germania, patria de obârșie a dinastiei Hohenzollern. Istoricul Ion Bulei descrie scena în cartea „Bunul nostru rege, Ferdinand”. În acea ședință regele se adresează membrilor Consiliului: „Am convocat aici pe mai marii țării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situația în așa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu…  crede că momentul a venit.  Eu, după matură reflecție și după lupte interne pe care le veți înțelege și din care am ieșit biruitor asupra mea, înclin mai mult pentru opinia guvernului meu.” Înclinarea regelui nu a fost susținută de toți. Intrarea în război alături de Rusia, ale cărei interese erau să se folosească de România pentru a ajunge la Strâmtori și la Marea Mediterană constituia un pericol real. Mai mult, liderul conservatorilor, Petre Carp, era convins că din război va urma, fie hegemonia rusească, fie hegemonia germană. Era mai rațional ca dinastia germană Hohenzollern, purtând Coroana României, spunea Carp, să intre în război alături de Germania. La această aserțiune regele răspunde: „Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României n-aș ezita să adopt opiniile dumneavoastră; această soluție ar fi cea mai ușoară pentru mine. Dar scormonind adânc în conștiința mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei și, în consecință, cu cele ale Germaniei. A trebuit să impun inimii mele tăcerea; asta n-a fost ușor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria față de poporul român, ale cărui destine le conduc”. Nici aceste cuvinte pline de trăiri și durere sufletească nu-l împacă pe liderul conservator. Îndărătnicul Petre Carp nici după acest răspuns nu-și grațiază regele și mai răsucește o dată cuțitul în rana lui vie: „Majestate, un Hohenzollern nu a fost niciodată învins!” „Te înșeli, domnule Carp, îi răspunde regește Ferdinand, eu am învins deja unul.”

Dar care au fost, de fapt, interesele României, providențial văzute și profund cugetate de rege, pentru care el a trebuit să-și sacrifice eu-l ființei sale germane și să dea curs făgăduinței solemne făcute încă în 28 septembrie 1914, la preluarea tronului, de „a fi un bun român”. Ni le spune însuși regele, la 15 august 1916, chiar a doua zi după frământata ședință a Consiliului de Coroană, în Proclamația sa către țară, ce vestea intrarea României în război: „Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a învederat că pe viitor numai în temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiință națională, ziua unirii lui. După veacuri îndelungate de nenorociri și de grele încercări, înaintașii noștri au reușit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul de Independență, prin munca lor neobosită pentru renașterea națională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părți ale Carpaților.”

Octavian Goga a numit clipa dramatică a despărțirii de sinele său german al regelui Ferdinand drept „Ultima zi a României Mici. Ceasul Dezlegării”. Însă, până la momentul înălțător al României Mari, atât regele, cât și regatul său, au trebuit să treacă prin cele mai cumplite momente în care se părea că însăși Speranța era pe drumul pierii. Acel moment înălțător a venit abia peste șase ani, dintre care patru purtând în spate crucea grea a unui război imprevizibil și cvasi apocaliptic. Este momentul orei astrale de la Alba-Iulia din 15 octombrie 1922, ziua încoronării Regelui Ferdinand I drept Suveran al României Mari. Coroana pusă pe cap în acea zi avea adăugate însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, simbolizând unirea tuturor românilor, „de la Nistru până la Tisa”, precum o văzuse vizionarul Mihai Eminescu.

La 15 octombrie 1922, regele punctează la Alba-Iulia:  „Suindu-mă pe tron am rugat cerul să dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele țări, ca bun român și rege. Pronia cerească a binecuvântat și prin bărbăția poporului și vitejia ostașilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului și să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru… Vreau ca, în hotarele României Mari, toți fiii buni ai țării, fără deosebire de religie și naționalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însuflețiți de năzuința unei înfrățiri naționale, să se folosească toți de legitima ocrotire a statului.”

Sunt cuvinte care conțin bilanțul unor trăiri, uneori poate supraomenești, dar și dezideratele de viitor ale unei Românii Mari și moderne, regândite atunci europenește.

Împărtășind, peste ani, bucuria înaintașilor mei basarabeni, consemnăm aici aceeași bucurie regească exprimată anterior, în telegrama trimisă Sfatului Țării, în ziua de 27 martie 1918: „Cu o adâncă emoţiune şi cu inima plină de bucurie, am primit ştirea despre spontaneul act ce s’a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteaptă atât de puternic în timpul din urmă în inimele moldovenilor de dincolo de Prut, a primit prin votul înălţător al Sfatului Ţării, o solemnă afirmare; un vis frumos s’a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat în zile de restirște, să văd după o sută de ani, pe fraţii basarabeni venind iarăşi la Patria mumă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri domniilor voastre şi Sfatului Ţării, ale cărei patriotice sforţări au fost încoronate de succes. În aceste momente solemne şi înălţătoare pentru patria de aci înainte comună, vă trimit la toţi cetăţenii din noua Românie de peste Prut, regescul meu salut, înconjurându-vă cu aceiaşi inimoasă şi caldă iubire părintească. FERDINAND”

Regele nu a uitat de bucuria pe care a primit-o de la basarabeni în zilele de restriște ale anului 1918. În același an el a dispus prin decrete inițierea unui amplu program de modernizare a Basarabiei, a acestei „nouă Românii de peste Prut”.

Modernizarea politică începe cu decretul regelui Ferdinand nr.3675 din 13 decembrie 1918 prin care corpul electoral al tuturor cetățenilor majori din Basarabia era convocat, pentru prima oară în istoria ținutului, să aleagă „pe circumscripții electorale, prin vot universal, direct, obligator și secret, și pe baza reprezentării proporționale” numărul de deputați și de senatori stabilit prin același decret. La alegerile din martie 1919, în acest prim-exercițiu democratic, au participat masiv aproximativ 78 % din alegători. A urmat reforma agrară, atât de mult râvnită de țărani, apoi cea a învățământului, așteptată de populația basarabeană ținută de administrația țaristă, cu rea-credință, în întunericul analfabetismului.

În secolul XXI, dezideratele naționale au rămas, din păcate, cam aceleași precum cele din secolele anterioare. A reușit să o spună, înainte de a pleca la Domnul, ultimul nostru rege, Mihai I al României, aici, în Parlamentul țării, cu doar opt ani în urmă: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere. Democrația trebuie să îmbogățească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca și toate țările din Europa are nevoie de cârmuitori respectați și pricepuți. Nu trebuie niciodată uitați românii și pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de influență… Ei sunt toți parte a națiunii noastre și așa vor rămâne totdeauna…Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la  părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copii noștri.”

Sunt idei-testament, prin care, urmate cu destoinicie, am putea transforma România dintr-o țară din care românii pleacă, în una pe care toți românii și-o doresc prosperă și în care românii din toate generațiile luate de valurile despărțitoare vor dori numaidecât să se întoarcă.

Mulțumesc.

Ion Hadârcă,

senator de Vaslui

Lasă un răspuns