Senator Ion Hadârcă: Declarație. Pantelimon Erhan și drumul regăsirii de sine


DECLARAȚIE POLITICĂ
Ședința Senatului din data de: 03.04.2019

  PANTELIMON ERHAN ȘI DRUMUL REGĂSIRII DE SINE

 Stimate domnule Președinte al Senatului României,
Stimate doamne și stimați domni Senatori!

Probabil, cea mai anevoioasă, dar și mai prodigioasă cale, parcursă în viața omului, este drumul regăsirii de sine. Drumul cunoașterii sau al inițierii este, în fond, traseul asumării propriei identități, prin cele trei ipostaze ale sale: ontică, etnorizomică și teognostică. Alternativa lor este eșecul existențial și aneantizarea.

Drumul lui Pantelimon Erhan este edificator în acest sens. Unionistul basarabean, Pantelimon Erhan, de asemenea face parte din pleiada marilor intelectuali care au făurit Unirea Basarabiei cu Patria-mamă – România – în 27 martie 1918. Implicit, putem deduce că fiecare dintre cei 86 de votanți ai Actului Unirii a venit pe căi diferite către acest istoric și fericit deznodământ.

De obârșie din satul Tănătari, județul Tighina, Erhan a fost dus să-și facă studiile la Seminarul Teologic din Chișinău, unica și cea mai înaltă instituție de învățământ rânduită de regimul țarilor ruși pentru întreaga gubernie a Basarabiei. Demonstrând aptitudini și sete de cunoștințe, a urmat Facultatea de Litere a Universității din capitala imperiului rus, Petrograd, unde își începe cariera profesională de profesor la Liceul Principilor, apoi cea de asistent universitar.

Capitala rusă era pe cale să înghită și să dizolve în cazanul ei cosmopolit un suflet de român basarabean în plus, când tocmai în acel loc istoria a făcut o cotitură fatală. Revoluția rusă din februarie 1917 a schimbat radical coordonatele nu numai ale națiunilor înglobate în „temnița popoarelor”, vorba lui Marx, dar și a multor indivizi cuprinși în vâltoarea acelor evenimente.

Diaspora basarabeană de la Petrograd formată în cea mai mare parte din intelectuali cu studii universitare era activă încă de la începutul Primului Război Mondial. Unii dintre basarabeni aveau trecere în cele mai înalte cercuri politice și profesionale ale capitalei ruse. De asta a profitat Guvernul Provizoriu al lui Alexandr Kerenski. În primăvara anului 1917, Guvernul revoluționar rus a încropit un grup de 40 de basarabeni, în frunte cu Ion Inculeț, din care făcea parte și Pantelimon Erhan, pe care l-a trimis în Basarabia cu misiunea „să adâncească în teritoriu dezideratele revoluției ruse”.

Evident, scopul acestui desant era să pregătească Basarabia pentru conviețuirea în cadrul unei Rusii fără țar, dar strâns încorporată într-o nouă – veche construcție statală numită federativă.

După secole de țarism obscur, sintagma stat federal, cu promisiunea autonomiei regiunilor naționale, părea ceva nou, ademenitor. Desigur, Guvernul Kerenscki vindea iluzii, pentru că principiile imperiale pe care era zidită Rusia rămâneau aceleași, iar dreptul națiilor la autodeterminare, declarat de Revoluție, rămânea destul de confuz.

Promisiunea propagandistică s-a dezumflat în vara anului 1917, când Kerenski amenința cu represiuni revendicările de natură națională ale grupurilor de influență basarabene, din ce în ce mai viguroase în mediul soldaților și ofițerilor moldoveni, dislocați pe Frontul Român, în cantonamentele din Odessa și Chișinău.

În Basarabia, Erhan și grupul său au găsit o cu totul altă stare de spirit. Evenimentele din provincie, dar mai cu seamă cele de pe Frontul Român, se precipitau. Ostașii și ofițerii moldoveni intrau în contact cu frații lor de sânge de care au fost rupți și izolați cu mai mult de un secol în urmă, dând naștere unui răvășitor proces de deșteptare națională. Revendicările revoluției ruse păleau în fața dezideratelor dezrobirii naționale ale revoluționarilor moldoveni.

Grupul din Petrograd s-a contopit, astfel, cu masa de destine basarabene aflate în proces de fierbere și de primenire. Un veac de înstrăinare trebuia regândit, reevaluat. În vârtejul unor torente de evenimente contradictorii, trebuiau restabilite adevăratele coordonate ale unui popor rătăcit și ținut în sclavie. Drumul libertății se înfrățea în zare cu cel al deșteptării naționale. Acesta este și laitmotivul imnic al preotului Mateevici: „Scoală, frate, zorile s-aprind!” Pentru asemenea sisifică lucrare, istoria rezervase doar câteva luni de zile pline de frământ.

Pantelimon Erhan a mers în acest proces pe cale evolutivă. La început nu era de acord cu Partidul Național Moldovenesc care promova ideea consolidării unei mișcări de eliberare națională. Nu agrea „separatismul” față de Rusia și a rămas fidel postulatelor Guvernului Kerenski ale unui stat rus federativ, din care să facă parte pe bază de autonomie și Basarabia. Ruptura cea mare în conștiința lui Erhan s-a produs după lovitura de stat a bolșevicilor, arestarea guvernului Kerenski și alungarea acestuia. A mai rămas o vreme părtașul autonomiei în cadrul Rusiei, crezând că regimul bolșevic este un fapt trecător.

Spre cinstea aripii unioniste, aceasta nu a înfierat opțiunea celor ca Erhan, lăsând ca lucrurile să meargă pe calea firească și pașnică a trecerii de la o etapă la alta, inclusiv prin convingere. Între diferitele opțiuni privind soarta Basarabiei, în toamna anului 1917, exista o înțelegere de principiu, tacită, că revendicările naționale ale moldovenilor au nevoie de un consens al minorităților. În această ordine de idei, se considera că prezența solilor din Petrograd în conducerea viitoarelor structuri era nu numai necesară, dar și benefică. Astfel, la propunerea lui Erhan, moderatul Ion Inculeț, șeful grupului de la Petrograd, a fost ales președinte al Sfatului Țării. Iar la 7 decembrie 1917, la cinci zile de la proclamarea Republicii Democratice (autonome) Moldovenești, însuși Pantelimon Erhan a fost numit prim-director general (șef de Guvern).

În fruntea acestei structuri de pionierat pentru el, Pantelimon Erhan a stat aproape o lună și jumătate, scurta perioadă fiindu-i una decisivă pentru convingerile sale. Erhan se confrunta cu fenomene greu de evaluat din perspectiva unui șef de guvern. Pe lângă asigurarea necesităților populației, aceste fenomene se manifestau în (1.) dezmățul trupelor bolșevizate rusești dezertate de pe Frontul Român, (2.) activitatea subversivă în Chișinău și în teritoriu a structurilor bolșevice de tipul FrontOtdel-ului, (3.) înfierările de pedepsire a tendințelor de desprindere de Rusia ale guvernului sovietic condus de Lenin și (4.) amenințările de anexare a Basarabiei venite dinspre noul guvern ucrainean.

Pantelimon Erhan a fost pus în fața unei realități crude: pentru a fi salvată și pentru a apăra cetățenii de teroarea bolșevică din ce în ce mai pronunțată, republica avea nevoie de o forță militară. În consecință, Erhan, ca prim-director general al Guvernului și Inculeț, ca președinte al Sfatului Țării, cer ajutorul militar al Antantei. Pentru acest gest, Erhan și Inculeț sunt arestați la 6 ianuarie 1918 de FrontOdtelul bolșevic, executarea lor fiind iminentă. Viața le-a fost salvată de intervenția promptă a unui regiment de soldați moldoveni.

Drept urmare a evenimentului, Pantelimon Erhan a considerat firească, dar și extrem de necesară dislocarea trupelor române în teritoriul Basarabiei, fapt împlinit la 13 ianuarie. La fel de firească a fost și depășirea etapei autonomiei și trecerea la cea a independenței Republicii Democratice Moldovenești față de Rusia. Astfel, se punea capăt pericolului anexării pus la cale atât de Rusia, cât și de Ucraina, devenită de curând independentă.

În ședința Sfatului Țării din 22 ianuarie 1918, Pantelimon Erhan prezintă un ultim raport al său în calitate de prim-director general și fundamentează în felul următor trecerea la noua etapă: „…Republica Moldovenească nu poate rămâne neindependentă, fiindcă dacă va fi neindependentă, va fi anexată de cineva. Dar noi știm ce este libertatea si republica, de aceea Consiliul Directorilor Generali, discutând chestia, a venit la concluzia că trebuie făcuți pași ca republica noastră să devină independentă, fiindcă toate republicile rusești vor merge pe această cale.”

 

Pantelimon Erhan este urmat la conducerea Directoratului General de Daniel Ciugureanu. Ca membru al Sfatului Țării votează Unirea cu regatul României la 27 martie 1918, iar în perioada interbelică este responsabil de organizarea învățământului în Basarabia, fiind și senator în Parlamentul României. În 1940, după anexarea Basarabiei la Rusia sovietică, Pantelimon Erhan se refugiază la București unde a decedat, în anul 1971.

Povestea vieții lui Erhan rămâne la fel de răvășitoare ca și a drumului, încă rătăcitor al Basarabiei române.

Vă mulțumesc.

Ion Hadârcă, Senator de Vaslui

Lasă un răspuns