Semne, la răspântie de ani

Considerente, 6 ianuarie 2014

     Dacă ar exista o publicație anostă, obligată printro politică editorială asumată să fixeze fără nicio excepție tot ce se petrece în viața partidelor, am avea acum, în primul număr al noului an, tipărit cu majuscule în prima pagină titlul unei știri „incendiare”, precum că Partidul Liberal Reformator a fost înregistrat la Ministerul Justiției și este acum o formațiune plenipotențiară. Rubrica din ultima pagină a anostei publicații ar conține în subsolul rezervat anunțurilor de la mica publicitate o scurtă, scrisă cu caracter petit, înștiințare, precum că sediul PPCD din strada Iorga se dă în arendă, oricui. Avizul ar fi fost însoțit de o minusculă fotografie în care apare imaginea spălăcită a sediului pe care altădată stătea prins firmamentul respectivului partid, iar acum are legată pe peretele din față o pancardă roșie cu inscripția: „Arenda”, urmată de numărul unui telefon mobil.

Fiindcă nu există o asemenea năzdrăvană publicație și viața anostă de partid este abordată alandala de toate publicațiile laolaltă, începutul de an 2014 a ratat ocazia „senzaționalului incendiar”. Mai mult, chiar portalul Unimedia, obligat prin contract să posteze toate aparițiile noi de pe blogul personal al subsemnatului, a trecut ușor cu vederea peste titlul unei scurte introduceri la un serial de materiale pe care mi le-am propus să le public în legătură cu înregistrarea PLR și care prezintă cauzele și efectele apariției lui pe scena politică în 2013. Titlul era scurt și inofensiv: „Partidul Liberal Reformator există și de iure”. Dar, să trecem peste asta. Știm că nu toată lumea, mai ales cea politică, este bucuroasă de apariția PLR. Cine se bucură de un concurent în plus, mai ales când planurile pentru acest an sunt atât de mari și perspectivele atât de măgulitoare, iar liberal reformatorii arată pe zi ce trece că au intenții serioase pentru viitor.

Dar, în fond, este bine că nu avem o publicație special dedicată vieții de partid, pentru că ar fi cu adevărat anostă, plicticoasă, nefolositoare. Partidele au învățat lecția anilor 1990-2000 când cheltuiau sume enorme pentru a se fuduli cu careva gazetuță. Acum, în afară de comuniști și sateliții lor socialiști, nimeni nu mai procedează atât de risipitor. Presa de partid, se pare, rămâne în istorie. Acum se acționează mult mai atent, cu mai multă abilitate, în stil european. În Europa nu este de bine ca partidele să aibă în custodie directă instituții de presă. Partidele, mai exact, stăpânii lor, angajează directori de instituții mass-media independente care, pentru anumite plăți, le pune pe tavă politica editorială cu tot cu personal. Prin urmare, este și mai credibil, și mai eficient, și mai la modă. Editorii se jură că sunt independenți ca altădată, iar partidele se laudă cu nu mai țin în jug instituții de presă, ca altădată. De fapt, subjugându-le pe toate. În afară de unele excepții cam asta este situația și cu marile investiții directe în posturile de televiziune. Dar, asta este o temă demnă de o atenție mai deosebită. O vom lăsa pentru altă dată.

Cu ani în urmă, însă, cutiile poștale de la sate și orașe, mai cu seamă în campaniile electorale, se pomeneau burdușite cu sumedenie de ziare, distribuite gratis, pe care gospodarii le adaptau la anumite trebuințe, altele decât ale cititului. Mulțumite erau partidele care credeau că ziarele lor au atins ținta, mulțumiți erau gospodarii care se pricopseau măcar cu ceva pe degeaba. Amăgeala era reciprocă. Iar consecința acestei afaceri poate fi văzută în cimitirul imaginar de ziare, plin de titluri monumentale care amintesc de acea perioadă a naivității politice: „Pământ și Oameni”,  „Republica”, „Luceafărul”, „Țara”, etc …

Pomenind acest ultim titlu, aflat astăzi doar pe piatra de mormânt a faimoasei, altădată, publicații ppcd-iste, să revenim la subiectul urmărit de fapt al acestor considerente apărut la vederea anunțului cu arenda. Nu avem pretenția unei analize serioase și minuțioase a traseului politic, istoric și de proporții al partidului, care a ajuns în 2014 să își dea sediul în arendă. Spațiul nu ne permite. Dar un studiu serios al fenomenului trebuie să îl facă istoricii, sociologii, junaliștii-analiști, dimpreună cu psihanaliștii, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei au făcut la începuturi corp comun cu acest proiect politic. Pentru învățăminte de moment, însă, este necesar să extragem chiar acum niște concluzii de suprafață, dar foarte relevante pentru cei implicați astăzi în politică.

Prima întrebare în legătură cu acest minuscul, dar relevant eveniment, se cere de la sine: care sunt greșelile ce duc un partid situat la început pe platforma largă a Mișcării de Eliberare Națională și susținut de milioane de cetățeni, la starea falitului total, nevoit să își vândă, și casa, și masa? Este întrebarea firească a stărilor de lucruri întâmplate fără amestecul dinafară, cum ar fi un faliment de bună-credință, dacă ni se permite oximoronul, adică cel provenit din anumite metehne de natură obiectivă sau subiectivă, cum ar fi: lipsă de experiență, naivitate politică, abuz de putere, uzurpare de putere, egoism politic, defect de comunicare, tupeu exacerbat sau imbecilitate agresivă, la urma urmei. Toate sunt omenești, iar tot ce este omenesc poate greși.

Dacă admitem, însă, că tot ce s-a produs este rezultatul unei activități de rea-credință, a unui proiect gestionat cap-coadă dinafară și menit să îndrepte controlat procesele politice autohtone împotriva obiectivelor propuse de Marile Adunări Naționale în anii 1989 și 1991, atunci întrebarea ar trebui să o formulăm în felul următor: cum de s-a putut ca doar în Republica Moldova, Mișcarea de Eliberare Națională să fie acaparată, prin infiltrare premeditată de agenți, subordonată intereselor străine și anihilată în final, luând ca mișcări de referință cele din țările baltice?

Există și varianta a treea în desfășurarea lucrurilor. Dacă ați fost atenți, în desfacera primelor două situații nu am folosit cuvântul „trădare”, pe care mulți îl invocă. Atunci, dacă trădarea a avut loc, este folositor să găsim răspusul la altă întrebare: când s-a produs trădarea, care a fost miza trădării, s-au consumat sau nu efectele trădării, ori acestea sunt în așteptarea altor momente cruciale ale istoriei noastre pentru a se manifesta la fel de malefic sau poate și mai distrugător? Este potrivit să ne punem astfel întrebarea pentru că Iuda este printre noi. Îl aflăm în răstimpuri ba protagonist la evenimente academice anti-europene, ba ținând lecții în aule universitare cu același mesaj, ba îl vedem la ecrane, respirând divagații din plămânul lui eurasiatic.

În sensul învățămintelor pe care vrem să le extragem, punem de o parte pentru alte ocazii comentarea ultimelor două situații cu tot cu întrebările lor pertinente, dar chinuitoare. Să analizăm, fără a pătrunde în miezul lor, metehnele de bună-credință (iertați-ne expresia), greșelile adică, cele care sunt lejer obiective ori profund subiective – nu țin nici de infiltrări abominabile din afară și nici de trădări monstruoase din interior. Vom vedea, că și fără acestea din urmă, greșelile ori metehnele în politică au aceleași efecte distrugătoare pentru spațiul uman în care se produc. Să înșirăm doar câteva dintre ele care au condus la falimentul celui mai popular și mai creștin partid din istoria Republicii Moldova și care au afectat profund destinul cetățenilor ei, indiferent de atitudinea lor față de formațiune.

  1. Ostracizarea      deputaților primului parlament proveniți din mediul agrar a condus la      distanțarea lor de obiectivele Frontului Popular și înregimentarea      acestora în serviciul Interforntului în formula Partidului Democrat Agrar;
  2. Neparticiparea      la alegerile locale din 1995 a lăsat fără sprijin politic sute de primari      care au susținut Mișcarea în 1990 și care ulterior au fost asimilați de      agrarieni și de comuniști;
  3. Egoismul,      infatuarea, discursul agresiv al liderului împotriva colegilor de partid, cu      preponderență a intelectualilor, a altor partide de dreapta a condus la      fărâmițarea Mișcării în partide angajate în lupte fratricide, la      automarginalizarea proprie, îngustă, pe eșichierul politic, la      compromiterea guvernării democratice dintre anii 1998-2001;
  4. Miopia      politică a răpus Guvernul Sturza în noiembrie 1999 angajat în primul val      al procesului de integrare europeană, eveniment care a netezit venirea la      putere a comuniștilor, având grave consecințe economice, sociale, politice      pe durata unui deceniu;
  5. Neglijarea      votului anticomunist al zecilor de mii de alegători acordat partidului în      alegerile din 2005, uzurparea încrederii electoratului de dreapta și      participarea la alegerea unui șef de stat comunist a avut drept efect      marea deziluzie a susținătorilor Mișcării, de fapt colapsul ei în varianta      în care nucleul l-a constituit mai întâi Frontul Popular, iar ulterior      PPCD;
  6. Simularea      rolului de opoziție constructivă în perioada 2005-2009 a surpat definitiv      încrederea în PPCD, iar participarea dementă la guvernarea comunistă incriminată      de represaliile abominabile de după 7 aprilie 2009 a însemnat fuzionarea      lui de facto cu Partidul Comuniștilor – exact forța contra căreia a fost creată      să lupte PPCD. Cercul viciilor s-a închis în acest punct. Cortina a fost      trasă.

Astea ar fi doar câteva greșeli, asupra cărora insistăm, ale unui partid, care la început a fost mare și care datorită unor grave diformități morale și de comportament ale liderului a coborât în iadul disgrației veșnice a celor ce l-au susținut. Acum, dacă ar fi să existe un blestem în lumea politică, el ar trebui să sune astfel: „Cine va face ca PPCD, ca PPCD să ajungă”.

Unele partide au toată șansă să ajungă, fiindcă merg cu îndârjire pe aceeași cale, având și caracteristici de fond similare: sunt subjugate unei singure voințe, așijderea și unor metehne ale emanatorilor ei; suferă de miopie politică acută, confundând în situații de maximă răspundere interesul național cu cel privat ori de gașcă, recurg ușor la serviciile adversarului politic – primul pentru a da jos guvernul condus de un partener proscris, altul pentru a da jos din vârful parlamentului un partener care este concurent în afacerea comună de acaparare a activelor statului, cel de-al trelea vinde interesul propriului partid unui partener pe care el îl crede mai puțin corupt, pune la cale revenirea la putere a opoziției comuniste criminale și recurge la serviciile nesuferitului adversar politic atunci când vine vorba de a se pricopsi cu terenuri intravilane, cu sediu mai nou și mai ieftin. Așa că, să nu se mire nimeni că peste o habă de vreme va da cu ochii de un alt anunț, plasat la mica publicitate, cum că, pe aceeași stradă Iorga, sau puțin mai la vale,  se dă în arendă o clădire, altădată sediu de semeț partid. Ceea ce unește partidele noastre de la începuturi și până în prezent, este particularitatea lor de a nu recunoaște greșelile comise. Implicit ele nu urmăresc repararea lor. Iar de aici și până la comiterea altora nu este decât un pas.  Calculul cinic precum că memoria publică le va uita pe toate este acoperit de investiția făcută de ele în presa aparent independentă, în agenții de evaluare și în cele de investigare.

Păcat că jurnaliștii-analiști, pățiți și răs-pățiți, nu coboară privirea peste aceste teme, cele ale comportamentului păgubos și ale greșelilor săvârșite de apostolii autoîncoronați ai partidelor. Ei par orbiți din nou de aura prefăcutei străluciri a politicienilor. Bat cu vehemență în teme false și dezbat cu îndârjire închipuite, ori mai degrabă insuflate, fascinante schimbări în bine ale celor pe care îi servesc la moment. Criza din 2013, Banca de Economii, Aeroportul Internațional Chișinău și multe alte erori grave nu sunt atribuite nimănui, temele acestea sunt trecute cu vederea. Sunt semne îngrijorătoare ale unui început de an, sunt simptomele febrei de neocolit ale anului electoral 2014.

A venit alt moment de răscruce la care este bine să ne punem întrebarea: ce facem, ne lăsăm atrași în hora altui cerc vicios, ori încercăm să-l rupem de la început?

Nu știm cum vor proceda alții, dar Partidul Liberal Revormator nu va fi complice la un alt început de dezastru. Este timpul să se facă lumină și în Republica Moldova.

Pentru radio Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu,

deputat liberal reformator

Lasă un răspuns