Valeriu Saharneanu

Când ai dubii, spune adevărul. (Mark Twain)

Home » România, o victimă sigură a „prieteniei” sovieto-germane

România, o victimă sigură a „prieteniei” sovieto-germane

foto simbol (photoshop)

Grigore Gafencu, ministrul de Externe, scria că nu-și amintea „să fi petrecut o noapte mai grea decât aceea în care mi s-a comunicat vestea călătoriei d-lui Ribbentrop la Moscova. Era evident că URSS și Reichul nu putuseră opera o schimbare atât de bruscă decât în detrimentul câtorva interese generale și a numeroase interese particulare“.

Cele scrise de Gafencu pot fi extinse la întreaga clasă politică românească, evident, cu excepţia minusculului Partid Comunist (Român), care a salutat înţelegerea. Fără a cunoaște anexa secretă care fixa soarta României și a altor ţări din regiune, toţi conștientizau semnificaţia excepţională a documentului și încercau cu groază să evalueze consecinţele.

În ziua de 21 august 1939, Regele Carol nota: „La 4 1⁄2 noaptea, Urdăreanu telefonează că are ceva extrem de important și de grav de comunicat. Îmi aduce știrea pe atât de neașteptată, pe cât de dezagreabilă și de oribilă că Germania iscălește cu URSS un pact de neagresiune și că Ribbentrop merge la Moscova ca să aducă la îndeplinire acest act de înaltă trădare din partea Sovietelor/…/. Încă o dată, continua suveranul, Eu și România am avut din nenorocire dreptate de a nu avea nici o încredere în URSS. Ei sunt întotdeauna capabili de trădare, toată istoria lor o dovedește, mai ales faţă de noi“.

La rândul său, Armand Călinescu, prim-ministrul, ce va fi asasinat la 21 septembrie de o echipă de legionari, scria la 22 august 1939: „Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic. Socotesc situaţia foarte gravă. S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei și României?“. 

Urmează câteva fraze din Însemnările premierului, ce dezvăluie că la vârful conducerii României existau incertitudini și dispute privind orientarea externă, cei mai m ­ ulţi dorind păstrarea legăturilor cu francezii și cu britanicii, unii căutând o înţelegere cu Germania, alţii sperând la un acord cu Sovietele. În aceeași zi, 22 august 1939, Călinescu se întreba: „Va fi Rex (Carol al II-lea – n.n.) influenţat de Urdăreanu? Acesta îmi spune la telefon: «Îmi pare rău că am avut dreptate și nu aţi tăiat punţile cu Germania»“. 

La 28 august, prim-ministrul Călinescu a avut o lungă discuţie cu Urdăreanu „pe tema germanofilă: „Eu îi spun că ţara e francofilă și el nu trebuie să pună pe rege în dezacord cu ţara. Problema s-a pus pentru Rex Carol I și Ferdinand. Nu trebuie să se mai repete“. 

Dezlegarea enigmei a venit foarte repede. La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, iar două zile mai târziu, Marea Britanie și Franţa i-au declarat război, ceea ce a provocat un șoc la Berlin. A doua conflagraţie, circumscrisă deocamdată la Europa, ca și cea din 1914-1918, dar care va deveni treptat mondială și mult mai devastatoare decât prima, era un fapt împlinit. La 17 septembrie, materializând înţelegerea cu Germania, Uniunea Sovietică a declanșat atacul asupra Poloniei, deja învinsă. Statul polonez a încetat să mai existe. Această ţară a fost apoi împărţită, pentru a patra oară în istoria sa, prin tratatul germano-sovietic din 28 septembrie 1939 de la Moscova.

Înţelegerea dintre Berlin și Moscova transforma statul român într-o victimă sigură 

Prietenia germano-sovietică schimba radical poziţia ­ geopolitică și geostrategică a României, politica sa externă dusă până atunci. Rivalitatea asumată deschis de cele două puteri totalitare lăsa autorităţilor de la București un anumit spaţiu de manevră și posibilitatea de a avea acoperit unul dintre flancuri. Înţelegerea dintre Berlin și Moscova transforma statul român într-o victimă sigură, în condiţiile prezenţei anemice în regiune a anglo-francezilor. Ce era de făcut? Prea multe opţiuni nu erau la îndemână. Una dintre ele avută în vedere – sondarea Germaniei. Regele, primul ministru și Ernest Urdăreanu au discutat, la 30 august 1939, trimiterea unui emisar la H. Göring „spre a ne informa asupra opiniei germane în chestia Ungariei și Basarabiei. Eventual să ne declare perspectiva de înţelegere cu noi“. 

S-au avansat mai multe nume, iar la propunerea lui Călinescu s-a decis să fie trimis Ioan Gigurtu, ce avea legături economice în Reich. Dar soluţia cea mai la îndemână era neutralitatea. Deși primul ministru Armand Călinescu și ministrul de Externe Grigore Gafencu se împotriveau convocării Consiliului de Coroană, instituţionalizat la 31 martie 1938, ce avea caracter permanent și consultativ, Regele Carol al II-lea a decis să ceară sfatul consilierilor săi. Reuniunea s-a desfășurat la 6 septembrie 1939, la Palatul Regal din București. 

În faţa României stăteau trei mari opţiuni: alăturarea la blocul franco-britanico-polonez; trecerea de partea Germaniei; adoptarea neutralităţii, ceea ce presupunea, implicit, renunţarea la garanţiile franco-britanice din 13 aprilie 1939. Deși Călinescu și Gafencu încercau să rămână atașaţi blocului franco-britanic, soluţia care s-a impus a fost, potrivit comunicatului oficial: „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiunile internaţionale faţă de beligeranţii în actualul conflict“.

Firesc, discuţiile au fost vii, dar voi menţiona doar cele afirmate de Argetoianu, previziunile sale fiind demne de luat în seamă. El constata că dacă Marea Britanie și Franţa vor ieși învingătoare, era cu totul improbabil să înceapă un al treilea război mondial pentru a salva România din ghearele Rusiei. Același lucru era valabil și în cazul în care Germania va învinge, ea nu se va certa cu Rusia pentru România. Concluzia lui era: „strictă neutralitate pentru azi – apropiere și înţelegere cu Rusia pentru mâine“. 

Dar, cu vecinul de la Răsărit, așa cum arăta și Grigore Gafencu, în expozeul ţinut în Consiliul de Coroană, exista o totală lipsă de informaţii. Totuși, s-a decis înlocuirea lui Romulus Dianu cu Gheorghe Davidescu, directorul politic al Ministerului Afacerilor Străine. La București se credea că Moscova va fi măgulită că i se trimite „directorul politic“ al Ministerului!!! Evident, o mare naivitate. În toamna anului 1939 și în primăvara anului 1940, România a fost supusă constant presiunilor venite din partea anglo-francezilor, Germaniei și Uniunii Sovietice, astfel că neutralitatea, ca și în anii 1914-1916, era o conduită greu de gestionat. De acest lucru a fost conştient şi Regele Carol al II-lea, care a notat în jurnalul său că neutralitatea „este politica cea mai grea de dus şi, în sfârșit, la masa verde ea ne poate costa destul de scump“.

Situaţia s-a complicat foarte mult prin atacul Uniunii Sovietice asupra Poloniei la 17 septembrie 1939. Dacă în ­ privinţa agresiunii germane, România nu avea nicio obligaţie, formula orga omnes, propusă insistent de partea română, fiind respinsă de guvernul polonez, care nu dorea să se implice într-un viitor conflict româno-ungar, situaţia s-a schimbat în cazul atacului sovietic, întrucât intrau în vigoare prevederile convenţiei bilaterale încheiate la 3 martie 1921 și reînnoită în 1926 și 1931. Dar, la acea dată, Polonia era învinsă, iar înaltele autorităţi poloneze erau deja pe teritoriul românesc. Prin urmare, intervenţia României nu a mai fost cerută, oricum era un gest sinucigaș, și nu a mai avut loc. În acele momente de criză profundă, la 17 septembrie, Armand Călinescu, de acord cu Gafencu, a propus încheierea unui pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică și întărirea Înţelegerii Balcanice, prin largi concesii faţă de Bulgaria. 

A fost doar o idee generată de presiunea enormă din acele clipe. La 19 septembrie, cu două zile înainte de a fi ucis, același Armand Călinescu constata: „Înaintarea rușilor schimbă situaţia. Pericolul german se îndepărtează. Semne neliniștitoare din partea rușilor“. 

Autorităţile române au fost obligate să restructureze dispozitivul strategic şi să transfere forţele principale, dispuse până atunci în vestul şi în centrul ţării, în partea de est, respectiv între Carpaţii Orientali şi Nistru, pentru a face faţă unei eventuale agresiuni sovietice. Ea nu s-a produs în acel moment, dar Moscova a fost foarte nemulţumită de primirea pe teritoriul românesc a autorităţilor politice şi militare ale fostului stat polonez, precum şi a zeci de mii de militari şi civili.

Sursa: historia.ro

Name of author

Name: Valeriu Saharneanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.