Retrospectiva PLR. 3 iunie 2013: Prima săptămână de stabilitate politică a anului 2013

Considerente, 3 iunie 2013,

       IMG_3208Născută în mare chinuri, văduvită de lideri, noua Coaliție Pro-Europeană își începe astăzi prima săptămâna de activitate. Este, de fapt prima săptămână de stabilitate politcă din acest an dacă avem în vedere că toate au început de la vânătoarea cu bucluc din Pădurea Domnească. Să fie întrun ceas bun și cu izbândă de data aceasta. În fond, aceeași, noua guvernare are și diferențe de cea veche.

Și primul lucru care le desparte sunt tocmai aceste cinci luni de criză guvernamentală acută. Cinci luni de frământări, pasiuni, poticneli, disperări, dezvăluiri, cugetări, cedări, înseninări, căderi și înălțări politice. Adevărat exorcism politic petrecut în ochii dezolanți al publicului autohton și în privirile nedumerite ale partenerilor de dezvoltare europeni. Cel care savura în tăcere spectacolul sinistru al căderii în autodisoluție a guvernării de la Chișinău era Kremlinul și sponsorizata de dânsul coloană a cincea locală.

După interesul enorm cu care populația Republicii Moldova a urmărit pas cu pas și cu sufletul la gură desfășurarea dramatică a deznodământului de joi, 30 mai, din Parlament, ne putem da seama cât de mult a pătruns criza în mentalul general și cât de mare a fost așteptarea unei soluționări pozitive a ei. Acum putem afirma în formă categorică și fără chip de tăgadă, că lumea noastră a vrut continuarea reformelor, a vrut continuarea mersului pe drumul european, a vrut continuitate în transformările democratice asumate de partidele mandatate de alegători în 2009 și 2010. Și acest lucru foarte important face legătura dintre cele două Alianțe pentru Integrare Europeană și noua Coaliție Pro-Europeană. Realizarea continuității în atingerea obiectivelor propuse în politica internă și cea externă este ceea ce leagă cele două Alianțe de succesoarea lor.

Să ne închipuim acum ce urma dacă joi, 30 mai, nu era formată Coaliția și criza avea să continue. Primul lucru care trebuia să se întâmple, era declarația partidelor fostei Alianțe că ele nu pot forma altă majoritate parlamentară în susținerea unui nou guvern, ceea ce avea să însemne deschiderea drumului către alegerile parlamentare anticipate, situație dorită foarte mult de comuniști și menită de Mihai Ghimpu. Procedura de declanșare a campaniei electorale și de fixare a datei alegerilor este lungă, așa că scrutinul putea să aibă loc undeva la sfârșitul anului. În condițiile când guvernul a fost legat la mâni și la picioare de Curtea Constitițională și redus la o simplă echipă de gardă, având competența să observe doar întâmplările din societate și economie, fără a avea puterea să și intervină, starea de haos avea să cuprindă statul la toate palierele.

Haosul avea să fie agravat de încetarea susținerii financiare venite de la partenerii de dezvoltare, încetarea asistenței lor și îndepărtarea pentru o perioadă imprevizibilă a proceselor de aderare. Consecințele colaterale nu aveau să se lase mult așteptate. Investițiile programate și cele proiectate aveau să se întrerupă, sau, în cel mai bun caz, amânate pentru vremuri mai clare. Astfel, în mod inevitabil, ne-am fi pomenit în fața situației trăite deja în 1999, când altă alianță inberbă a nesocotit interesul național și a provocat alegeri anticipate, punând cruce, cu doar două luni înainte de a se petrece, pe semnarea la Helsinki a documetelor de pre-aderare la Uniunea Europeană.

Pentru că putem presupune doar care ar fi fost consecințele unor alegeri anticipate în 2013, să aducem în acest spațiu o mică frântură din lunga și trista poveste a celor întâmplate efectiv după evenimntul similar din 1999. Consecința cea mai gravă a fost de ordin geopolitic: nesocotința clasei politice a țintuit Republica Moldova în zona de influență a fostului imperiu. Aflată în proiectul european alături de Estonia, Letonia și Lituania, ea s-a pomenit îmbrâncită înapoi în lagărul asiatic alături de Turkmenistan, Tagikistan și Uzbekistan. A doua consecință gravă a fost de ordin politic: populația dependentă sută la sută de stat a pierdut încrederea în guvernarea democratică tocmai când aceasta rezolvase problemele impuse de criza din 1998 și a votat masiv pentru populismul minciunos al Partidului Comunist. A treea consecință  a fost de ordin psihologic: marea majoritate a populației care a susținut prin participare activă transformările revoluționare din anii 1988-1991 a văzut în revenirea la putere a comuniștilor sfărșitul unei mari speranțe, speranță împletită din două mari dorințe. Prima – de reunificare națională și a doua – de o viață liberă, mai avută și mai asigurată. Revenirea în forță a comuniștilor în 2001 a spulberat această speranțâ, a închis orizontul multor oameni. Reacția lor firească a fost exodul, fuga a sute de mii de moldoveni, în exclusivitate, de pe acest meleag blestemat și iubit în aceeași măsură.

Comuniștii s-au ținut la putere aproape nouă ani și au provocat un adevărat dezastru: au renunțat la reforme structurale, au anulat reforma teritorială, au acaparat sitemul financiar-bancar, au monopolizat economia pe principii de clan, au uzurpat pe verticală puterea în stat și au concentrat-o în mâinile unui singur om, au construit și consolidat statul mafiot, antipopular și antiodemocratic. Rezultatele cele mai evidente ale acestei sinistre guvernări a fost sărăcia în masă cultivată cu sadism, a fost îmbogățirea ilicită a familiei dictatoriale și a clanului aflat în serviciu și crima ridicată la nivel de instrument de realizare a politicilor de stat, atât de grav și pe larg aplicată în timpul evenimentelor din aprilie 2009.

Asta s-a întămplat, foarte pe scurt, după 1999. Cine s-ar fi gândit atunci, că Republica Moldova va deveni cea mai săracă țară din Europa în timp ce restul țărilor din această regiune se aflau în plină înflorire economică? Cine s-a gândid atunci că un moldovean din trei, în total circa un milion, vor pleca în străinătățuri și vor lăsa în urmă sate pustii, pământ bogat și neîngrijit? Cine s-a gândit atunci că un politician necioplit și netot, un rătardat din rândul nomenclaturii sovietice ca Voronin va ajunge mare mahăr în 2005 și va ordona în 2009 să ucidă și să tortureze tineri ca să pună mâna pe încă un mandat de guvernare? Puțini s-au gândit atunci, la 9 noiembrie 1999, ziua când a fost demis guvernul Sturza, la niște urmări teribile pe care le poate avea un act politic atât de prost interpretat.

Rămâne se ne imaginăm doar ce lovitură ar fi primit cetățenii Republicii Moldova dacă la 30 mai, evenimentele ar fi avut aceeași finalitate ca cele din 1999. Dubla ratare a vectorului european și dubla revenire la putere a comuniștilor în urma unor alegeri anticipate asumate ar fi provocat și mai multă deziluzie în politicieni și mai mare dezgust față de politică. Disperarea ar fi cuprins din nou masele, în special tinerii, care îngroziți de venirea de neabătut a comuniștilor la putere în toamnă, ar fi renunțat din nou la speranța de a trăi în acest stat. În cele din urmă este bine, că ajunsă la limita răbdării, opinia publică a descoperit că interesul național nu a fost ignorat, iar politicenii au fost capabili să facă uz de compromisuri atât de mari, încât să merite și admirația, după atâta amar de disgrație.

Guvernarea Coaliției Pro-Europene este obligată să readucă nu numai speranța construirii statului democratic de drept în Republica Moldova, ci să dezvolte programe care să-i readuca acasă pe cetățenii plecați, redându-le încrederea și celor rămași și celor plecați, că Republica Moldova a pășit la 30 mai 2013 pe drumul fără de întoarcere al integrării în Uniunea Europeană. Această stare de spirit va trebui să fie întărita la toamnă, la summit-ul de la Vilnius și apoi în primăvara anului 2014.

Oponeții din răsărit ai acestei opțiuni suverane a noastre vor ma face tentative să ne dezbată de pe acest parcurs. Să nu ne facem iluzii. Va trebui să înfruntăm aceste provocări și să nu ne abatem din drum. Va trebui să explicăm oamenilor noștri ce înseamnă Uniunea Europeană și să combatem propaganda dinăuntru și din afară făcută prin mass-media și prin biserică împotriva acestui vector strategic. Cât privește morala care ar trebui să o scoatem din cele întâmplate joi, dar și pe parcursul ultimilor cinci luni în politica noastră, trebuie să spunem următoartele:

Dacă ar exista un tribunal care să judece nepriceperea, nechibzuința, rea-credința ori rea-voința politicienilor și dauna provocată cetățenilor și statului atunci când au luat decizii nechibzuite sau răuvoitoare, oare câți dintre ei ar fi astăzi în libertate sau ar avea obrazul să se mai porăie prin vatra puterii? Este regretabil că nimeni, nicio instituție a statului sau academică, nicio organizație a societății civile ori cetățean interesat nu face asemenea evaluări, nu socot în aur, valută sau lei, dauna adusă visteriei statului și buzunarelor cetățenilor ca urmare a activității lor politice. Mulți dintre ei se înghesiue și astăzi, după sumedenie de erori poliice, pe la tribune și microfoane parlamentare cu pledoarii înfocate care îndeamnă la comiterea altor fapte, la fel de prăpăstioase, la săvârșirea altor greșeli, la fel de grave. Și pentru că evaluări ale pierderilor materiale nu se fac, iar suferințele, lacrimile nu au unitatea lor de măsură și nu pot fi incluse în niciun raport de evaluare a activității politice, este bine ca cetățenii să aibă o memorie foarte bună. Fiindcă doar întipărirea în memorie a numelui politicianului sau a partidului care comite fapte ori greșeli aducătoare de pierderi și de suferințe, poate ajuta cetățeanul să oprească sau să evite dezastrul, renunțând ori încetând să-i mai voteze. Așa că, stimați cetățeni, nu uitați, vă rog, cine și cum a procedat în Parlament în ziua de 30 mai 2013. Țineți în minte cel pițin până la următoarele alegeri.

Pentru Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu

 

Lasă un răspuns