Republica Moldova între doi Sneguri – pârcălabul Marcel și domnitorul Mircea
Informație de referință:
Marcel Snegur, primar al comunei Parcova, raionul Edineț, ales în iunie 2015;
Mircea Snegur, președinte al Republicii Moldova 1990-1996
O hotărâre neobișnuită luată de consiliul local al comunei Parcova, raionul Edineț și semnată de primarul ei, Marcel Snegur, a produs săptămâna trecută un grav cutremur de… conștiință națională. Organul local al puterii a adoptat o declarație cu un precedent de o sută de ani:
„În numele locuitorilor Moldovei răsăritene în general şi al cetățenilor satelor Parcova şi Fântâna Albă în particular, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna, Consiliul Local al comunei Parcova, raionul Edineţ, decide unirea cu Ţara-Mamă, România ”.
Ce înseamnă gestul și cum putem explica această decizie ieșită din comun?
Cred că asta vrea să însemne că ideea unirii Republicii Moldova cu România a depășit marginile convenționale ale unor opțiuni sentimentale individuale și începe să ia forma acțiunilor raționale, transpuse în decizii colective instituționale. Decizii simbolice – zic unii, dar deja cu putere juridică – zicem noi.
Evident, Centenarul care se împlinește anul acesta de la Unirea din 1918 are prin valul de evenimente generate de suflul lui o influență energizantă asupra mentalului social. Rosturile benefice ale acelei Uniri pentru generația care a avut parte de ea devin cunoscute în întreaga lor deplinătate abia azi, când istoriografia sovietică construită pe mituri și minciuni a încetat să mai toarne toxine în venele moldovenilor de la răsărit de Prut. Rolul toxic al istoriografiei contrafăcute a fost preluat azi de propaganda ruso-putinistă, dar și aceasta s-a fisurat drastic în urma impactului cu adevărul istoric obiectiv. Generațiile care au azi accesul liber și necenzurat la carte și la informație nu mai pot fi înrobite mental, cum s-a procedat cu cele trecute prin focul și sabia stalinismului.
Acestea din urmă încă mai sunt folosite cinic de forțe antinaționale extremiste, ajutate de biserica rusă încă prezentă în spațiul nostru spiritual și de marea forță mediatică a statului rus, prezentă puternic și ea în spațiul informațional, ca și biserica. Astfel, spațiul național a fost eliberat în mod miraculos de fostul agresor care l-a rupt în două, fără a deveni însă și liber.
Ieșirea Republicii Moldova din captivitatea fostului imperiu sovietic și a României din vasalitatea față de el a creat în anii 1990 un culoar prielnic și firesc de apropiere a lor, dar dispariția obstacolului fizic nu a tras după sine prăbușirea și celor de ordin politic și mental. Miracolul nu s-a produs și la nivel de instinct național, aspru trunchiat de comunism mai cu seamă la nivelul elitelor. Masa poporului care a făcut revoluția anticomunistă în România și a susținut Mișcarea de eliberare națională din Republica Moldova nu a creat și nu a scos în față lideri naționali cu caractere puternice care să urmeze spiritul și litera prevederilor schițate în documentele de importanță crucială a forurilor lor ad-hoc, cum ar fi Declarația de la Timișoara ori Declarațiile Marilor Adunări Naționale de la Chișinău. Cele două mișcări revoluționare s-au mulțumit cu lideri puși la dispoziție de fostele Partide Comuniste, pe ultima lor suflare: cu fricile, nostalgiile, convingerile, tarele ideologice și orgoliile lor personale.
Mircea Snegur este unul dintre ei. Lui i-a revenit misiunea să gestioneze destinele mișcării la momentul ieșirii zbuciumate a acestui pământ de sub ruinele imperiului sovietic. A fost revoluționar (comparativ cu fosta nomenclatură comunistă a vremii) în prima perioadă, cea sovietică, a mandatului său de președinte, și, în progresie – ezitant, reticent, recalcitrant și retrograd – în raport cu dezideratele naționale românești ale Declarației de Independență.
În februarie 1991 Mircea Snegur a efectuat prima vizită la București unde s-a întâlnit cu omologul său Ion Iliescu, ajuns și el în capul revoluției române în circumstanțe similare. Nu prea au găsit capăt de vorbă. Privindu-se unul pe altul cu coada unui ochi, ambii îl aveau pe celălalt ațintit către Moscova – nu cumva să fie prea slobozi în sentimente, arătând că sunt frați. Nu s-a întâmplat nimic dintr-acestea. Și unul și altul a fost suficient de prudent, rezervat, strict protocolar. Cea mai caldă exprimare cu tentă națională a fost spusă în plenul Parlamentului, unde Mircea Snegur a îndemnat audiența „Să ne ținem de neamuri”. Audiența a izbucnit în aplauze, pregătită să asculte mai multe și mai profunde. Nu a fost să fie. Un discurs public sau o discuție între patru ochi despre o eventuală apropiere era de neînchipuit atâta timp cât la începutul lui 1991 măsura suveranității Republicii Moldova se cântărea la Moscova, iar cei doi foști și încă prezenți supuși ai ei îi știau de frică.
Noroc de vizita la Putna și mănăstirile din nordul Moldovei istorice. Acolo, căldura inimilor celor cu care se întâlnea l-a răvășit pe Mircea Snegur. S-a resemnat o noapte întreagă de unul singur la cripta lui Ștefan cel Mare. Am crezut sincer că din acea clipă vom avea parte de un Mircea Snegur multașteptat: plin de caracter, cum putea fi uneori, consecvent și curajos în atingerea obiectivelor naționale, cel mai râvnit dintre care trebuia să fie Unirea, ca finalitate a zbuciumărilor Mișcării de eliberare.
S-a întâmplat tocmai invers. După declararea independenței în august 1991 Mircea Snegur a devenit de nerecunoscut. Din rațiuni greu de înțeles s-a grăbit să semneze în decembrie 1991 (la doar opt zile de la asasinarea de către mercenarii ruși, la Dubăsari, a patru tineri polițiști) asocierea Republicii Moldova la fantoma URSS – așa numita Comunitate a Statelor Independente – dominată de aceeași Rusie agresivă și ostilă unității naționale a românilor. Asta, deși avea încă din vară (28 iunie 1991) o rezoluție extrem de favorabilă a Senatului SUA, de sprijinire de către Guvernul acestei mari puteri mondiale a eforturilor de autodeterminare și unificare națională a Republicii Moldova cu România în baza liberului consimțământ. Statele Unite au intuit exact momentul istoric, căile și posibilitatea de înlăturare a abuzului săvârșit de cei doi mari criminali ai secolului XX, Hitler și Stalin; Mircea Snegur – nu.
Acesta a fost președintele Mircea Snegur. A combătut în prima parte separatismul șovin, a militat pentru caracterele latine ale limbii (moldovenești) române, pentru suveranitate și independență și a respins cu vehemență în partea a doua primul imn de stat al Republicii Moldova „Deșteaptă-te române!”. S-a lăsat atras în mrejele naționalismului moldovenist antiromânesc, promovat de partide loiale Kremlinului, și a participat la manifestările acestora cu discursuri pliate pe ideologia și mentalitatea lor cominternistă antiromânească. Poziția lui Mircea Snegur din această perioadă a adus daune enorme Mișcării de eliberare națională, îmbrâncind-o, de fapt, din instituțiile statului în stradă.
Varianta țărilor baltice unde Mișcarea a preluat puterea prin cei promovați de ea în anii de luptă pentru independență nu s-a prins și în Republica Moldova, inclusiv din cauza atitudinii lui, din ce în ce mai recalcitrante. În Republica Moldova, cei promovați de Mișcare s-au lepădat de ea imediat cum s-au văzut instalați în scaunele puterii, lăsând-o de izbeliște pe mâna agenturii kaghebiste nepieritoare. Abia către sfârșitul mandatului, Mircea Snegur și-a dat seama de rătăcire, a încercat să revină pe poziția promovării dezideratelor naționale, dar s-a dovedit a fi prea târziu. A fost sacrificat în 1996 de agrarienii cu care a făcut pact în favoarea unui pro-rus mai abil.
Trăgând linia, rezumăm că ezitarea în a se manifesta independent de Rusia și de noile veleități geopolitice ale acesteia nu l-a ajutat pe Mircea Snegur să evite agresiunea ei directă în 1992. În schimb cochetarea cu agrarienii antinaționali l-a făcut părtaș la una dintre cele mai grave crime ale acelei administrații de profitori, îndrumate de Petru Lucinschi. Este vorba de fabricarea și legiferarea unei autonomii teritorial-administrative pe criterii etnice în zona de sud – o acțiune nu doar antinațională, ci și antieuropeană, Lucinschi și agrarienii ignorând cu tupeu interesul național și principiile sugerate de Consiliul Europei ale Cartei europene a autonomiei locale.
Atât războiul de pe Nistru, soldat cu ocuparea teritoriului de către armata rusă și consolidarea pe mulți ani înainte a unei enclave puternic militarizate, cât și autonomia etnică din sud, legate ombilical între ele și dirijate de Kremlin, s-au făcut peste capul plecat al lui Mircea Snegur. Moscova era interesată să creeze între Prut și Nistru obstacole cât mai mari în calea reîntregirii Republicii Moldova cu România.
Ori, dacă războiul poate fi pus în vina agresorului străin, apoi fărâmițarea teritorială a sudului republicii pe principii etnice și crearea acolo de noi enclave iredentiste, este treaba răufăcătorului autohton, dus de pe fix de sminteala bolșevică și de natura lor coruptă. Bunul tranzacționat pe sub mână de Lucinschi și agrarieni a fost chiar pământul stropit cu sângele strămoșilor. A fost, atenție!, un abuz făcut din interior, cu participarea și concursul instituțiilor statului, inclusiv ale Parlamentului, și Guvernului, controlate de Lucinschi, dar și a Președinției, în care sălășluia redus la tăcere Snegur, sfidându-se Constituția și legislația internațională la care Republica Moldova se pregătea să adere.
Se știe acum, se știa și atunci, că autonomiile organizate în teritorii naționale este arma Moscovei cu care ea controlează state și subjugă popoare. Practica europeană adusă atunci în atenția protagoniștilor locali ai diversiunii spune că ”folosirea principiului autonomiei locale ca prilej pentru încurajarea autonomiei pe criterii etnice este o premisă pentru separatism, fapt confirmat de evoluția ulterioară a Găgăuziei. Tendințele de separatism alimentate abundent din exterior sunt permanent la ordinea de zi în Găgăuzia”(Dr. Sergiu Cornea, dr. Valentina Cornea, Universitatea de Stat „B.P. Hașdeu” din Cahul, lucrarea „Implementarea prevederilor Cartei europene a autonomiei locale în Republica Moldova).
Cunoaștem: la Tiraspol, autonomia a făcut-o nelegitim agresorul rus pe timp de război. Dar cine a făcut-o la sud, „legitim”, pe timp de pace? Trădătorii, schizofrenicii, bolnavii de cap, nesățioșii de bani? Speculația că s-a evitat un alt război la sud nu mai ține. Baliverne! Unii promotori deosebit de activi ai acestei autonomii au ieșit de la guvernare în 1998 oligarhi în toată legea, cu acțiuni la bănci, sonde în Siberia, afaceri înfloritoare, restaurante și case de odihnă în proprietate pe unde doriți. Alții își au case somptuoase și s-au mutat cu traiul pe Coasta de Azur a Franței și de acolo privesc cu dispreț la sărăcia noastră. Apropo, dintr-aceștia au fost mult timp oameni de încredere ai președintelui Snegur, tovarăși apropiați și sfătuitori atenți. Lor le aparține și ideea legii speciale în care se prevede că bucata de pământ rezervată autonomiei din sud are dreptul „la autodeterminare externă” „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent”.
Adică în cazul reunificării Republicii Moldova cu România.
Anume această prevedere este cuiul principal al întregii afaceri cu autonomia din sudul Republicii Moldova, nicidecum grija pentru mica poporație din Bugeac, folosită cu rea-credință de elementul politic trădător și corupt de la Chișinău pe post de tampon geopolitic al Moscovei împotriva reunificării noastre.
Cazul cu autonomia din sud, transformat în material exploziv și amorsat în eventualitatea când la Chișinău se va instala o forță sănătoasă la cap și va trasa un program firesc de reunificare are nevoie de o cercetare mai aparte și mai profundă. Lecțiile istoriei trebuie însușite, eroii trebuie cunoscuți – în cele bune și cele rele ale lor. Adevărat, relele au fost mult mai multe în desfășurătorul istoric al Republicii Moldova. Puținul material pozitiv încape pe o margine de pagină, pe când negativul, răul, turpitudinea abundă. De câte tomuri este nevoie pentru a descrie cum din ezitarea de domnitor al lui Mircea Snegur a apărut șmecherul detractor național Lucinschi, care la rândul său l-a izvodit pe dictatorul antiromân Voronin, ca acesta să lase moștenire o creatură hidoasă cu două capete, ipocrită și lacomă – Plahotniuc și Dodon? Sunt peste 20 de ani de când aceste făpturi ale răului rod pe rând tulpina pomului național care a rezistat regimurilor străine, neclintit în acest spațiu, cu toate deportările, genocidul și teroarea lor.
Acum nu mai rezistă. Pentru că aceste făpturi omoară nu doar fizic; ele omoară speranța, încrederea în ziua de mâine, credința în posibilitatea de îndreptare, de revenire la normal. Un milion și-au luat deja lumea în cap și au plecat. Dezgolite au rămas satele – cetățile de altă dată ale genofondului național românesc. Sărăcia și fărădelegea sunt ploduri ale acestor făpturi, dar ele nu se opresc aici. Ele continuă să genereze disperare, în special în rândul populației băștinașe, căci autonomiile separate se bucură de privilegii și mai au și ajutorul direcționat al întreținătorului geopolitic. Aeroporturi și miliarde furate, instituții ale statului aservite, justiție și presă capturate, legi pocite după chipul și asemănarea făpturilor și favorabile doar lor. Fiecare în parte, titlurile de caz înșirate sumar compun tabloul general al unui dezastru care se vrea fără de sfârșit, având în vedere felul în care făpturile se pregătesc de alegeri. Un cerc vicios din care nimeni să nu poată ieși.
Acesta este planul lor schițat deocamdată până în anul 2030, conform strategiei. Cât de legată de realitate este această strategie? Va dori lumea să trăiască încă cel puțin un deceniu în societatea viciilor absolute cu care s-a proslăvit Republica Moldova de la 1994 încoace? Natura lucrurilor declanșate în afara voinței făpturilor arată că greșesc amarnic. Ajunși în acest punct al dezastrului, oamenii încep a-și arunca privirea în jur, în căutare de repere de care să se agațe întru salvarea lor. În imediata apropiere ei dau cu ochii de ceea ce caută demult – normalitatea, liniștea, confortul și siguranța pe care ți-o poate da un stat național bine organizat.
Acest stat este România, de la care i-au desprins dușmanii și în care trăiesc frații, cei care îi așteaptă cu brațele deschise de ani buni. Deșteptarea îi face să arunce o privire în urmă, la începuturi, la anii 1990, la momentul ieșirii din imperiu și descoperă că drumul lor de întoarcere acasă era de fapt îndreptat către ea, Țara-Mamă, dar l-au rătăcit cumplit, încrezându-se în călăuze mincinoase.
Acum, la vremea altei deșteptări nu mai au voie să greșească. O decizie trebuie asumată și fixată documentar, așa cum au făcut predecesorii cu o sută de ani în urmă când au făcut Unirea la 1918. Probabil la asta s-au gândit și consilierii comunei Parcova și primarul ei, Marcel Snegur în momentul când au ajuns să voteze o hotărâre similară.
Gestul primarului Marcel Snegur și a consilierilor lui mai poate fi exprimat și prin fraza care o rostea de multe ori fostul președinte Mircea Snegur în numeroasele situații de pericol, criză, război, prin care a trecut Republica Moldova la începuturi – „Gata, nu se mai poate, a ajuns cuțitul la os!”
Da, cuțitul a ajuns la os, nu putem continua să trăim separați de neamul nostru, spre bucuria și hazardul dușmanilor noștri. În 27 de ani avem adunate suficiente dovezi că a fi independent pe o bucată de vatră strămoșească este de fapt separatism păgubos de care se bucură și profită răuvoitorii. În starea asta, ceea ce a mai rămas din Basarabia istorică și se numește azi Republica Moldova, va fi supusă secționării, fărâmițării, fracturării nemiloase și continue. Măcelari de tipul lui Dodon deja își ascut satârele, pregătind federalizarea, adică transnistrizarea Republicii Moldova. Un jug în plus pe lângă oligarhizarea și lumpmenizarea de care suferă mortal.
Unirea cu România nu înseamnă pierderea statalității, precum manipulează trâmbițele străine. Unirea înseamnă consolidarea statalității, trecerea cetățenilor în jurisdicția unui stat dedicat intereselor lor vitale. Un stat care luptă nemilos cu corupția, un stat în care funcționează legea, în care salariile și pensiile asigură o viață demnă pentru fiecare cetățean, indiferent de naționalitatea care o are. Un stat cu democrație funcțională, membru al Uniunii Europene și al Alianței Nord-Atlantice.
După aproape trei decenii, iată că dezideratul Unirii revine în actualitate. Este un bulgăre mic ce va declanșa avalanșa mare sau o manifestare mare ce urmează să se consume într-o manifestare simbolică mică. În presa oficială deja se vorbește despre caracterul strict simbolic al inițiativei, chiar dacă numărul primăriilor care au emis declarații similare de Unire a ajuns la șapte și este în creștere. Este de așteptat ca fenomenul să fie trecut în categoria celor simbolice sterile. Este în interesul Guvernării. Se știe de ce. Tocmai din aceasta el trebuie să ia amploare. Este de datoria elitelor, care trebuie să se includă, a partidelor europene/unioniste, a societății civile.
Ca lucrurile se meargă pe făgașul serios și juridic corect, primăriile trebuie să ceară cu putere și în mod convingător de la instituțiile ierarhic superioare ale statului, în cazul de față – de la Parlament, punerea pe rol și adoptarea unei hotărâri de Unire a Republicii Moldova cu România, elaborate în baza deciziilor semnate de consilierii și primarii locali – reprezentanții nemijlociți a unei voințe populare largi.
Valeriu Saharneanu, 31 ianuarie 2018
P.S. M-aș bucura să văd printre susținătorii inițiativei și pe consătenii mei din Cuizăuca, Rezina, dar și pe cei din Pohribeni, Orhei, Frumușica, Florești și de pretutindeni.
Leave a Comment
(0 Comments)