Republica Moldova este statul care naşte, crește și îşi îngrijește răuvoitorii

Considerente, 1 septembrie 2014

       Este 1 septembrie şi anul astronomic intră în ciclul următor al toamnei. Zicerea din popor că „Toamna se numără bobocii” exprimă esenţa relaţiei omului nostru cu acest anotimp: cea de a culege, de a strânge, de a aduna, de a considera ca valoare certă şi sigură ceea ce a semănat, a îngrijit, a crescut el pe lunga şi, de multe ori, priporoasa durată a unui an. Este faza finală a unei munci, a unei activităţi şi nu înzădar atunci când cineva se grăbeşte să-şi umple carele cu bunătăţuri care încă nu au dat în pârg, cu iluzii, adică, vine unul mai înţelept să îl avertizeze: „Stai puţin, nene, mai aşteaptă, că abia toamna se numără bobocii!”. Asta însemnând că până la momentul pricopselii mai este multă muncă de făcut: cu sudoare, pricepere şi răbdare; mai sunt primejdii de înfruntat şi cumpene ale vremii de trecut.

De douăzeci şi ceva de ani sfârşitul verii se traduce la Chişinău în toamne ale unor cicluri de activitate politică ale statului prilejuite de cele două sărbători, mai întâi a Independenţei şi pe urmă a Limbii Române. De douăzeci şi ceva de ani există două zile care până la urmă se compun întro săptămână întreagă de elogii voluptuoase în adresa celor două evenimente. Nu sunt ele pe deplin nemeritate şi nici cu totul neavenite nu sunt. Se mai întâmplă uneori ca euforia biruinţelor virtuale să stimuleze atingerea unor victorii reale.

Nu este însă şi cazul Republicii Moldova. Spun asta, pentru că imediat după sărbători, începând de fiecare dată cu un alt 1 septembrie, viaţa revine la ciclul ei obişnuit, tipic autohton; monoton, conformist, docil, duplicitar, corupt, îndoelnic, egoist, fariseic. Punem la loc cu grijă citatele tăioase luate din Rezoluţiile Marilor Adunări Naţionale, din Declaraţia de Independenţă, din Eminescu, din Vieru, din marii protagonişti ai mişcării naţionale de eliberare. Uităm cu precauţie de cele strigate patetic, afectiv şi emfatic pe la numeroasele adunări publice organizate în săptămâna euforică şi revenim tiptil la ale noastre, la cele mici şi mărunte. Şi devenim din nou mici, nehotărâţi, lăsători şi laşi.

Aşa se face că de douzăeci şi trei de ani strigăm o zi pe an „trăiască independenţa”, ca în restul 364 de zile să ne tânguim că suntem mici, că trebuie să o luăm mai încet, să păşim mai pe vârful degetelor, să o lăsăm mai moale – să nu supărăm, să nu ieşim prea tare din decor. De douăzeci şi cinci de ani ridicăm o dată pe an osanale limbii române, o proslăvim cu patimă, ne închinăm la icoanele ei purtând chipul lui Eminescu, Vieru, Arghezi ori Matcovschi, încingem hore, ne prosternăm în faţa monumentelor, închinăm pahare, ca în restul zilelor să îi întoarcem spatele. Să lăsăm oraşele cele mai mari, regiuni înregi, instituţii, bănci, marile magazine, pieţe comerciale, bulevarde, frecvenţe radio şi tv, întregi spaţii informaţionale, arealul naţional de comunicare cu toate ale lui să fie dominate de limba altui stat, a Federaţiei Ruse.

Şi dacă acest alt stat ar fi să facă parte dintr-o civilizaţie notorie progresistă. El este însă dintotdeauna şi astăzi în forma cea mai evidentă, agresiv şi cel mai feroce din Europa. El ignoră independenţa şi suveranitatea statului nostru, ţine o armată de ocupaţie pe teritoriul lui şi îl hârţueşte cum vrea şi când vrea prin structura criminală pe care a format-o şi o întreţine. Federaţia Rusă profită de lipsa de consecvenţă a clasei politice de la Chişinău în promovarea unor politici lingvistice ferme, instigă populaţia rusofonă să ignore la rândul ei limba oficială a statului a cărui cetăţeni se consideră, îi cheamă la nesupunere, îi cooptează în partide şi organizaţii de opunere deschisă şi le promite susţinere militară în cazul în care acestea o vor cere.

Pentru că statul moldav a ezitat să lucreze zilnic şi asiduu la consolidarea independenţei sale politice, economice, informaţionale, a promovat mai mult decât cu timiditate politicile lingvistice de integrare a minorităţilor, inclusiv a celei ruse, a celei găgăuze, a celei bulgare, el a ajuns să fie aspru pedepsit pentru breşele pe care le-a lăsat în zidurile sale de rezistenţă. În condiţiile în care Republica Moldova a lăsat ca patrimoniul său de frecvenţe, spaţiul informaţional, să fie controlat de Federaţia Rusă, a permis izolarea în alternativa limbii ruse a cetăţenilor săi pe ciclul complet, cuprins între prima treaptă a grădiniţei şi cea din urmă a învăţământul universitar, Moscovei nu i-a rămas decât să înregimenteze această masă în schema propriilor interese. Astfel, cedând două dintre cele mai importante pârghii de formare a unui cetăţean, nu neapărat fidel, ci măcar unul loial statului de reşedinţă – pârghia educaţiei prin informare şi cea a educaţiei prin instruire – Republica Moldova se înscrie printre puţinele state din lume, dacă nu este chiar unicul, care naşte, creşte, cultivă şi îşi îngrijeşte răuvoitorii.

Dintre ei, Federaţia Rusă a încropit la noi o numeroasă coloană a cincea de cetăţeni care poartă o ură viscerală faţă de acest stat şi nu îl acceptă decât în poziţia de vasal statului care le stăpâneşte mintea, faţă de oamenii acestui pământ, faţă de limba lor, faţă de portul lor. Din cauza acestei stări de lucruri s-a ajuns ca în toamna în care trebuie să numărăm bobocii unei fructuoase perioade de guvernare a Coaliţiei Pro-Europene, a intrării în faza altui ciclu electoral a Republicii Moldova, partenerii noştri de dezvoltare să se îngrijoreze ca niciodată de rezultatele viitorului scrutin. Ei se tem că cetăţenii conştienţi de valoarea celor făcute de această guvernare vor fi mai puţin motivaţi să participe la alegerile din 30 noiembrie ca cetăţenii transformaţi în oponenţi îndârjiţi ai direcţiei europene de dezvoltare, în răuvoitori ai independenţei şi ignoranţi ai limbii române.

În contextul evenimentelor din sud-estul Ucrainei, al invaziei directe a Federaţiei Ruse şi a războiului declanşat de ea în Ucraina în numele „apărării” etnicilor ruşi şi a limbii lor, îngrijorarea Occidentului este justificată. Cu gândul să sublinieze succesele înregistrate şi să semnaleze sprijinul de viitor al comunităţii europene, astăzi la Chişinău s-au întrunit toţi cei 28 de miniştri de externe ai ţărilor membre ale Uniunii. Este iniţiativa României şi a Franţei să puncteze în acest mod susţinerea pe care Europa o acordă Republicii Moldova în chiar prima zi de toamnă. Este totodată şi o zi istorică, este ziua când începe aplicarea practică a Acordului de Asociere, semnat la 27 iunie şi ratificat în data de 2 iulie de Parlamentul Republicii Moldova.

Cât de uşor ar fi fost ca acest pas istoric să fie salutat cu inima deschisă, cu patos firesc şi sinceră bucurie de marea masă a cetăţenilor, dacă grijile independenţei ne preocupau mai mult decât o dată pe an, iar respectul pentru limba română era cultivat în fiecare zi şi în egală măsură pentru toţi cetăţenii

Pentru radio Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu, fracţiunea Partidului Liberal Reformator