Reîntregirea, de la actualitate la imperativ
Editorial Vocea Basarabiei, 30 martie 2015
Zilele trecute mai multe evenimente organizate la Chișinău și București au vizat aniversarea Unirii Basarabiei cu România, înfăptuită prin vot democratic de Sfatul Țării al Republicii Democratice Moldovenești la 27 martie 1918.
Unirea, reunirea ori reîntregirea populației românești și a teritoriilor locuite de aceasta a devenit de actualitate chiar în momentul separării, fracturării, ruperii lor în două. Ori, Unirea este o pornire tot atât de firească precum firească este dorința unei familii de a se ține împreună. Unitatea familiei este sfântă și contestarea ei este și trebuie considerată drept o blasfemie.
Românii sunt o națiune constituită istoricește. Ea a apărut în baza unității de limbă întrun teritoriu populat de strămoșii lor traci și daci în spațiul din jurul Carpaților. În diferite perioade au avut hotare naturale râurile Bug și Marea Neagră la sud-est; Tisa și Munții Tatra la nord-vest.
Românii nu au râvnit niciodată pământuri locuite de popoare de altă limbă. Din contră, în istorie, ei au fost nevoiți să se strâmtoreze și să cedeze teritorii. Astfel, astăzi cele două state românești, cel de-al doilea – R. Moldova – apărut și el în rezultatul unei agresiuni, sunt înconjurate de state care se mărginesc cu ele având populații compacte românești mejieșe. Multe teritorii românești au fost amputate din trupul național de state agresive, atentând la ceea ce a ținut națiunea unită timp de veacuri – limba românilor, tradițiile și cultura lor. Imperiile au fost dintotdeauna dușmanul de moarte al românilor. În secolul XX pericolul cel mare a venit din partea statului comunist sovietic. Teritoriile anexate de el au fost supuse unor aspre forme de deznaționalizare: genocidul etnic, deportările forțate, importul masiv al populației de alte etnii, limitarea drastică a funcției limbii române în școli, administrație, în viața publică.
Dacă urmărim comportamentul imperiului rus, fie cel țarist, fie cel sovietic, față de români, iese în evidență ca prioritate și consecvență politica de strâmtorare a spațiului vital și de exterminare a existenței lor în teritoriile anexate. Teritoriul dintre Nistru și Bug în cele două veacuri de prezență rusească este o primă dovadă a consecințelor acestei politici. Teritoriile dintotdeauna românești ale Bugeacului de sud sau Basarabiei istorice, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța sunt următoarele din lotul destinat exterminării elementului românesc.
Pentru că pe o parte a teritoriului dintre Prut și Nistru există statul Republica Moldova, confirmat prin Declarația de Independență din 1991 drept cel de-al doilea stat românesc, politica rusească față de el este formulată și promovată întrun registru aparte.
Faptul că Federația Rusă în varianta ei actuală a preluat de la țarism și soviete expansionismul, ca esență a politicii sale externe, exprimată în ideea așa numitului „spațiu al intereselor ruse vitale” din care face parte și Republica Moldova, este cea mai elocventă dovadă a continuității acestei politici față de națiunea română.
Ca organism statal deprins să devoreze teritorii și popoare, Federația Rusă a preluat de la predecesoarele ei și o memorie istorică centrată concret pe dosarul românesc. Această memorie îi spune că în secolul XX teritoriul numit de ea între 1812 și 1918, Basarabia și care se referă la spațiul dintre Prut și Nistru al Moldovei istorice, i-a căzut de trei ori din gheare, fără să îi reușească devorarea lui definitivă.
De două ori, în 1940 și respectiv în 1944, prada a fost recuperată, a treia oară, în 1991, victima reușind să se smulgă din nou, dar nu de tot: independența statului moldav este mult prea formală cu o parte din teritoriu ocupat și cu o armată rusească la Tiraspol, ținută de-a gata. Rusia a trecut printr-un duș rece în 1991 și, băgată în groază că ar putea pierde definitiv Basarabia în cazul în care Mișcarea de eliberare națională de atunci – foarte viguroasă prin susținerea cvasi-generală a maselor de moldoveni care a readus în actualitate ideea reunirii – aducea efortul său la o finalitate logică: unirea cu Patria-Mamă.
Măsurile prevăzătoare luate de soviete prin promovarea nomenclaturii comuniste pro-ruse în fruntea mișcărilor naționale și revoluționare de la Chișinău și București au amânat unirea. Bucureștiul, în persoana lui Iliescu-Roman, a respins oferta Republicii Moldova. Entuziaștii moldoveni s-au văzut nevoiți să recurgă la ideea unui stat independent de imperiul rus, adoptând o Declarație de Independență. Bucureștiul s-a grăbit să recunoască noul stat, ca pe unul străin, deși exista precedentul foarte favorabil reunificării creat de Germania.
Rusia a căpătat, astfel, un foarte prețios răgaz ca să încerce redobândirea controlului asupra acestui teritoriu. Ca primă procedură de conservare a Republcii Moldova în statutul de independență controlată, Federația Rusă i-a aplicat tânărului stat o serie de vaccinuri anti-unioniste: primul fiind separarea teritoriului de peste Nistru în cadrul unei republici auto-declarate și, cel de-al doilea – războiul de agresiune din 1992.
Rusia a trecut apoi la alte proceduri, mult mai profunde. Cu ajutorul aceleeași nomenclaturi și a agenturii infiltrate, Rusia a îngrădit Republica Moldova în rezervația Comunității Statelor Independente, ca primă măsură. Apoi inspirat adoptarea unei constituții care priponește statul moldovean, cu trupe rusești de ocupație în teritoriu, de condiția umilitoare a neutralității, conținând și prevederi antiromânești directe. Colac peste pupăză, Rusia a organizat o a doua autonomie, una găgăuză, în sudul republicii.
Faza această poate fi numită generic „măsuri de consolidare a independenței Republicii Moldova”. Mai batjocoritor nici că se poate.
Faza în derulare acum a coincis cu punerea pe rol a planului lui Putin de reîntrupare a unui nou imperiu rusesc prin încrucișarea ADN-urilor imperialiste ale Rusiei Țariste cu cele ale Rusiei Sovietice. Mai cu seamă după schimbarea puterii politice de la Chișinău în 2009, Rusia a intrat din nou în grija revenirii în actualitate a ideii contopirii pe cale democratică, ca și în 1918, a celor două state românești. Ideea integrării europene, deși nu exprimă deschis scopul reunificării românilor, este în consens deplin cu ea. Ca măsură de anticipare, ea a mobilizat toate forțele la schimbarea acestuiu vector. În cei 24 de ani de independență formală Republica Moldova a avut guverne vasale Rusiei cel puțin 16 ani. De fiecare dată când în Republica Moldova au intervenit modificări la nivelul formatului politic de guvernare, de fiecare dată Rusia și-a ajustat politicile.
Atentă la tot ce iese la suprafața procesului autohton de fermentație politică și la efectele de alianțe și de coliziune dintre acestea, Rusia a știut întotdeauna să scoată profit și din trădarea unor corpuri infiltrate în mișcarea unionistă, și din oportunismul meschin al unor partide fals democratice și din prostia unor lideri infatuați și stăpâniți de o gândire faraonică. Triada Roșca-Lupu-Ghimpu este sugestivă în acest sens.
Trebuie să mai spunem că în perfectă consonanță cu vrerile Kremlinului sunt toate furtișagurile săvârșite de oligarhii ajunși la guvernare după 2009. Aducând mari prejudicii unionismului, democrației și eurpenismului, ei pregătesc înălțarea la putere a Coloanei a cincea pro-imperiale rusești. Partidul Socialiștilor, hrănit și îngrășat de Kremlin este tocmai pregătit pentru asta. În acest efort, Rusia se folosește de măsurile implantate strategic la vremea lor, parcă exact pentru acest scop, de Rusia Țaristă și cea Sovietică.
Ajutorul se manifestă prin faptul, că urmașii populației de ruși, precum și a celei sovietizate-rusificate de ucraineni, găgăuzi, bulgari, strămutată altă dată în moșiile moldovenilor sunt loiale în continuare Rusiei, în lipsa unor politici de integrare din partea Republicii Moldova. La fel cum spațiul nostru informațional autohton se află în continuare sub dominația Rusiei ca pe timpul Uniunii Sovietice. Penetrarea psihotronică prin filiera televizuală nu are limită în toți acești 24 de ani de formală independență și sfârșitul acestor nereguli nu se vede în condițiile statul capturat de oligarhi. În felul acesta Rusia câștigă de partea sa, a antiunionismului, nu doar minoritățile naționale rusificate, ci și o bună parte a românilor-moldoveni aflați sub influența armei psihotronice.
După cumpăna anului 2013, când venirea la putere a comuniștilor antunioniști era ca și cum programată, dacă ne amintim de graficele de epocă primitivă ale lui Ghimpu, ceea ce s-a întâmplat după 30 noiembrie 2014 a întrecut toate așteptările Kremlinului vis-a-vis de speranțele lui de preluare a puterii la Chișinău și de denunțare a celui de-al doilea stat românesc ca esență. Trădarea votului consolidat pro-european, formarea unei alianțe tacite cu antiunioniștii antieuropeni comuniști sunt acțiuni eminamente descurajante. Electoratul unionist pro-european nu numai că a primit o lovitură în plex, el a fost scuipat direct în față. Ca trădarea să nu pară vorbă goală a urmat furtul de miliarde prin devalizarea băncilor și devalorizarea leului. Cireașa de pe tort a fost înscăunarea unui guvern minoritar semidoct.
Astăzi situația politică și economică din Republica Moldova colportă pentru securitatea ei același pericol ca și prezența masivă a tancurilor și tehnicii militare rusești în estul Ucrainei. Republica Moldova s-a pomenit din nou amenințată de pierderea orbitei centripete naționale, dar și a celei integraționiste europene. Rusia a mizat pe metehnele clasei politice de la Chișinău și a câștigat din nou partida.
Fie prostia fudulă, fie miopia politică, fie lăcomia fără margini, fie lipsa de integritate morală – toate luate împreună aceste metehne se adună întro formidabilă divizie aliată intereselor rusești. Numai că lucrurile au mers până aici. Avansând pe principiul „Basarabia – pământ românesc”, generația tânără a-partinică a luat în mâinile ei procesul de integrare națională a celor două state românești. Și bine fac. Pentru că unirea nu poate avea împlinire decât în acest format extrapartinic, ea fiind o vrere cetățenească și populară prin definiție. Unirea este un adevăr generalizat, ea nu încape în doctrine de parttid, nu poate fi supusă discuțiilor sterile pentru că nu conține în sine alternativa răului.
În sensul acesta, generația care ieri a organizat în Piața Marii Adunări Naționale a Chișinăului anului 2015 o Mare Adunare a Tricolorului, a dat un semnal deosebit de important care trebuie descifrat în integritatea lui semantică.
În formă succintă cred că mesajul trebuie citit astfel: sensibili fiind la oscilațiile geopolitice, dar și la mutările de pe tabla politică internă din cele două state românești, tinerii de azi au decis să nu mai mizeze pe promisiunile mereu sofisticate ale clasei politice și, în numele interesului național, să impună celor două state o agendă națională prioritară. În acest sens, tinerii se pronunță foarte hotărâți să ridice problema reunificării, concomitent la București și la Chișinău, din categoria actualității permanente în ierarhia acțiunii iminente. Trecerea de la idee la faptă, din actualitate la imperativ, este ceea ce urmează să se întâmple în lunile următoare, nu neapărat în 2018, la data fixă a aniversării de 100 de ani de la evenimentul Unirii Basarabiei cu România.
O cere conjunctura, pericolul neo-imperialismului rusesc fiind iminent. În contrabalanță, avem ca aliați cele mai puternice forțe ale lumii occidentale. Aceste forțe sunt solidare ca niciodată cu vrerea unității românilor. Ceea ce lipsește la ora astrală pe care o trăim este voința politică a guvernanților noștri. Dacă ea va întârzia să se manifeste, inițiativa o va prelua mișcarea viguroasă a tineretului conștiincios. A spus-o convingător manifestația de ieri din Piața Marii Adunări Naționale. Clasa politică trebuie să înțeleagă: reunificarea românilor de pe ambele maluri ale Prutului este de acum înainte un obiectiv imperativ.
Dacă este nevoie putem discuta și de ce? în edițiile viitoare ale rubricii.
Pentru Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu