Război hibrid în plină ofensivă rusească ori Cum a ajuns Dodon stăpân pe viața lui Plahotniuc

Încă niciodată în cei peste 28 de ani de independență ai Republicii Moldova, Rusia nu s-a apropiat mai tare de frâiele diriguitoare ale statului nostru ca acum. Nici Voronin, cel care prin anul 2000, amenința că va re-încarcera Republica Moldova într-o Uniune Sovietică refăcută de kaghebistul Putin, nu și-a permis să cedeze atât de mult. Voronin făcuse primii pași pe calea înaltei trădări. Își arăta toată deschiderea și disponibilitatea să o facă. Chiar își decorase cu ordinul „Ștefan cel Mare”, cea mai înaltă distincție militară a statului, șefii instituțiilor secrete rusești prin care gândea să-și pună planul în aplicare. La 11 decembrie 2001 îl decorează, în secret, pe șeful de atunci al Serviciului Federal de Securitate (FSB), generalul Nicolai Patrușev (din 2008 – secretar al Consiliului de Securitate al FR), iar la 5 iunie 2003 îi decorează cu același înalt ordin pe general-maiorul Veaceslav Ușakov, director-adjunct FSB și pe Serghei Lebedev, directorul Serviciului de Informații Externe al FR. Pentru care merite în fața Republicii Moldova? La momentul desecretizării decretelor de decorare, în octombrie 2011, Voronin a refuzat să răspundă la această întrebare motivând caracterul clasificat al informațiilor de referință.

Către sfârșitul anului 2003 planul lui Voronin intrase pe linie dreaptă. „Memorandumul Kozak” de federalizare (re-încarcerare) a Republicii Moldova, fusese contrasemnat de Voronin pe fiecare pagină. Putin pornise deja pe direcția Chișinău o întreagă escadră de avioane care trebuia să-l însoțească la ceremonia de semnare cu președintele Voronin a unui acord de trecere a frâielor Republicii Moldova în mâinile Federației Ruse. Mecanismul era asigurat să funcționeze prin cele două subiecte federative controlate deja de Moscova – așa numitele autonomii, ridicate de „memorandum” la statut de state-membre cu drepturi egale ale unei construcții federative – Transnistria și Găgăuzia. În noaptea de dinaintea „ceremoniei”, 24 spre 25 noiembrie, în aranjamentul mizerabilei contrafaceri (o reeditare hibridă a Pactului Ribbentrop-Molotov) au intervenit misiunile diplomatice ale SUA și Uniunii Europene. În fața argumentelor acestora, Voronin a cedat subit. Planul s-a prăvălit rușinos pentru Rusia. Din acea zi, Putin l-a scos pe Voronin din inimă, dar și din socotelile lui geopolitice. Geaba meritele spionilor tainic decorați, geaba deconspirarea prematură a agentului Roșka, geaba investiții în afacerea diversionistă a comuniștilor și aducerea lui Voronin la putere. Voronin a încercat să se reabiliteze în 2009. A vrut să îndrepte în folosul lui revolta tinerilor din 7 aprilie. A dat foc Parlamentului, a devastat sediul Președinției, a învinuit România și Uniunea Europeană de tentativă de lovitură de stat, dar până la urmă a suferit eșec. Tentativa de izolare a Republicii Moldova s-a soldat cu reversul ei – la putere au venit în același 2009 forțe politice declarate pro-europene. Aici, Moscova a pus cruce definitiv și ireversibil pe veacul lui Voronin. La Chișinău Kremlinul avea nevoie de un alt emisar. Unul nu doar șantajabil, dar care să fie dedat cu trup și suflet cauzei rusești, care să nu aibă rețineri și remușcări în acte de trădare a intereselor țării sale și a consângenilor lui. Moscova avea nevoie de un trădător perfect.

Ieșirea inopinată a cuplului politic Dodon-Greceanîi din rândurile Partidului Comuniștilor la 4 noiembrie 2011 a fost semnalul că Moscova și-a găsit noul ales. Gestul a fost șocant pentru Voronin. Furia lui împotriva celor doi foști, cei mai apropiați, tovarăși de partid, nu avea margini. Voronin a înțeles ce se întâmplă: Dodon și Greceanîi nu puteau să fugă din cel mai mare partid la acea vreme și să se izoleze în mizeria unui partid de doi bani, total irelevant pe scena politică. Ruptura de matrița comunistă aceștia o puteau face doar sub acoperirea unui nou patron influent și puternic de care să se teamă chiar și Voronin. Acest patron nu putea fi altul decât serviciile rusești, la îndemnul metodic și idicația categorică a cărora Dodon și Grecenîi i-au tras clapa expiratului lor șef. Tirada verbală a lui Voronin în adresa foștilor colegi-trădători era strigătul agentului disperat. Era clar că Centrala de la Moscova l-a abandonat, că de acum înainte ea va pune miza și banul pe o nouă agentură, una mult mai determinată în acțiuni diversioniste împotriva țării lor și mult mai devotată intereselor Kremlinului. Adică mult mai ticăloasă decât a putut fi el, bolșevicul Voronin.

În anii următori, socialistul Dodon a tot defilat în bătaie de joc pe sub nasul comunistului Voronin cu „succesele” lui personale de intrare în încrederea lui Putin. Deși se spune că Moscova o alesese inițial pe Greceanîi drept rezidenta noii echipe de agentură politică a Moscovei în Republica Moldova, Dodon a arătat pe parcurs că rolul lui este de luat în seamă.

În 2011-2012, într-adevăr, Dodon și Greceanîi plecau la Moscova nedespărțiți și mereu în pereche. Părea că anume Greceanîi are biletul de intrare la Putin și nu invers. Potențialul de autoritate a lui Dodon a crescut datorită îndemânării lui în diverse jocuri de culise, care au condus și la consolidarea pas cu pas a poziției grupării lui pe scena politică locală, dar și la atragerea de finanțe din orice. Cu sumele venite de la Moscova și cu „onorarii” (mită) ridicate contra servicii de la oligarhii noii puteri pro-europene corupte, Dodon și-a asigurat condiția de lider al grupării și a reușit să atragă în rândurile ei alți transfugi. Unul dintre aceste achiziții a fost Ion Ceban, de exemplu. După votul dat (contra unei sume mari) în favoarea alegerii în Parlament a șefului statului în martie 2012, Dodon și-a demonstrat utilitatea practică în fața lui Plahotniuc, noul stăpân în proces de afirmare al Republicii Moldova.

Începând cu acest moment al „carierei” sale politice, Dodon capătă un punct de sprijin extrem de important și eficient în urcușul lui pe Olimpul puterii politice moldovenești. Patronajul și protecția lui Plahotniuc era tocmai ceea urmărea. Plahotniuc îl putea duce către obiectivele fixate în instrucțiunile Centralei de la Moscova – să urce pe treapta cea mai de sus posibilă a puterii politice de la Chișinău. Precum spuneam: Moscova avea nevoie de un al doilea Voronin, dar unul mai ticălos ca acela. Iar la începutul anului 2016 Dodon era încă atât de mic, încât finanțarea risca să fie întreruptă pe fundalul rezultatelor obscure insignifiante. Dodon nu avea de ales: s-a prins de Plahotniuc ca scaiul de oaie și riscul i-a fost răsplătit.

Pus la colț de presiunea străzii și de iminența intrării în Președinție a unor rivali politici intransigenți, Plahotniuc îl promovează pe Dodon în noiembrie 2016 în fotoliul de șef al statului. A fost un urcuș important, dar urmat de un an și jumătate de umilință de cea mai joasă speță.  Suspendându-l pe Dodon din funcție o dată pe lună, Plahotniuc ținea să-i amintească cine îi este stăpânul. Cel puțin aici, în Republica Moldova. Dodon a mimat protestul. Nimic mai mult. Văzându-se urcat pe unul din vârfurile puterii, Dodon și-a pus sarcina să-și întărească șleahta de partid. A mers la Moscova mai des ca la serviciul prezidențial. S-a gudurat pe lângă Putin și i-a cerut bani pentru promovarea și consolidarea partidului, cumpărarea unor surse media și propagandă masivă în teritoriul devastat de sărăcie din cauza marilor furturi. A obținut finanțarea. Mai multe investigații jurnalistice au arătat căile obscure prin care banii dați grupării de diversioniști camuflați în dosul unui partid politic au intrat pe mâna acestei grupări. În alegerile din 24 februarie 2019 partidul lui Dodon a luat cele mai multe mandate în Parlament, dar insuficiente să devină ceea ce era altădată partidul lui Voronin. S-a creat o situație de pat, ca în jocul de șah. Perioada lungă de așteptare a fost jucată de fiecare actor în felul lui. Plecarea pe mică pe ceas a lui Dodon la Moscova în lunile martie-iunie 2019 au arătat unde se fac de fapt scenariile și unde se pun sarcinile. Plahotniuc și-a dat seama dar a continuat să se amăgească cu gândul că dispune de tot controlul asupra lui Dodon. Preventiv, i-a aplicat acestuia o lecție practică, condamnându-și un fost coleg de partid la 14 ani închisoare pentru spionaj în favoarea Rusiei. Sperietoarea ar fi funcționat, dacă Plahotniuc nu-și ardea toate podurile, preocupat fiind de scheme tâlhărești, de cum să rupă șapte piei de pe Republica Moldova și poporul ei. La linia roșie a finalului de perioadă dată constituirii unei majorități politice de guvernare, Plahotniuc s-a pomenit părăsit de toți aliații, inclusiv de cei care ar fi putut să îl apere împotriva scenariilor făcute la Moscova. Unicul lui aliat pe care miza să-și continue dictatul era Dodon. Dodon însă avea sarcina pusă de Moscova și visată de el însuși: dacă nu reușește să-l aducă fedeleș la Moscova – să se debaraseze de Plahotniuc, mimând o alianță contra firii cu oponenții lui politici. Ceea ce a și făcut.

Dodon se miră azi cum de a rămas în viață și nu a fost lichidat în zilele de 7, 8 ori 9 iunie. Plahotniuc nu avea cum să-l lichideze după gratiile Ambasadei Rusiei la Chișinău, unde s-a ascuns ca un agent aflat în pericol. În acele zile Dodon era cât pe ce să autolichideze din frică. Azi Plahotniuc deja nu poate, devenind el însuși ținta serviciilor rusești. Aici pot da crezare unui coleg jurnalist cu soldă la Plahotniuc, că acesta s-ar afla inclus într-un program american internațional de protejare a martorilor. Este așa ori ba, nu știm. Scuza inventată a „eroului național hărțuit de căpcăunii serviciilor rusești” este mai frumoasă decât statutul fugarului laș pe care și l-a dobândit după 14 iunie. Oricum, serviciile rusești vor lua toate măsurile ca Plahotniuc să nu mai pună în pericol viața lui Dodon, a rezidentului lor în Republica Moldova, să nu creeze probleme pe mai departe măsurilor active rusești din cadrul războiului hibrid, desfășurat prin intermediul grupării socialiste împotriva Republicii Moldova.  

Profitând de naivitatea, iar uneori, cum a fost de exemplu în cazul numirilor la Curtea Constituțională, de complicitatea liderilor Blocului ACUM, Dodon este foarte aproape să-l depășească pe Plahotniuc în actul de capturare a statului. El nu scapă din vedere atingerea performanțelor lui Voronin pe acest tărâm. Orgoliul și finanțatorii îl obligă. Zilele acestea a devenit deosebit de zgomotos și obraznic. Cucerirea Primăriei Chișinău îi dă curaj. I se pare un marș triumfal din care nu trebuie să se oprească. Se joacă fariseic cu simbolurile: capturarea Chișinăului a sărbătorit-o la un loc cu ziua unității naționale a Rusiei de mână cu liderul separatist de peste Nistru în Cetatea ocupată de ruși a Tighinei. Omul de încredere al lui Dodon, șeful Serviciul de Informații și Securitate a fost zilele acestea la Moscova. Cineva din anturajul lui se află tot timpul în contact direct cu statul major de acolo. Dovadă că operațiunea de capturare politică a Republicii Moldova de către gruparea care reprezintă coloana a cincea rusească este în plină desfășurare. Următoarea sarcină tactică a lui Dodon este Guvernul Republicii Moldova. Maia Sandu este buturuga care îi poate răsturna carul lui de război. Buturugile mici sunt foarte periculoase, mai ales, pentru generalii impostori și îngâmfați.

Ori, Dodon este ca niciodată încrezut în șansele sale. Orice moțiune depusă în Parlament poate duce la schimbarea guvernării. Blocul ACUM nu are căi de retragere. Dodon are, în schimb, o formidabilă posibilitate de manevră. Partidul fostului său patron este dispus să intre oricând și sub orice formă la guvernare. Îmbrâncirea din calup a anti-oligarhilor acumiști le-ar produce acestora o mare satisfacție. Cooptarea „democraților” ar putea să se facă în condiții ideale pentru cauza lui Dodon. Miza ar putea fi însăși viața și libertatea lui Plahotniuc, pusă acum în pericol de amenințarea serviciilor rusești.  Arată paradoxal, dar cu ajutorul serviciilor rusești, Dodon s-a făcut azi stăpân nu numai pe situația din Republica Moldova, dar și pe viața fostului ei coordonator absolut. În schimbul unor garanții de securitate personală, a unei grațieri, pe care Dodon s-ar angaja să le negocieze, Plahotniuc ar putea ordona ori dispune asigurarea unei majorități parlamentare în favoarea tuturor proiectelor puse la cale de omul Moscovei. Cu atât mai mult, cu cât ideologic cele două foste componente ale statului oligarhic sunt perfect compatibile.

Cu acest pas, agentura Moscovei, care lucrează azi prin Dodon, va înainta mult în planul ei de anexare a Republicii Moldova la interesele ei. Sumbră perspectivă în ziua când se împlinesc 30 de ani din momentul în care tancurile sovietice au fost oprite de moldoveni să mai defileze prin centrul Chișinăului.  

Valeriu Saharneanu,

7 noiembrie 2019

Lasă un răspuns