Prima mea întâlnire cu Țara – 23 decembrie 1989

Mult așteptata mea întâlnire cu Țara am avut-o în ziua de 23 decembrie 1989. Cu 30 de ani în urmă. Nu a fost așa cum  o visam: într-o zi cu soare – să  pot vedea Prutul. Întâlnirea mea cu Țara a avut loc în plină noapte, într-un moment de maximă tensiune. La 21 decembrie ecoul Revoluției de la Timișoara ajunsese și la București. Revolta populară a zburătuit din cuib cuplul dictatorial Ceaușescu. La 23 decembrie ei stăteau închiși într-o garnizoană din Târgoviște. Noua putere anunțată de Ion Iliescu mai întâi ziua, la televizor, apoi și în piață seara, de 22 decembrie, cu apelativul: „tovarăși!”, a scos din piepturile a mii de bucureșteni avizul lor negativ și foarte supărat. Piața a tunat scandând:  „fără comuniști!”. După asta, armata a început să tragă cu mitralierele de pe tab-uri. Gurile de foc ținteau undeva sus, la etajele superioare ale clădirilor din jur. Panica era semănată însă între cei de jos, care au scandat supărați pe caldarâm, puși pe fugă în căutare de adăpost.

Din microfoanele unicului studio TV și din megafoane, în stradă, începuse să iasă strașnica poveste cu teroriștii. Pornit din capitală, focul a cuprins noaptea și alte orașe. Zvonurile despre atacuri ale teroriștilor cuprinsese și Iașul. În noaptea în care am coborât din trenul care ne adusese de la Ungheni la Nicolina, vechea capitală a Moldovei fugărea pe cineva printre cartiere. În rest, patrulele și barajele de control își făceau datoria. În fond, nimeni nu dormea și toată lumea veghea în încordare. Nu dormea nici proaspătul Consiliu județean al salvării naționale. El se pregătea să primească atacul unor elicoptere de luptă care, chipurile, veneau roi dinspre Galați. A fost un zvon urât, dar care a avut și un efect bun: a temperat și trimis pe la casele lor mulți „eroi” care voiau și ei să tragă în ceva/cineva, să dea foc la ceva/pe undeva.

La Iași nu s-a tras și nimeni nu a murit. Mai târziu am aflat secretul: ieșeanul-inginer care s-a nimerit (cu mult noroc pentru Iași și ieșeni) să conducă revoluționarul Consiliu județean a avut ideea să cheme la el toți comandanții unităților militare din oraș. Au făcut cunoștință și i-a rugat să nu părăsească locația, să ocupe biroul învecinat cu al furnicarului său și toate ordinele pe care le vor da să le coordoneze cu noua putere. A fost o decizie foarte înțeleaptă. Ori, în acele zile Iașiul era la propriu un butoi cu pulbere gata să explodeze. În oraș și împrejurimi erau masate trupe pregătite de luptă. Securitatea a descoperit și înăbușit în fașă, la 14 decembrie, un miting și o demonstrație de protest împotriva regimului. Manifestația a fost pusă la cale de un grup de intelectuali temerari, eliberați din carceră abia la 23 decembrie.

Situația era cu totul alta la Brașov. Acolo am ajuns, trecând munții într-o beznă cumplită, imediat după execuția arătată la televizor a Ceașeștilor. Comandanții unităților militare stăteau acolo dispersați, adică în unitățile lor. În noaptea de 22 spre 23 decembrie, pe fundalul zvonurilor cu teroriștii, arme cu încărcătoare de luptă au fost date civililor. În 22 seara s-a tras dinspre parcul de peste drum în lumea care continua să asalteze clădirea Comitetului județean de partid. După  asta, se trăgea din  toate părțile. Se vorbea intens de teroriștii care atacau de după colț, de lunetiștii care ținteau de pe turlele bisericilor. Căpitanul vânătorilor de munte Nidelcu ne-a vorbit despre lupte corp-la corp cu teroriștii în catacombele de sub oraș, despre capturarea unora dintre ei. A refuzat să ni-i arate, motivând că sunt foarte periculoși. Sângele de pe caldarâm explica multe. La Brașov au murit în acele zile 68 de oameni: militari și civili. 155 au fost răniți și 55 au fost arestați ca teroriști.

La Brașov am aflat și lucruri plăcute. Se vorbea, de exemplu, că cineva, un inginer anume, își construise din lighene de cupru o rețea de relee cu care capta, pe un vârf de munte, semnalul Televiziunii de la Chișinău și de acolo afla ce se întâmplă în lume, mai ales în Europa, cuprinsă într-un vârtej de mișcări anticomuniste. Nu am putut să probăm faptul. Însoțitorii ne-au rugat să nu căutăm persoana că s-ar putea să înțeleagă greșit interesul nostru. Frica era încă mare și se ițea de pretutindeni. În schimb, dincoace de munți, peste tot în Moldova, ne-am convins că lumea nu privea – sorbea – Televiziunea de la Chișinău. Deși, pentru mulți, noi, cei de la Chișinău, mai eram încă ruși, am putut să trăim împreună cu frații noștri minunea când această percepție inoculată de ocupația comunistă începea să se topească deja după prima frază. Culmea emoțiilor minunate a regăsirii de neam am trăit-o tot la Iași. Uitasem să vă spun că în dimineața zilei de 24 decembrie,  mărinimosul și bunul nostru tutore pe întreg periplul revoluționar, Dumitru Grumăzescu, a avut ideea să ne scoată la balconul Casei Pătrate – fosta județeană de partid și sediul Consiliului FSN Iași. Tot spațiul era plin de oameni, deși abia se luminase de zi. La anunțul că, iată, la Iași a venit azi noapte o echipă a televiziunii de la Chișinău, piața s-a transformat în vulcan. Mii de cușme țurcănești au sărit în aer. Era mai mult decât un salut: era mesajul că de fapt venisem de acasă-acasă, vorba poetului. Neapărat, glasuri multe au strigat „Unire!”

Cu acest îndemn în urechi și în conștiință am trecut Prutul înapoi la Ungheni. Era o noapte zburlită de 30 spre 31 decembrie, cu vânt puternic, umed și rece, din față. Da, din față, pentru că Prutul la întoarcere l-am trecut deja pe jos. Pe podul de fier. Terasamentul de cale ferate îl dibuiam cu picioarele, iar sunetul de metal al pașilor noștri era luat de vânt și dus în jos peste apa Prutului pe care n-o vedeam, dar o simțeam. Strident, pașii vesteau mișcare de fantome în întunericul vâscos. Aproape de capăt de pod, un fascicul puternic de lumină ne-a izbit în ochi. Cu spatele la proiectoarele ațintite spre noi se puteau desluși siluete cu cocarde învelite în mantale. Erau ofițerii trupelor KGB de grăniceri. Revenisem în URSS.

Trăiam în acea clipă sentimentul unei teleportări din întunericul României, care aveam convingerea că se va face lumină în condiții de libertate, în lumina orbitoare a realității sovietice, care era de fapt însuși întunericul, al cărui sfârșit încă nu se vedea.

Asta a fost, foarte-foarte succint povestea primei mele întâlniri cu Țara. Au trecu 30 de ani de atunci. Am avut plăcerea să o trăiesc împreună cu bunii și respectabilii mei colegi și prieteni: Dinu Gajosu, operator TV, Oreste Melnic, redactor TV, Grigore Roșca, regizor TV, Arcadie Gherasim, corespondent Radio Moldova.

P.S. Conform statisticilor oficiale, între 17 și 30 decembrie, la Revoluția română, 1142 de persoane şi-au pierdut viața şi 3138 au fost rănite pe teritoriul întregii ţări.

 Valeriu Saharneanu

23 decembrie 2019

Lasă un răspuns