Pasul 2014 – îl facem ori îl batem pe loc

Considerente, 13 ianuarie 2013

     Nimeni dintre cei care au discernământul realității nu pot pune mâna în foc, asigurându-ne că anul care vine după 2013 va fi unul mai potolit și mai blând cu noi în ceea ce privește mișcarea în urcuș a Republicii Moldova pe panta geopolitică a Europei. Desigur, nu ne referim la condițiile climaterice din anul care se așterne. Ne interesează atitudinea entităților de putere din interior, dar și din jurul nostru care au sau nu influență asupra acestei mișcări.   Dacă acum 20 sau 15 ani, bătălia pentru alegerea vectorului de dezvoltare a Republicii Moldova se purta mai mult pe interior, iar din exterior „beneficiam” doar de „asistența” Federației Ruse și ne „bucuram” doar de atitudinea mai mult decât „prietenească”, aproape sufocantă, a „partenerului strategic” din est, astăzi lucrurile s-au schimbat radical, am putea spune. Iar schimbarea ne-a fost favorabilă nouă, indiferent de înfrângerile, care mai mari, care mai mici, suferite pe parcurs.

Cea mai importantă dintre aceste schimbări este că astăzi, la început de an 2014, Republica Moldova nu mai este singură în fața provocărilor timpului, ea poate conta pe sprijinul unor aliați puternici, ca România, Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii – aliați despre care nici nu putea visa, în totalitatea lor, acum un sfert de veac, la ieșirea de sub ruinele imperiului sovietic. Important este că în toți acești ani de zbateri am pierdut multe lupte, dar nu am pierdut bătălia principală. Parafarea documentelor de aderare la UE produsă la Vilnius în noiembrie trecut, este premiul de etapă al acestei bătălii, care de departe încă nu s-a încheiat. Este un rezultat demn de remarcat, dacă luăm în considerare raportul de forță dintre noi, cei care am dorit emanciparea națională, economică și politică a Republicii Moldova, îndreptarea ei spre zona de prosperitate și democrație occidentală și cei care au cârtit, mai pe ascuns sau mai direct, transformarea Republicii Moldova întro altă formă de colonie a unui stat care se vrea din nou imperiu și forță mondială de temut.

Pentru o înțelegere mai bună a situației prin care am trecut să facem o evaluare succintă a câștigurilor de cauză și a „luptelor” pierdute în ultimii 22 de ani.

Să începem cu câștigurile. Nu știm dacă obținerea independenței în 1991 este o victorie care poate fi atribuită pe deplin Mișcării naționale din 1988-1991, pentru că încă în anul 1962, bunică-mea Haritina, atunci când îmi dezlega cravata roșie de la găt, la întoarcerea de la școală, îmi spunea cu blândețe, să fiu și eu în rând cu oamenii, să mă las măcar pe-acasă de „petica asta”, că țara care a venit peste noi și nu crede în Dumnezeu este a Satanei și n-o să dureze, va dispărea negreșit, până la sfârșitul veacului, chiar. Din câte știu, așa spuneau atunci toate bunicile înțelepte ale Basarabiei, iar Uniunea Sovietică nici nu a ajuns să vadă sfârșitul de veac XX, înroșit de ea cu sângele nevinovat a zeci de milioane de victime. Așa că debarasarea de robia sovietică a fost o victorie a mai multor generații a întregii perioade de după cel de-al Doilea Război.

Alte lucruri bune făcute pot fi numărate pe degete: intrarea, cu ajutorul României, în Organizația Națiunilor Unite, aderarea la organizația politică a Consiliului Europei, comunități care au pus în fața fragilei noastre societăți documentele fundamentale ale lumii contemporane: Declarația Universală și, respectiv, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste organizații au desfășurat proeiecte importante de democratizare, au pus bazele societății civile, ca forță alternativă vitală în societatea democratică, au definit importanța independenței justuției, a independenței presei și a libertății de exprimare ca piloni principali pe care poate fi construită a societate a drepturilor, obligativităților și libertăților egale.

Alungarea de la putere, rușinoasă și categorică, a agrarienilor, în 1998, poate fi și ea considerată o victorie, dar această a fost irosită cu rea-credință la scurtă vreme.

Un câștig incontestabil a fost apariția și consolidarea institutului democratic al presei independente, care a rezistat și a fost principala forță de opoziție a guvernării comuniste în anii 2001-2009. Presa independentă a fost, de fapt, groparul guvernării comuniste și platforma pe care au putut să apară și să învingă, în 2007, apoi în 2009, forțele politice de orientare europeană, care au preluat puterea mai întâi la nivel local, iar apoi și definitivă în stat. Acestor forțe le aparține meritul mișcării pe vectorul european, dar numai într-atât, cât ele l-au menținut și nu au reușit să îl piardă, cum se arăta în prima jumătate a anului 2013, fiindcă, inițiativa a fost, și, virtutea este, a poporului în urma alegerii făcute de două ori pe parcursul anului 2009, inclusiv a tinerilor maltratați și omorâți în evenimentele din 7 aprilie și de după această dată.

După cum am mai spus, cununa acestor sforțări a fost Summitul de la Vilnius, nu înainte, însă, de a menționa una din cele mai importante victorii înregistrate în anul 2013 și care a făcut posibil câștigul de cauză întro confruntare geopolitică de proporții. Este vorba de instalarea stabilității politice la nivel național prin formarea coaliției de guvernare democratice și pro-europene.

Lupte pierdute sunt mai multe și mult mai dureroase, însoțite de mari pierderi. Astfel, prima înfrângere o putem constata încă în ultimile zile ale lui august 1991, înainte de a se naște Republica Moldova ca stat independent, atunci, când din motive neelucidate încă, dar bănuite, nu a fost posibilă anularea consecințelor Pactului dintre Hitler și Stalin din 1939 și a actului de agresiune militară din 28 iunie 1940.

A doua înfrângere poate fi considerată recesiunea Mișcării de eliberare deja către sfârșitul anului 1991, consolidarea nomenclaturii sovietice în anii 1991-1994, procese care au culminat cu semnarea acordului de aderare la CSI și venirea la putere a agrarienilor și interfrontiștilor în febriarie 1994.

Războiul de pe Nistru, provocat de Moscova în martie 1992 și consecințele lui au condus nu numai la pierderi de oameni și de  teritorii, dar este și astăzi o sursă de șantaj permanent și de umilire a Republicii Moldova, cauză a unor mari operațiuni subversive de subminare a economiei, stabilității politice, a independenței și suveranității Republicii Moldova.

Prostia la putere, cum a fost botezată în popor guvernarea agrariano-socialistă, începută de fapt în a doua jumătate a anului 1992, se face vinovată de întârzierea reformei valutare care a provocat o inflație catastrofală de mii de procente și de marele furtișag desfățurat sub acoperirea privatizărilor cu așa numitele bonuri patrimoniale și cote valorice.

Sărăcia generalizată, corupția în proprții foarte mari, fărădelegea ca politică de stat  își au obărșia în perioada de dominație a fostei nomenclaturi comunisto-sovietice, între anii 1991-1998. Consecințele dezastruoase ale războiului, izolarea internațională din cauza nerecunoașterii adevăratelor lui cauze, colapsul din 1998 a economiei Republicii Moldova, dependente total de piața Rusiei, ca efect a prăbușirii rublei rusești din luna august a aceluiași an, au făcut ca sărăcia și deznădejdea să treacă pragul casei a sute de mii de familii.

O înfrângere cu efect geostrategic și cu iz de mare trădare a interesului național trebuie considerat actul din noiembrie 1999: demiterea guvernului Sturza, blocarea primei tentative de integrare europeană. Anume atunci, la această tăiere de drum, peste care se vedea limpede  revenirea la putere a comuniștilor, disperarea, ca păcat, a pus stăpânire pe Republica Moldova. Exodul unei treimi din populație trebuie acceptată ca una din cele mai mari pierderi.

Împreună adunate întrun punct critic, toate aceste înfrângeri au provocat în 2001 ceea ce în istorie se numește catastrofă umană. În nomenclatorul nenorocirilor abătute asupra Republicii Moldova, catastrofa are nume. Ea se cheamă guvernarea regimului comunist al brutarului neisprăvit sau al milițianului pricopsit, Vladimir Voronin. Nu este deloc o exagerare, când spunem catastrofă umană, dacă încercăm să calculăm marile prejudicii materiale și spirituale provocate de acest regim: de la anularea reformei teritorial administrative, trecând prin instituirea statului centralizat de tip mafiot și ajungând la sistemul judecătoresc subordonat politic și pătruns până în măduvă de corupția instituționalizată. Incendierea Casei Guvernului în 2002, devastarea Palatuluui Prezidențial, arderea Clădirii Parlamentului cu tot cu Declarația de Independență în 2009 sunt doar cireașa de pe tort a imenselor pagube pricinuite de acest regim.

Păcat că din miile de organizații neguvernamentale nu se găsește măcar una care să facă asemenea socoteli: câte a avut de câștigat și câte a avut de pierdut societatea în urma cutărei sau cutărei guvernări. Asta, ca să ne cunoaștem eroii și în funcție de faptele dovedite ori să fie decorați, ori să fie deferiți justiției și duși la pușcărie. Ne-ar fi fost mai ușor acum, la început de an 2014, să elaborăm o linie de comportament vizavi de provocările așteptate în funcție de atitudinea lor.

În plan extern tacticile pe care trebuie să le aplicăm în 2014 sunt mai previzibile. Avem pe de o parte asigurat sprijinul aliaților din Occident – constant, consistent și concret ca niciodată. Există comentarii diferite la declarațiile Președintelui Băsescu referitor la posibile scenarii ale scoaterii Republicii Moldova din zona de „interes legitim” a Moscovei, simtagmă respinsă de toate puterile lumii încă din august 2008. Pe mulți supără discursul unionist al Președintelui României. Îi înțeleg, dar reticența lor pare una pur electorală, ca, de altfel și afirmațiile domnului Băsescu. În luna august trecut, mai precis, în data de 14, mă aflam la Universitatea de Vară de la Izvorul Mureșului, unde în prezenața dlui Băsescu se desfățura o dezbatere pe tema viitorului românesc. Printre vorbitorii ce reprezentau comunitățile românești din statele învecinate României, am luat cuvântul ultimul și am subliniat, printre altele, că acum, când România și-a asigurat securitatea națională aderând la scutul NATO, a intrat în zona de prosperitate și democrație a Uniunii Europene și a dobândit calitatea de aliat a SUA, nu poate avea alt proiect național mai important decât inițierea unor acțiuni care să conducă la anularea consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov, propunând şi asumarea unui calendar de parcurs până în 2018, când se vor împlini 100 de ani de la Marea Unire. Atunci Băsescu a avut reacția din iarnă de la Chișinău, că, barem,  dacă doriți unirea nu aveți decât să o cereți. De parcă cineva ar avea de gând să ne-o dea fără să muncim de ambele părţi pentru ea. La 27 noiembrie 2013, cu o zi înainte de Summitul de la Vilnius, președintele  României a dat voce aproape integral ideii rostite la Izvorul Mureșului. Mă bucur pentru asta. În sfârșit, un președinte al României îmbrățișează fără complexe discursul unionist, care va deveni din ce în ce mai prezent în spaţiul public în virtutea unor procese și conjuncturi obiective. Problema este ca acest discurs să nu facă parte dintr-o aventură electorală de moment, să nu fie parte a unui populism de folosință personală. Consider, că de vreme ce un președinte este în funcția mandatului, dânsul este mult mai eficient în activități concrete de apropiere decât în declarații, în fond corecte, pertinente și curajoase, dar care stârnesc aversiunea posibililor parteneri și încrâncenarea realilor și puternicilor adversari. Un proiect național de asemenea anvergură nu poate fi realizat în dezbinare. În acest sens împărtășesc filosofia ex-premierului Mircea Druc care ne îndeamnă de mulți ani: ”Nu vorbiți de Iubire, Iubiți-vă! Nu vorbiți de Unire, Uniți-vă!”

Pe de altă parte avem aproape garantat din partea Rusiei, luarea, împotriva noastră, a unor măsuri active de contracarare a planului nostru de integrare europeană. Preludiul îl avem în incitarea zonelor de sud ale republicii populate de minoritățile rusificate și rămase neintegrate lingvistic și spiritual. Experții presupun o activizare a ingerințelor Rusiei după Olimpiada de la Soci. Împărtășesc această părere. Putin este acum preocupat de acest eveniment. Ca și Hitler în 1936, Putin are nevoie de Olimpiadă în 2014 ca demonstrație a capacităților de refacere a puterii imperiale ruse și sovietice de altă dată, deși din ce în ce mai mult Olimpiada se transformă întro mare excrocherie în care aproape o treime din cei peste 50 miliarde de dolari americani cheltuiți au fost furați. Asta ne interesează pe noi mai puțin, dar ce este de luat în considerație atunci când va trebui să facem față ingerințelor, este miza pe aliați, promptitidinea și fermitatea acțiunilor de ordin diplomatic și de alt ordin, desfășurate atât în relațiile bilaterale, cât și în cadrul și cu implicarea instituțiilor internaționale.

În plan intern, mai mult ca probabil, vom simți o reactivare a ceea ce înseamnă, coloana a cincea a Federației Ruse. Comuniștii vor scoate din nou poloboacele la bătaie, socialiștii vor acționa și ei, în limita banilor care li se dau, pe tărâmul propagandistic pro-asiatic.

În contrabalanță și pentru a atinge obiectivele anului 2014, este vital necesară menținerea stabilității politice asumate de guvernarea Coaliției Pro-Europene. În condițiile anului electoral, a reformelor care trebuie continuate, dar și a provocărilor care se întrevăd, nu va fi deloc ușor. Cu toate acestea, nu avem dreptul să comitem greșeli, să batem pasul pe loc, așa cum s-a întâmplat din 2009 și până în mijlocul anului 2013. Pasul european 2014 trebuie făcut. De mare preț va fi maturitatea clasei politice, dovada ei. Pentru a prinde la curaj și la putere, să sorbim, în final, un strop din gândirea pozitivă a filosofului german Fridrich Nietzsche că „ceea ce nu te doboară, te face mai puternic”, ori, altfel spus, „ceea ce nu te omoară, te întărește”.

Pentru radio Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu, deputat liberal reformator

Lasă un răspuns