Să se știe și la Procuratură: expresiile, orz la cai, fân la boi, urluială la porci, înseamnă peșcheș la deputați

Motto: „…unul dintre colegii din PD, care a plecat la Candu,

 a venit înainte de asta la mine și m-a întrebat:

„Dle președinte, da” când mai dați orz la cai?”…

Pavel Filip,

                                        Parlamentul RM, 2 iulie 2020

Săptămâna trecută, Parlamentul a ajuns în incapacitate de muncă. Cauza – pana apărută într-o procedură de transfer la bursa de tranzacționare a deputaților. Este vorba de cazul deputatul socialist Gațcan care a convenit să se mute cu votul la Pro-Moldova. Costurile tranzacției se zice că au ajuns la 500 000 de euro – o nimica toată pentru câte sume mult mai impunătoare a văzut această piață. Partidul Socialiștilor s-a opus vehement. Nu din cauza prețului lui Gațcan. Din cauza procedurii, dar și din motive mult mai pragmatice. Primul ar fi că Gațcan și-a tranzacționat plecarea pe sub masă și în interes strict personal; al doilea, că trecerea lui Gațcan la gruparea rivală are un preț incomensurabil mai mare pentru socialiști. Or, dacă s-ar fi împlinit, faptul ar fi stricat în defavoarea socialiștilor nu doar echilibrul Guvernării, care și așa este extrem de fragil, dar ar fi deschis acestuia încă de pe acum drumul fără întoarcere al pierzaniei. În expresie bănească socialiștii ar pierde miliardele statului aflate în prezent în gestiunea partidului, iar în expresie politică ar însemna să piardă tot – și bani, și putere, și dragostea din interes al lui Putin.

Gațcan a ajuns deci piatră de hotar în destinul socialiștilor, lespedea de la baza muntelui care dacă este mișcată din loc, muntele se prăbușește cu totul. Pentru ca lucrul acesta să nu se întâmple, socialiștii au și recurs la proceduri extreme, practicate cu precădere în lumea banditească. Ei l-au sechestrat, l-au luat ostatic, l-au împachetat și l-au trimis pe Gațcan cu tot cu familie (pentru siguranță), sub pază,  într-o locație necunoscută, undeva în afara Republicii Moldova.

Socialiștii nu mai dețin majoritatea în Parlament, fentele lor sunt previzibile și ușor de blocat de opoziție. Astfel, săptămâna trecută legislativul a intrat în incapacitate de muncă. Două ședințe preconizate pentru joia și vinerea trecută nu au avut loc din lipsă de cvorum. Dar, așa cum niciun rău nu e fără măcar un pic de bine, pusul pe bârfe al deputaților plăpândei alianțe PSRM-PD a adus un mare folos societății într-un domeniu cu totul neașteptat – al lingvisticii.

Iată cum s-au întâmplat lucrurile. În așteptarea „opoziției veritabile”, care nu se dădea intrată în sala de ședință a Parlamentului pentru a-l face deliberativ, corifeii Partidului Democrat, iluștrii susținători ai stabilității lui Dodon, Diacov și Filip, au dat curs cavaleresc chemării speackeriței Greceanîi să umple pauza iscată a neputinței de putere cu ceva vorbe de tâlc despre ceea ce găsesc ei de cuviință. Cei doi maeștri în arta bătutului apei în piuă au găsit de cuviință să vorbească despre…, desigur, nefastul comportament al „opoziției veritabile” (sintagmă inventată de ilustrul Pavel Filip). Cunoscător al teoriei lui Marx în ale capitatului, Diacov a justificat acțiunile grupării Dodon vizavi de ostaticul Gațcan: este marfă socialistă și stăpânii sunt în drept să facă ce vor cu ea, a vociferat gânditorul. Întrucât filosofia diacoviană, ca și filosofia kantiană, cere o pregătire specială pentru a i se putea înțelege de îndată rosturile adânci, audiența din sală și de după ecrane, între care și unii fericiți dintre noi, a așteptat cu nerăbdare expunerea mai eclectică și mai colorată a ilustrului Filip. Acesta nu a înșelat așteptările și în expunerea lui pe tema valorilor perene de care s-a condus în luptă lui pe viață și pe moarte contra corupției și pentru triumful statului de drept, a ajuns să vorbească cu înțeleasă patimă și despre durerea pe care i-o dă azi furunculul Candu. A fost momentul când ilustrul Filip a intrat într-o lungă transă, în timpul căreia logica gândirii lui eclectice s-a sincronizat perfect cu forma plastică a vorbirii desconcentrate. Între multe și fascinante perle pe tema ipocriziei militante a unor foști colegi, ilustrul Filip a trecut în revistă procedee de lucru din vasta lui experiență acumulată pe piața de tranzacționare a mărfii politice. Așa cum vorbele-i curgeau ca din cornul abundenței, ilustrul Filip a ținut să explice cum se întâmplă și de ce unii foști minunați colegi din sfântul Partid Democrat, seara semnează declarații de condamnare a transfugilor politici, iar dimineață ei înșiși trădează.

Așa a ajuns să relateze despre o discuție pe care a avut-o cu unul dintre ei. Înainte de a pleca la Candu, acesta a venit să-l întrebe dacă în Partidul Democrat se va mai reveni la practica plăților lunare pentru… cheltuieli de buzunar ale deputaților. Unii le mai zic bonusuri de fidelitate, care de fapt sunt chenzine pentru supunere, pentru activitate fără cârtire, și așa mai departe – plăți uzuale în organizații de tip mafiot. În treacăt fie spus, chenzinele se dădeau în euro și în sume cuprinse între 5 și 20 de mii, în funcție de importanța postului. Ilustrul Filip a redat cu exactitate limbajul, oarecum cifrat, folosit de colegul său încă democrat: „Domnule președinte, da(r) când mai dați orz la cai?”

Colegul lui Filip a fost un democrat la locul lui. În comunicarea cu șeful el a folosit limbajul practicat strict pe interior, în cercul inițiaților partidului, cum s-ar spune. Nu știm de ce ilustrul Filip a dat în vileag discuția în care apar elemente-cheie ale comunicării specifice dintre inițiații Partidului Democrat – din supărare, din disperare ori din simplă zăpăceală – dar răbufnirea lui verbală ajunsă la urechile celor mulți și stenografiată în Parlament, a avut un efect benefic în plan lingvistic. Grație întâmplării, limbajul specific partidului său – parte a patrimoniului lingvistic parlamentar codificat – a devenit un bun public.

Drept urmare, multe lucruri întâmplate în trecut devin mai clare sub foarte multe aspecte. Se dezleagă, de exemplu, enigma capturării statului, sub aspectul formei și metodei. Va deveni mai limpede și viitorul: de acum înainte se va ști că sintagma orz la cai, auzită în dialogul dintre doi iluștri democrați, înseamnă bani (peșcheș, mită) pentru deputați, iar prin extindere logică –  pentru prim-miniștri, pentru miniștri, pentru procurori generali, pentru judecători, pentru altă numeroasă și mereu flămândă clientelă.

Efectul benefic al destăinuirii s-a răsfrânt cu repeziciune în cele mai oacheșe instituții ale statului – Procuratura Generală și SIS. Gurile rele spun însă că descinderea lor la sediul părăsit de mai bine de un an al PD, este parte a unor operațiuni extrem de sofisitcate, legate de căutarea unor potcoave de cai morți, dar nu este adevărat. Bravii procurori și securiști caută acolo orzul, dar mai cu seamă caii, despre care a relatat în Parlament, cu prețiozitate maximă, ilustrul președinte al Partidului Democrat, Pavel Filip. Asta au înțeles ei, deștepții, din comunicarea ilustrului, că la sediul din spatele Procuraturii Generale s-ar găsi mari depozite de orz și grajduri pline de cai. Cineva ar trebui să le spună, să nu mai caute orzul și caii separat, că râde lumea de ei și de noi. Să caute, dar cu totul în altă parte, banii furați și folosiți de Partidul Democrat la mituirea demnitarilor. A banilor, în cantități de miliarde, care în limbajul democraților apar în expresia cifrată orz la cai, dezvăluită de Pavel Filip.

Dacă li se va deschide mintea să înțeleagă sensul complicatei pentru ei metafore, procurorii și securiștii ar putea să intre în posesia unei adevărate cheițe de aur care să-i ajute la descuierea limbajelor criptate de acum înainte ale partidele cu practici mafiote de lucru. Cu siguranță, ele vor alege să continue în același stil, doar că vor încerca să schimbe cifrul, adică, limbajul. Agerimea lingvistică le poate fi de mare trebuință profesională celor de la PG și de la SIS la identificarea fără greșeală a făptașilor în cazul în care ar vrea să cerceteze pe bune limbajele lor criminale. Astfel, le sugerăm să fie atenți în privința următoarelor nuanțe: cifrul rodat deja la democrați, orz la cai, ar putea să treacă în practica de zi cu zi a grupării Candu, adevărata moștenitoare a practicilor lingvistice ale lui Plahtniuc, fostul șef al Partidului Democrat. La rândul lui, Partidul Democrat al ilustrului Filip, stâlpul și stabilizatorul lui Dodon, ar putea adopta pentru uzul intern formula nouă, super-secretă, fân la boi, iar Partidul Socialiștilor să se pună în genere la adăpostul indescifrabilei combinații lingvistice, urluială la porci.  

Valeriu Saharneanu

7 iulie 2020

Răpirea și deportarea ca metodă politică; acțiunile național-socialiștilor lui Dodon forțează revolta populară

Azi e 2 iulie. Ar fi fost prilejul să menționăm că în anul 2014, la această dată, Parlamentul a ratificat Acordul de Asociere al Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Semnătura mea sub acest document istoric am dedicat-o viitorului, personalizat în destinul care îl doresc mult mai bun al nepoțelei Sofia, abia apărută atunci pe lume.

Eram convins și cred și acum că după Declarația de Independență, Acordul de Asociere cu UE este un al doilea pas mare către anularea consecințelor îndelungatei ocupații sovietice. Ancorarea juridică, la 2 iulie 2014, a R. Moldova în spațiul democratic european punea punct rătăcirilor noastre prin bezna tranziției controlată la sânge de ruși, însemna începutul edificării reale a unui stat de drept efectiv și viabil. Sprijinul logistic punctual și financiar generos al Uniunii Europene, României și Statelor Unite, garantau îmbunătățiri rapide și substanțiale în viața cetățenilor. Țărmul la care trebuia să acostăm barca putredă și găurită a Republicii Moldova era la doi pași. Otgoanele fusese aruncate și UE a acceptat să ni le prindă. Era rândul sprintenilor la gură politicieni moldoveni să se apuce de treabă. Reformele așteptate de la ei erau măcinate însă în certuri și reglări de conturi. Ei demonstrase destule tâmpenii în anul 2013 și era timpul să se arate capabili și de fapte bune, nu doar de coțcării.

Zadarnică așteptare, pentru că imediat după ratificarea din 2 iulie, gruparea oligarhică PDM-PLDM a și uitat de Acord. Gândirea lor coțcărească s-a concentrat pe alegerile parlamentare preconizate pentru sfârșitul de toamnă. Liderii celor două grupări – Filat, Leancă, Plahotniuc, Lupu – au convenit asupra unui pact de neagresiune pe relația bilaterală. Au pus la punct și planul comun de eliminare din viitorul arc guvernamental a Partidului Liberal Reformator, cel care a atacat în instanțe furtul, pus la cale de ei, a Aeroportului și devalizarea sistemului bancar. De comun acord, gruparea a pus pe linie moartă parlamentul și a mutat centrul de luare a deciziilor politice, economice și financiare la Guvern, mai precis, le-a dat pe mâna omului lor de încredere, care era „pro-europeanul”, prim-ministrul Leancă. Astea au fost procedurile la vedere de perpetuare la putere a mini-alianței oligarhice în 2014. Altfel decât banditești nu pot fi numite. Acțiunile au putut fi observate cu ochiul liber chiar în momentul punerii lor în aplicare. Ceea ce nu s-a putut observa atunci, dar a ieșit la iveală deja după comiterea crimei, este furtul miliardului, renumita crimă rămasă neelucidată până azi, dar adusă la îndeplinire exact în săptămâna alegerilor parlamentare din 2014.

Ceea ce a urmat ar putea face subiectul unui serial despre un război al gangsterilor pe un plai mioritic: Plahotniuc și Filat răzbat din nou la putere în 2014, dar drumurile lor se despart pe interese individualizate, departe de interesele naționale cuprinse în Acordul de Asociere. Ei devin din nou concurenți. Apoi, mai șmecherul Plahotniuc, îl devorează politic și îl condamnă penal pe Filat în 2015. După care, Plahotniuc își instalează propriul Guvern în 2016, avându-l pe post de primă-sculă pe Pavel Filip. Către sfârșitul aceluiași an, Plahotniuc îl scoate în prim-planul politic pe Dodon, discipolul lui și agentul cu acte în regulă al Moscovei – un produs deja destul de împuțit al politicului corupt autohton. Nu uită Plahotniuc nici de banditul Șor, pe care îl tutelează în 2015, îl returnează din poarta închisorii – gata-gata să intre pentru cca 7 ani înainte -, îl rostuiește cu un partid și îl face primar de Orhei. Șor s-a purtat frumos cu patronul său care, drept bonus, îl aduce cu tot cu bandă în chiar Parlamentul R. Moldova. Asta se întâmpla deja în 2019, anul în care Plahotniuc este fentat de Dodon și obligat să-și ia în mare grabă tălpășița din Republica Moldova.

Din acel moment, Dodon devine bandit plenipotențiar în Republica Moldova. Toată voința lui este să re-captureze statul pe numele și pe interesul lui. Acțiunile îi devin pe cât de sfidătoare, pe atât de prostești, haotice și ridicole. Sarcina de andocare a puterii absolute în stat la interesul personal și sarcina avută de la Moscova de federalizare pe diverse scenarii a Republicii Moldova, ambele privite prin prisma alegerilor prezidențiale din toamnă, cruciale pentru el, se dovedesc a fi prea grele pentru mintea lui de șahist mediocru.

Din depărtări apropiate, Plahotniuc și Șor îl hăituiesc metodic. După ce în toamna lui 2019 l-a convins să taie frânghia de siguranță care îl ținea aninat de stânca salvatoare a Blocului ACUM, după ce l-a atras în capcana alianței cu fostul lui partid, iar Dodon s-a prins ca un ultim prostănac, Plahotniuc a hotărât să-și supună victima unui supliciu special. Astfel, de ceva vreme, Dodon suferă tortura chinezească a picăturii de apă în cădere sacadată pe creștetul dezgolit al victimei. Efectul torturii este că picătura căzută la intervale egale de timp se face din ce în ce mai grea, victima se tulbură de tot ori cade răpusă, pentru că, după o vreme, picătura în cădere devine o adevărată bombă.

Dodon este cam pe la mijlocul procedurii. El a suportat cumva scurgerea lentă din consistența numerică a majorității parlamentare pe care a deținut-o din noiembrie 2019 și până în iunie 2020. Transfugii erau oricum din PDM, nu erau ai lui. Dar în momentul critic, când suportul politic al lui Dodon a ajuns în punctul de trecere de la o majoritate viguroasă la o minoritate impotentă, Plahotniuc, cu mâna lui Candu, a mărit brusc greutatea specifică a picăturii. De marți, 30 iunie, el a început ruperea deputaților direct din rândurile gărzii lui de corp socialiste. Impactul a fost atât de puternic, încât a tulburat grav capacitatea de reacție rațională a victimei. Gărzilor de corp le-a fost ordonat să oprească cu orice preț hemoragia de putere apărută în chiar fieful socialist. Fiind din aceeași categorie de șahiști ca și șeful lor, deputații socialiști n-au găsit de cuviință să acționeze cu instrumente parlamentare legale. Ei au ales calea banditească a capturării, a izolării fizice, a deportării forțate și subite a lui Ștefan Gațcan. Deputații socialiști l-au ademenit la o discuție pe fostul lor coleg, l-au sechestrat, l-au prelucrat fizic și moral cu suficientă putere de convingere, l-au impus să-și semneze demisia gata scrisă, apoi l-au filmat cu o declarație pașnică, încă pe viu, într-o margine de plantație de viță de vie, l-au împachetat frumușel la un loc cu familia (!) și l-au expediat cu bilet într-o singură direcție undeva în afara hotarelor. Practica parlamentară a Republicii Moldova încă niciodată nu s-a apropiat atât de strâns de metoda interlopă de lucru cu cadrele.

Tot acest lanț de acțiuni al socialiștilor se încadrează cu circumstanțe agravante în cuprinsul unor articole concrete ale Codului Penal. Dacă Procuratura Generală va trece din nou impasibilă peste ele, se va preface iarăși că nu le observă, cealaltă parte a populației va avea tot dreptul să desființeze de-a valma, prin forța revoltei lor perfect justificate, și Procuratura, și Parlamentul, și statul acesta nenorocit în care răpirea și deportarea deputaților a devenit metodă politică de lucru.

Valeriu Saharneanu

2 iulie 2020

Emisiunea „Mesager” face azi 30 de ani

Clubul Național de Presă, iulie 2000, ședință dedicată aniversării a X-a a Mesagerului. Participanți: de la stânga la dreapta – P. Bogatu, V. Saharneanu, C. Pârțac, E. Josanu

Nu face nimic că nimeni, nici măcar televiziunea Moldova 1, cea care a moștenit această emisiune, nu și-a amintit azi de aniversare. Se întâmplă nu doar pe domeniul mass-media. Amnezia este caracteristică întregului areopag statal controlat azi de gruparea banditească a trădătorului și coruptului Dodon. Până la urmă, în aceste condiții uitarea este și firească, pentru că valorile pentru care în 1990 a fost reformată Televiziunea Națională (sic!) și reorganizată principala ei emisiune de știri, sunt diametral opuse nimicniciei de care se ghidează azi guvernarea socialistă și slugarnica ei televiziune.

Nevoia de a schimba radical unghiul de abordare a realității la unica televiziune a RSSM a mers în pas cu nevoia de schimbare a întregii societăți. În prima jumătate a anului 1990, Comitetul de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune al Sovietului Miniștrilor (denumirea completă a instituției) era încă sub controlul rigid al Comitetului Central al PCM. Jurnaliștii se sufocau în strânsoarea birocrației de partid din interiorul instituției și din afara ei. Lor li se cerea să blameze revendicările mișcării de democratizare și să ajute partidul comunist la blocarea inițiativelor ei. În lunile din iarnă-primăvară s-a acumulat o masă critică de rezistență împotriva presiunilor politice și a cenzurii instituționalizate. În Redacția de Informații TV a izbucnit o grevă japoneză. Jurnaliștii au declarat vot de blam redactorului-șef și au cerut înlocuirea lui. Conducerea Comitetului de Stat, adeptă a poziției CC al PCM, a încercat să numească o persoană din afară, fidelă lor, dar jurnaliștii au respins tentativele de numire în fruntea redacției a unui acolit al nomenclaturii de partid. După negocieri îndelungi, redacția a acceptat compromisul numirii jurnalistului Efim Josanu în funcția redactorului-șef. Compromisul a fost și din partea colegului nostru, dedicat trup și suflet știrilor sportive și voit distant de cele social-politice și economice predominante în viață și în emisiuni, care îl plictiseau. A urmat o perioadă de regândire a blocului de știri. Norocul a fost să-l avem adept și sprijin în toate schimbările structurale, editoriale și tehnice pe regretatul Constantin Pârțac, directorul general al televiziunii. Era „omul nostru” în conducerea „de vârf” a Comitetului de Stat. Acolo a promovat atât noua denumire a emisiunii, propusă de noi – programul informativ „Mesager” -, cât și noua componență a conducerii redacției: E. Josanu, V. Saharneanu, P. Bogatu și V. Scobioală.

Prima ediție a noului format a fost pusă pe post la 1 iulie 1990, având vestimentația video și sonoră elaborată grafic în studiourile TVR de la București. Obiectivul nostru era să cuprindem în cele 30 de min. (în fapt durata ajungea deseori până la 60 de min. și mai mult), rezervate emisiunii, toate evenimentele relevante întâmplate în 24 de ore. Se cerea introducerea unui regim de lucru non-stop: 24/24 – 7/7. Redacția a fost împărțită în 2 mari echipe, lucrând în ture. Turele active, responsabile de emisiunea „Mesager” (român/rus), țineau o săptămână, adică 7 zile. În afara lor, redactorii pregăteau și alte emisiuni, nu mai puțin populare: „Informații, comentarii, muzică”/ „Nota bene”, „Teleexpres”, „Mapamond”, „Telematinal”.

După câteva luni de lucru în acest regim, peste capul redacției au început să curgă nemulțumirile. Ele nu veneau dinspre telespectatori. Aceștia erau mult prea satisfăcuți. Nemulțumirile veneau dinspre patronatele politice care erau încă vii. Era prea îndrăzneț și mult prea neobișnuit pentru partidul comunist. Timp de mulți ani era deprins să fie mitul pozitiv al tuturor emisiunilor TV și dintr-o dată a devenit inclusiv obiectul criticilor ei. În primăvara devreme a lui 1991, Efim Josanu a plecat să conducă noul Comitet Olimpic. PCM a încercat să profite de situație. El a și venit cu o candidatură pentru funcția redactorului-șef. Redacția a intrat din nou în grevă. Jurnaliștii au cerut ca în fruntea redacției să fie promovat în continuare un profesionist din rândurile lor, nu un politruc din afară, cum și-o doreau patronii politici, încă vii. Redacția a insistat să se organizeze alegeri și a obținut ca redactorul-șef să provină din rândul candidaților înaintați de membrii redacției. Partidul-patron a fost foarte surprins de o asemenea, nemaipomenită până atunci, procedură de rezolvare a problemei de cadre. Unde s-a mai văzut ca părerea unui grup de jurnaliști să sfideze voința unui cogeamite organ de partid? Adevărată blasfemie! Și totuși, alegerile redactorului-șef au avut loc. Sprijin de data aceasta a fost nu doar prietenul și colegul nostru Constantin Pârțac, dar și figuri importante ale noului Parlament moldav, ales democratic în primăvara anului 1990. Alegerile redactorului-șef al redacției Actualități TV din 11 mai 1991 ar fi fost greu de închipuit fără susținerea efectivă, venită în contrabalanță, a oponenților partidului comunist, a liderilor politici de atunci pe partea mișcării de renaștere națională: Alexandru Moșanu, Ion Hadârcă, Valeriu Matei, Vasile Nedelciuc, președinți, vicepreședinți și șefi de importante Comisii în Parlamentul R. Moldova. Putem spune că a fost un prim beneficiu obținut din punerea în aplicare (încă inconștientă) a unuia din principiile de bază ale democrației care se numește separația puterilor în stat.  

Colegii care mi-au încredințat mandatul redactorului-șef erau încrezuți că lucrurile în redacție vor continua să meargă neabătut pe calea aleasă la început de noi – cea de consolidare în creștere a independenței editoriale a programelor de știri și de aducere a lor în conformitate cu rigorile unei televiziuni publice, precum era normal să credem că vom deveni. Insistarea pe acest crez ne-a adus în următorii ani mari satisfacții profesionale, dar și mari probleme iscate din neînțelegerea unor înalți funcționari a misiunii unei televiziuni publice, dar și a limitelor propriilor funcții. Exemple sunt cu miile. Revanșa nomenclaturistă a fostei partocrații sovietice, întâmplată la răspântia dintre anii 1993-1994, a ucis în fașă firavul embrion al democrației moldave. „Mesagerul” născut la 1 iulie 1990 a fost ucis în atentatul din noaptea de 23 spre 24 februarie 1994, cu trei zile înaintea alegerilor parlamentare. Nomenclatura comunist-agrariană avea nevoie să falsifice alegerile fără martori care să le aducă dovezile falsificării. Sunt cunoscuți și executorii, și instigatorii, și beneficiarii atentatului. Dar la asta vom reveni cu alte ocazii.

La această oră aniversară uitată de toți pot spune cu mândrie că acea echipă de aur a televiziunii naționale moldovenești si-a făcut misiunea cu cinstea și rigoarea cuvenită unor profesioniști. Ea a trecut prin proba de fac și de ape a multor evenimente cruciale ale sfârșitului de secol XX. Vom relata doar câteva dintre ele: Puciul de august 1991, Podurile de flori, Criza găgăuză, Războiul de pe Nistru, Referendumul sovietic din 17 martie 1991, afirmarea independenței R. Moldova. Deși televiziunea națională era unica pe scena mediatică vizuală și la acea vreme nu avea concurenți, nimeni din redactori, regizori ori operatori nu făcea lucrul de mântuială și puțini care se umflau în pene că sunt mari vedete. Când mă gândesc la colegii mei din acea vreme, la comportamentul lor, la munca și riscul pentru viața lor la care s-au expus de dragul unei imagini convingătoare îmi vine confirmarea faptului că modestia este primul indiciu al profesionalismului. Mulți dintre ei care au fost alungați, aruncați în drum ori nevoiți să părăsească instituția după Februarie 1994, au dat dovadă pe parcursul acestor din urmă treizeci de ani de aceeași abnegație, perseverență și profesionalism.

Azi nimeni dintre noi nu așteaptă gesturi de recunoștință din partea autorităților zilei, Doamne ferește, ori din partea instituției moștenitoare, cea care stoarce și azi dividende de imagine din numele bun de altă dată a emisiunii „Mesager”. Noi, jurnaliștii Mesagerului-90, suntem recunoscători sutelor de mii de cetățeni care au avut încredere în cuvântul nostru, iar în august 1991 au venit cu miile să ne apare de eventuale invazii puciste. Suntem recunoscători în special celor câteva sute de telespectatori din sectorul Buiucani al municipiului Chișinău, care în 1992 au insistat și au obținut ca strada pe care locuiesc să poarte numele emisiunii noastre – „Mesager”. Este cea mai de preț recunoștință.   

Multe sunt de spus cu acest prilej aniversar tacit. Circumstanța cea mai relevantă este însă faptul  că exact în acea perioadă ajunseseră la maturitatea lor profesională o întreagă pleiadă de jurnaliști, operatori cinema/video, regizori, asistenți. Ei au fost ajutați de echipe de șoferi și electricieni-iluminatori și specialiști ai altor profesii conexe. A fost o mare plăcere să lucrez în acea echipă de aur alături de Silvia Hodorogea, Aneta Grosu, Viorica Cucereanu, Alina Radu, Ion Axinte, Constantin Luncă, Valeriu Rusnac, Dumitru Amihălăchioae, Alexei Revenco, Larisa Manole, Valeriu Frumusachi, Valentina Prisăcaru, Larisa Narojnâi, Alecu Mocanu, Clara Bacalâm, operatorii Ion Buzilă, Dinu Gajosu, Valentin Rogodanțev, regizorii Valeriu Ursu, Grigore Roșca, Alexei Barat, Paulina Condrea, Maria Țurcanu și mulți alții.

Din păcate, unii dintre ei nu mai sunt printre noi.

Acest material este în amintirea lor.

Celorlalți colegi, inclusiv celor peste o sută dintre ei cărora nu le-am pomenit aici numele, le urez multă sănătate.

Valeriu Saharneanu

1 iulie 2020

Senator Ion Hadârcă: GAURA NEAGRĂ A ISTORIEI NOASTRE – 28 IUNIE 1940

(Proiect de Declarație politică în Senatul României)

Această cruntă, blestemată zi: 28 iunie 1940…

            De 80 de ani, sfârșitul lui iunie ne aduce, odată cu aurul grânelor pârguite, amintirea prea negrului pentru noi, românii, sfârșit de iunie 1940 – începutul celei mai cumplite năpaste căzute peste  țara noastră. În termeni  biblici, atunci s-au desfăcut pecețile Mielului înjunghiat și Cavalerii Apocalipsei au spart hotarele păcii: „Și a ieșit alt cal, roșu ca focul: și celui ce ședea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ…” (Apocalipsa Sf.Ioan Teologul, 6.4).

Și astfel, în bulboana timpului s-au prăbușit hotare și coroane, pământuri cu ape și munți, cu orașe și sate, biserici și temple de carte, iar trenurile morții au prins a șerpui către noaptea polară cu mii și mii de români basarabeni și bucovineni…

Punând în aplicare protocoalele secrete aferente Pactului dintre Hitler și Stalin (Pactul von Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939), ultimatumul sovietic înaintat României la 26 iunie 1940 (ora 22.00!), plin de minciuni și amenințări sfidătoare a semănat panică și dezastru în rândurile populației, iar conducerea de atunci a României a fost, pur și simplu, paralizată. Iată cum apreciază azi reacția de atunci prestigioasa revistă „Historia”: „Într-o vizită făcută la Chișinău în ianuarie  1940, cu ocazia Bobotezei, Carol declara cu emfaza urbis et orbis  că granițele României sunt ca un „brâu de oțel și foc” pentru  orice eventual agresor și că „nicio brazdă de pământ românesc nu va fi cedată fără luptă”! Șase luni mai târziu, cuvintele monarhului s-au dovedit a fi o simplă fanfaronadă (Dan Falcan, în revista „Historia”, nr.221, iunie 2020, pag.14). În fond, „fanfaronada” se referă la cele două Consilii de Coroană convocate la 27 iunie (orele 12.00 și 21.00), Consiliul având doar un rol consultativ, iar dreptul deciziei finale (constituționale!) aparținând suveranului care, în curând, și după pierderea Transilvaniei, a abdicat. Memorabilă a rămas pentru istorie chemarea patetică a istoricului basarabean de la Olănești acad.Ștefan Ciobanu, rostită la Consiliu: „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!”

Istoricii sunt cvasi unanimi în aprecieri: „Hotărârea Consiliului de Coroană de la 27 iunie 1940 a costat România aproape 50 de ani de ocupație sovietică în Basarabia și Bucovina, cu excepția anilor 1941-1944, fără a mai pune în discuție pierderile economice, sovietizarea și antiromânismul, pervertirea limbii și a poporului pe tipar propagandistic sovietic într-un pseudo-popor „moldovenesc”, evident „diferit de cel român”. O gafă cât o jumătate de secol de ocupație sovietică” (Iulian Chifu. Basarabia sub ocupație sovietică, București, Ed. Politeia-SNSPA, 2004, pag.63). O gafă cât o rușine națională și cât o trădare, am adăuga noi.

Calvarul ce a urmat nu poate fi descris în cuvinte și nici cuprins de imaginație. Iată  cum îl povestește o simplă basarabeancă, Tamara Oală Pleșca, din satul Sofia, Drochia: „Familia noastră a fost deportată în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. (…) Când ne-au ridicat, eram eu, mama, tata, bunica, fratele, cumnata, sora mai mică, un frate mai mic decât mine și unul mititel de tot care a și murit pe drum. Avea un an. Deci, 9 persoane. Ne-au dus în curtea preotului. El fugise în România, în 40, când veniseră sovieticii. Și acolo s-au strâns toate căruțele și ne-am pornit din sat.

Pe drum am ajuns la un loc de-al nostru unde aveam șase hectare. Și acum îmi vine să plâng când îmi amintesc. Tata s-a coborât din căruță, s-a aplecat în genunchi. A luat niște țărână și a pus-o în buzunar. A sărutat pământul, și-a făcut cruce. Grâul se cocea, a luat puțin grâu în mână, l-a frecat în palme și l-a pus în buzunar. S-a suit și am plecat mai departe (pe drum spre Siberia). (Din volumul „Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, Alba Iulia, Ed.Reîntregirea, 2012, pag.293-296).

Acum se știe, ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 și nota ultimativă din 27 iunie au luat prin surprindere totală populația, dar nu și cercurile diriguitoare de atunci. Armata Română era pregătită de orice scenarii (a se vedea, Ion Ciurcă „Cedarea Basarabiei și părții de Nord a Bucovinei” în revista „Magazin istoric”, iunie 2020, pag.9-14). De existența unei înțelegeri secrete între naziști și sovietici se discuta deschis în cancelariile europene încă din septembrie 1939. Istoricii au stabilit că încă la 4 decembrie 1939 ministrul german la București W.Fabricius i-a declarat ministrului român Grigore Gafencu că „dacă războiul se va intensifica în vest, Rusia Sovietică nu va putea fi împiedicată să-și realizeze anumite planuri”. În anumitele planuri ale Rusiei pentru răsăritul continentului intra și atacarea României, iar abandonul german nu mai avea nevoie să fie tradus din limbajul diplomatic. Asta în timp ce regele Carol al II-lea mai trăia cu iluzia că „Germania …poate fi și este o pavăză a noastră contra URSS”.

Zarurile sorții, din păcate, nu ne-au fost favorabile…

Iată că la 80 de ani de la acele vremuri cumplite și la 30 de ani de la dispariția statului agresor, URSS, jertfa lor este din nou anatemizată de un mutant al experimentului sovietic pe creierul românilor basarabeni. Este știut: acest produs al bolșevismului simptomatic a fost adus în vârful piramidei de putere de la Chișinău de viiturile murdare ale corupției. Este un accident, dar un accident pe care trebuie să ni-l asumăm, pentru că accidentul de la Chișinău trebuie neapărat văzut ca pe o răzbunare a șanselor ratate de noi. Revin a câta oară la regretele legate de lipsa de perspicacitate, ca să nu spun la demonstrația de lașitate, a clasei politice române de la începutul anilor 1990, care în loc să fructifice șansa istorică ivită în cadrul procesului european de lichidare a consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov, s-a ținut de organizarea mineriadelor a căror oribilă arătare a înfundat România pe mulți ani în zona țărilor post-comuniste cu regimuri reticente la democrație.

 80 de ani de la atacul mișelesc al Sovietelor asupra României cu acceptul laș al Germaniei naziste și lipsa de reacție din partea aliaților sunt o lecție pe care România trebuie să o învețe pentru secole înainte. Pentru că în ea se conține tot complexul de circumstanțe interne și internaționale defavorabile în care țara noastră s-a pomenit atunci. În ea este vorba de stabilitatea politică internă, de capacitatea clasei politice conducătoare de a lua decizii corecte, prompte și curajoase, de pregătirea pentru apărarea nemijlocită a țării, dar și de capacitatea de reacție și de ripostă la atacurile de dezinformare și dezorientare în fazele hibride ale eventualelor invazii.

Este un adevăr știut că  lecțiile istoriei trebuie însușite foarte bine și nicicând nu trebuie uitate. La 80 de ani de la rapturile anului 1940, s-ar părea că o situație similară celei din sumbrul secol XX nu ar mai avea cum să apară în secolul nostru  Însă evenimentele din 2008, împotriva Georgiei, cele din 2014 împotriva Ucrainei, anexarea Crimeii și ruperea unor regiuni ale ei din est, arată foarte convingător că se poate. Adăugăm aici și războiul de pe Nistru din 1992 împotriva Republicii Moldova, rămas până azi ca un „conflict înghețat” gata oricând să se dezghețe și să degenereze într-o nouă gaură apocaliptică. În același context se înscriu și planurile înjghebării prin metode combinate, militare și hibride, a unei fantomatice construcții statale Novorossia, la granițele României, dar și faptul că, la Chișinău, guvernează un regim mercenar, al intereselor rusești. În interpretarea unor aventurieri politici faza trecerii de la revizionismul istoric la cel teritorial este foarte scurtă, iar conjunctura internațională prielnică lor pare să se arate amenințător. Cât e ca mercenarilor de la Chișinău să li se pară prea aproape capitala guberniei lor de granița de vest a unui resuscitat din morți imperiu sovietic?

Despre toate aceste pericole, moșteniri și tendințe revizioniste, cu luciditate și îngrijorare echilibrată, vorbește Rezoluția Parlamentului European din 19 septembrie 2019, referitoare la importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei (2019/2819(RSP)). Reținem, în special, acest pasaj edificator pentru noi: „… Uniunea Sovietică comunistă a început un război agresiv împotriva Finlandei la 30 noiembrie 1939, iar în iunie 1940 a ocupat și a anexat părți din România – teritorii care nu au fost niciodată returnate (s.n.) – și a anexat republicile independente Lituania, Letonia și Estonia”. Păcat că până astăzi Parlamentul României nu a formulat nici un comentariu oficial legat de această Rezoluție extrem de importantă.

Să nu ne răzbunați! – acest îndemn înțelept către noi este chemarea din închisorile comuniste a filozofului creștin Mircea Vulcănescu. În consecință, rândurile de față sunt așternute nu spre răzbunare, ci spre neuitare. Iar neuitarea, se știe, mai înseamnă și rostirea adevărului, și luarea aminte a urmașilor: de a-și uni rândurile în fața primejdiilor din afară și de a face tot posibilul ca nicicând să nu se mai repete ororile trecutului…

26-28 iunie 2020

Ion Hadârcă, senator de Vaslui

1940 – Drama României. Rapt, umilinţă, presiuni și amenințări externe

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Presiunile şi ameninţările statelor revizioniste la adresa integrităţii teritoriale a României s-au intensificat după ce Germania și Uniunea Sovietică au încheiat pactul de neagresiune din 23 august 1939, art. 3 al Protocolului secret prevîzând „interesul U.R.S.S. faţă de Basarabia”, respectiv „dezinteresul politic total faţă de aceste regiuni” din partea Germaniei. La scurt timp, diplomați germani și sovietici, dar și cei ai puterilor occidentale democratice, au făcut cunoscut (tot mai des) că nu vor interveni în sprijinul României. Chiar şi numai simpla enumerare a evenimentelor/declaraţiilor este concludentă în acest sens:

– 19 septembrie 1939. Sub impactul agresiunii sovietice în Polonia, România decide concentrarea trupelor pe valea Siretului, Armand Călinescu consemnând: „Avansarea ruşilor schimbă situaţia. Pericolul german s-a îndepărtat. Acum pericolul rusesc este principal”.

– 30 septembrie 1939. Csáky István, ministrul ungar de Externe, cere lui Frederic Villani, ministrului ungar de la Roma, să-l informeze pe Galeazzo Ciano că în cazul în care România ar ceda Basarabia Uniunii Sovietice, producându-se haos şi destrămarea ţării, Ungaria nu ar rămâne neutră, intervenţia sa urmând a fi motivată pentru „pacificare”.

– 14 octombrie 1939. Regele Carol al II-lea continuă să se îmbete cu apă rece: „Astăzi, când Germania e încă puternică, ea poate fi, şi este, o pavăză a noastră contra U.R.S.S.”.

– 3 noiembrie 1939. Sir Reginal Hoare, ministrul Marii Britanii la București, informează pe Grigore Gafencu, ministrul român al Afacerilor Străine, că guvernele englez și francez nu credeau în „posibilitatea de a interveni activ în apărarea României împotriva Rusiei”.

– 4 decembrie 1939. Wilhelm Fabricius, ministrul german la București, declară lui Grigore Gafencu că „dacă războiul se va intensifica în Vest, Rusia Sovietică nu va putea fi împiedicată să-și realizeze anumite planuri”.

– 5 decembrie 1939. V.P. Potemkin, locțiitorul comisarului pentru Afaceri Externe, apreciază, într-o discuție cu ambasadorul Franței la Moscova, că Odessa era „un punct mort” de când a pierdut hinterlandul Basarabiei.

– 8 decembrie 1939. Grigore Gafencu declară lui Kokuliev, însărcinatul cu afaceri sovietic, că România era dispusă să întreţină raporturi directe cu Uniunea Sovietică pentru a înlătura „orice neînţelegeri”.

– 9 decembrie 1939. După ce Numan Rifaat Menemencioglu, secretar de stat în Ministerul de Externe al Turciei, i-a spus lui Alexander Cadogan că „frontiera turcă” începe la granița cu Bulgaria, și nu cu România, diplomatul englez a concluzionat: „Turcii vor arunca România lupilor”.

– 13 decembrie 1939. Carl Clodius, însărcinatul economic al Reich-ului pentru sud-estul Europei, a declarat lui Ernest Urdăreanu, ministrul Palatului Regal, că Germania nu va apăra România „în momentul când Sovietele vor trece Nistru”. Informat, regele Carol al II-lea va consemna: „Aceasta ne arată că există o înţelegere germano-rusă”.

– 19 decembrie 1939. Consiliul Militar ungar discută (până la 22 decembrie) Planul de intervenţie militară în situaţiile în care: armata română s-ar destrăma şi în ţară ar izbucni revoluţia, minoritatea maghiară din Transilvania ar fi în primejdie, România ar face concesii teritoriale Ungariei şi Bulgariei.

– 1 ianuarie 1940. Antal Ullein-Reviczky, şeful presei ungare, declară că „politica externă a Ungariei are o singură problemă: Ardealul. Această problemă o rezolvăm în orice împrejurare şi cu orice preţ”.

– 5 ianuarie 1940. La Veneţia, Csáky István, ministrul de Externe al Ungariei, declară lui Galeazzo Ciano că guvernul ungar avea un program maximal (78.000 kmp) şi unul minimal (50.000 kmp) de revendicări teritoriale faţă de România.

– 2-4 februarie 1940. Cu prilejul sesiunii ordinare (şi ultima) a Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice, desfăşurată la Belgrad, Grigore Gafencu respinge încercările miniştrilor de Externe ai Iugoslaviei şi Turciei de a-l determina să fie mai „”înţelegător” faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei.

– 7 martie 1940. Raoul Bossy, ministrul României la Roma, face cunoscut că ambasadorul german Mackensen i-a declarat „cu titlu personal”: „Noi vrem pacea în sud-est și problema Basarabiei trebuie închisă. Acum câteva luni erați dispuși să stați de vorbă cu rușii, acum refuzați pentru că evenimentele din Finlanda vă încurajează la rezistență. Dar să știți că armata sovietică nu este de disprețuit. Dacă vă atacă, ce faceți?”. La răspunsul ministrului român („Vom face ca finlandezii. Dacă e să murim, vrem să murim frumos. Dar sunt sigur că nu vom pieri. În afară de rezistența noastră, cred că am fi ajutați de toți cei potrivnici penetrației sovietice în Balcani, în primul rând de Germania, care nu poate avea interese să i se taie drumul spre Strâmtori și Răsărit”), diplomatul german a replicat: „Nimeni nu vrea ca rușii să ajungă în Balcani, în primul rând Germania, care nu poate avea interes să i se taie drumul spre Strâmtori și Răsărit, dar, în general, se socotește că Balcanii încep la Prut” și a precizat: „Pentru Basarabia nu va lupta nimeni. De aceea, cred, personal, că ar trebui să vă înțelegeți cu rușii, dacă ridică chestiunea Basarabiei… Tocmai pentru că România este un element de mare valoare în bazinul dunărean trebuie evitat de a o lăsa să alunece într-o situație primejdioasă. Sau vă simțiți oare apărați de garanția britanică? Englezii vă vor sprijini prin campanii de presă, dar nu prin campanii militare”.

– 29 martie 1940. V.M. Molotov, comisarul sovietic al Afacerilor Străine, declară în ședința Sovietului Suprem al U.R.S.S.: „Printre țările meridionale vecine, pe care eu le-am citat, este una cu care noi nu avem un pact de neagesiune, România. Aceasta se explică prin existența unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, cu toate că aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. Altfel, nu există niciun motiv de agravare a relațiilor sovieto-române”.

– 13 aprilie 1940. Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei la Bucureşti, informează pe Galeazzo Ciano, că Wilhelm Fabricius a admis „posibilitatea unei acţiuni în Basarabia” din partea Uniunii Sovietice. La rându-i, Atașatul de presă al Legației sovietice la București declară Agenției „Stefani” că dacă România „nu va accepta nici acum propunerea sovietică, de data aceasta va vedea că lucrurile nu mai merg ca în trecut”.

– 15 aprilie 1940. V.M. Molotov îl informează pe Friedrich Werner von Schulenburg, ministrul german la Moscova, că problema Basarabiei nu era închisă.

– 18 aprilie 1940. Armata 4 română primeşte ordin să execute recunoaşteri în vederea organizării de capete de pod la est de Prut pentru „a ajuta retragerea armatei”.

– 19 aprilie 1940. V.M. Molotov convoacă din nou pe Gheorghe Davidescu şi-l avertizează cu privire la incidentele de la frontiera sovieto-română (provocate, de fapt, de trupele sovietice).

– 4 mai 1940. Într-o discuţie avută cu Carl Clodius, împuternicitul german pentru sud-estul Europei, regele Boris al III-lea îşi exprimă convingerea că Bulgaria îşi poate îndeplini „obiectivele naţionale” numai alături de Germania şi speră „ca acest război să nu se termine fără ca Bulgaria să-şi fi realizat cel puţin una din aspiraţiile sale naţionale”. Această tendinţă fusese sesizată din timp de către analiştii militari români care au informat organele de decizie superioară că „nu este exclus ca Bulgaria să pună pe tapet chestiunea revendicărilor teritoriale asupra Dobrogei”.

– 20 mai 1940. Referindu-se la situaţia României în contextul internaţional al epocii, regele Carol al II-lea consemnează: „Primejdia pentru noi rămâne tot graniţa răsăriteană şi ne găsim în situaţia de a nu putea primi niciun ajutor de nicăieri, deci – dacă nu avem o atitudine binevoitpare din partea Germaniei – suntem complet în aer”.

– 22 mai 1940. Grigore Gafencu atrage atenţia lui Wilhelm Fabricius asupra masivelor concentrări de trupe sovietice de la graniţa cu România şi cere lămuriri cu privire la „politica orientală” a guvernului de la Berlin. Diplomatul german răspunde că „pacea şi liniştea României” depindeau în acel moment, într-o mare măsură de înţelegerea la care ar ajunge România cu vecinul său din est. Întrebat cum se va putea realiza acest lucru, acesta face cunoscut că Moscova invoca mereu faptul că Odessa era prea aproape de frontiera vestică a Uniunii Sovietice, după care adăugă cu subînţeles: „Cum nu se poate muta Odessa de la locul ei, s-ar putea muta frontiera ceva mai departe”.

– 23 mai 1940. Sesizând pericolul care plana asupra României, generalul Florea Ţenescu prezintă regelui Carol al II-lea un Memoriu în care apreciază: „Pactul ruso-german lasă Rusiei posibilitatea de a ataca Basarabia. Este ultimul moment ca guvernul să comunice Marelui Stat Major dacă Basarabia trebuie apărată sau evacuată. De această alternativă depinde pregătirea dispozitivului de apărare sau de evacuare în timp util a materialului militar şi bunurilor mobile. Răspunsul impune extremă urgenţă”.

Prin urmare, autoritățile de la București au fost informate din timp despre intențiile sovieticilor și despre poziția pe care urmau să o adopte marile puteri și statele aliate. Ce măsuri au luat (dacă au luat) este o altă problemă! De neconceput este şi faptul că şeful Marelui Sat Major român nu ştia (cu o lună înainte de agresiunea sovietică pe care o intuia) dacă să apere sau nu Basarabia.

                            Sursa: art-emis.ro

                            24 mai 2020

Senator Ion Hadârcă: ZIUA SUVERANITĂȚII FĂRĂ SUVERANITATE, LA 30 DE ANI

(Proiect de Declarație politică în Senatul României)

La 23 iunie 1990, primul Parlament ales pe principii democratice de la Chișinău, a votat Declarația de Suveranitate. După adoptarea Tricolorului, ca simbol național de stat la 27 aprilie al aceluiași an, Declarația de Suveranitate era a doua mare cucerire a mișcării de eliberare națională ai cărei reprezentanți au ajuns în acea primăvară din stradă, datorită votului unit al alegătorilor, în organul legiuitor.

Declarația de Suveranitate a fost primită de poporul Basarabiei cu însuflețire și multă încredere în caracterul iminent al unor reparații istorice mult așteptate și dezbătute la numeroasele mitinguri și adunări populare. Votul politic din 23 iunie 1990 a fost unul magistral. Peste doar cinci zile aveau să se împlinească 50 de ani de la ocuparea, din 28 iunie 1940, a Basarabiei de către trupele sovietice. Actul curajos, pentru acele timpuri, al noului legislativ moldovean întrerupea jurisprudența statului-marionetă, impus de Moscova, ilegal și forțat, la 2 august 1940. Declarația proclama, în fond, repatrierea drepturilor asupra propriului destin național, drept violat, sechestrat și deportat cu brutalitate în metropola imperială de către mașinăria stalinistă de ocupație.

Declarația de Suveranitate din 23 iunie 1990 a readus acest drept fundamental acasă și a creat baza juridică, la care erau obligate să se raporteze, din acel moment, toate celelalte legi și hotărâri ce aveau să vizeze viitorul noii construcții statale. Important este că Actul a consfințit supremația Constituției și a legilor locale față de cele ale Uniunii Sovietice, încă existentă. RSS Moldova se declara stat democratic bazat pe drept, s-a consfințit separația puterilor – legislativă, executivă și judiciară – ca principiu de bază al funcționării statului.

Într-un fel, Basarabia anilor 1990 urma ieșirea din imperiul sovietic cam după același scenariu pe care au mers, în 1917, predecesorii noștri la ieșirea din imperiul rus-țarist. Republica Democratică Moldovenească de la 2 decembrie 1917 se declara o componentă autonomă în cadrul construcției federative a statului rus democratizat. La 23 iunie 1990, RSS Moldova își declara Suveranitatea în cadrul Uniunii Sovietice, văzută în document în forma unei viitoare comunități a statelor suverane.

Atunci, bolșevismul și teroarea roșie au îndreptat firava ambarcațiune statală moldovenească de la 1917-1918 către tărâmul salvator al Unirii cu Patria-mamă. Unirea s-a produs ca o minune, deși situația României era extrem de complicată, fiind afectată grav atât de război, cât și de pandemia gripei spaniole. Nici regimul gorbaciovist de la 1990 nu a fost mai presus. Deja în august și apoi în septembrie 1990, două regiuni separatiste rusofile ale proaspetei republici suverane ale Moldovei s-au autoproclamat independente de Chișinău. Parada suveranității moldave era sortită să fie scăldată într-o baie de sânge ori să se împotmolească în mocirla rezistenței birocratice sovietice. Mai puțin temându-se de suveranitatea Chișinăului, Moscova vedea marele și realul pericol în tentațiile tot mai puternic exprimate de unire cu România.

Anul 1990 s-a consumat în lupte febrile pentru consolidarea juridică și politică a noii entități suverane și s-a încheiat, practic, în martie 1991, atunci când Republica Moldova a respins categoric participarea la referendumul sovietic privind semnarea Noului Tratat Unional. Marea și regretabila surpriză pentru românii basarabeni a fost că, imediat după respingerea referendumului unional, noul Președinte al României – Ion Iliescu, împreună cu Ministrul său de externe – Adrian Năstase, sosesc la Chișinău să ne pună în fața faptului împlinit, clamându-și parcă justificarea că au semnat cu URSS-ul, aproape defunct, un nou Tratat! Profitând de obediența liderului român – Ion Iliescu, Mihail Gorbaciov și camarila imperială și-au luat măsuri preventive ca scenariul anului 1918 să nu se mai repete pe timpul domniei lor. La 5 aprilie 1991, la Moscova, Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov semnaseră deja Tratatul de colaborare, bună vecinătate și amiciție între România și URSS, actîn care erau reafirmate inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială. Nimic despre Tezaur. Nimic despre Pactul Ribbentrop-Molotov, calul principal de bătaie al politicienilor din Țările Baltice. Se deducea că România nu avea nimic comun cu acest Pact.

Mișcarea de eliberare națională de la Chișinău a simțit atunci, cu toți nervii, cum obloanele la Prut au căzut din nou. Ziarul Frontului Popular din Moldova „Țara” a surprins momentul și l-a deplâns în termeni foarte exacți, citez:  „…când speram  România va abandona condiția de stat-satelit al imperiului sovietic, iar Republica Moldova va depune eforturi pentru a-și obține independența, Moscova ne întinde o nouă cursă: României – un tratat de vasalitate, iar Republicii Moldova – un tratat unional, ambele urmărind același scop: menținerea României în sfera de influență a Kremlinului, iar a teritoriilor românești ocupate – sub jurisdicția imperiului sovietic”.

Revenind la evenimentul din 23 iunie 1990 din Parlamentul Republicii Moldova, trebuie să menționăm că adoptarea Declarației de Suveranitate a fost mai mult un act de sfidare și condamnare a imperiului ocupant, decât de instituire a unei stări de suveranitate reală. Ce fel de suveranitate putea fi legiferată la acea vreme într-o republică încă sovietică socialistă, parte a unei uniuni sovietice socialiste? Ce fel de suveranitate dacă însuși parlamentul de la Chișinău se numea Soviet Suprem, iar Partidul Comunist bolșevic guverna peste toată suflarea cu mână de fier, dată lui de art. 6 al Constituției sovietice? Ce fel de suveranitate cu armata a 14-a în teritoriu și Cartierul General al Grupului pe direcția strategică Sud-Vest al Armatei Sovietice dislocat în inima Chișinăului? Ce fel de suveranitate cu totala dependență față de complexul energetic al Federației Ruse? Vis, nu suveranitate. Vis nesăbuit! Cu toate acestea, elitele politice naționale de la Chișinău au înfruntat imperiul, l-au sfidat: mai întâi cu visul suveranității, în iunie 1990, apoi și cu cel al independenței, în august 1991…

Păcat că la acea oră astrală ei au găsit la Prut obloanele trase.

23 iunie 2020

Ion Hadârcă, senator de Vaslui

Crimă fără pedeapsă – 3. Raptul postului de radio Vocea Basarabiei. Documente care inculpă statul

Inserez un document relevant în care, la un moment de cotitură al luptei mele cu instituțiile statului ca ele să revină la simțuri statutare și să înceteze boicotul Legii, sesizez Delegația Uniunii Europene la Chișinău. Am avut probabil o părere prea bună despre rolul acestei misiuni în apărarea presei independente și monitorizarea bunei funcționări a statului de drept, pentru că nu am primit nici un răspuns și nici careva reacție publică nu a urmat. De parcă Delegația s-ar fi evacuat subit. Să fi fost prinsă și ea, cu ceva, în vastele capcane de șantaj întinse de oligarhi cu dedicație specială anumitor diplomați importanți? Într-un stat capturat orice este posibil.

31 martie 2016

Excelenței Sale,

Domnul Ambasador Pirkka Tapiola,

Șeful Delegației Uniunii Europene în Republica Moldova

Excelență,

……….

Subiectul prezentei adrese este situația din jurul postului de radio Vocea Basarabiei, fondat în anul 2000 și capturat în februarie 2014 de structuri  ce aparțin deputatului PLDM, președintelui acestui partid și fostului prim-ministru Vlad Filat.

Radio Vocea Basarabiei a intrat în posesia rețelei criminale Filat prin coruperea administratorului cu sume mari de bani și spații imobile în municipiul Chișinău, utilizându-se falsificarea actelor de constituire a societății, înșelăciune și administrare cu re-credință.

Faptele au fost raportate atât Procuraturii Generale a Republicii Moldova, cât și Centrului Național Anticorupție. Ambele instituții s-au eschivat de la norma de drept și au respins în mod arbitrar examinarea cazului. De mai bine de un an Procuratura Generală și CNA demonstrează nu doar indiferență, ci complicitate cu acest act de furt și de corupție deosebit de grav.

Recent, la 18 martie 2016, Judecătoria Râșcani a municipiului Chișinău (Judecător de instrucție Anatolie Galben) a dispus „obligarea Procurorului să lichideze încălcările”.

Procuratura Generală este obligată, astfel, să înceapă urmărirea penală pe marginea ilegalităților semnalate în urma cărora postul de radio Vocea Basarabiei a fost înstrăinat și a devenit instrument de propagandă politică al cărui beneficiar final și unic este PLDM și Vlad Filat.

Așa cum ancheta revine din nou în responsabilitatea PG, instituție care a tergiversat timp de mai bine de un an deschiderea dosarului penal și a emis în final o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale, am toate temeiurile să presupun că și de acum înainte ea va proceda de aceeași manieră – tergiversarea dosarului și complicitatea cu delapidatorii și cu elementul corupt.

În acest context, rog Delegația Uniunii Europene să ia act de acest caz și să instituie, pe cât permite mandatul, un control diplomatic asupra desfășurării lui.

Ceea ce urmăresc, în ultimă instanță, în lupta pentru dreapta judecare a cazului este anularea procedurii falsificate de dare în cesiune (capturare) a postului de radio, revenirea lui la statutul inițial de instituție independentă de presă, tragerea la răspundere a persoanelor corupte.

Vă expediez pentru documentare Încheierea emisă de Judecătorul de instrucție Râșcani a municipiului Chișinău. Sunt disponibile și alte acte edificatoare dacă Delegația va arăta interes și le va solicita.

Mizăm, Excelență, pe susținerea Dumneavoastră în lupta noastră pentru o presă independentă și un stat de drept autentic în Republica Moldova.

Cu mult respect și considerație,

Valeriu Saharneanu,

Fondatorul postului de radio Vocea Basarabiei