Summit UE încheiat: România obține suma impresionantă de 80 miliarde de euro pentru modernizare

Iohannis, după summitul european: Am obținut pentru România o sumă impresionantă – 80 de miliarde de euro

”Este un acord exterm de important pentru Romania”, a declarat președintele Klaus Iohannis marți dimineață, după ce liderii europeni s-au înțeles în privința planului de relansare a blocului european.

”Iată că, după discuții foarte complicate, după patru zile și patru nopți de negociere, am obținut pentru România o sumă impresionantă, 79, 9 miliarde de euro pentru proiectele europene”, a explicat președintele român.

”Negocierile ne permit acum să trecem la etapa următoare. Vom folosi această sumă de 80 de miliarde de euro pentru a reface infrastructura, pentru a construi spitale și școli, pentru a moderniza marele sisteme publice”, a adăugat Iohannis.

”Până acum ne-am pregătit bine, am obținut un rezultat frumos. Este o zi importantă pentru toți, o zi importantă pentru proiectul european”, a mai spus șeful statului.

​Liderii Uniunii Europene au ajuns la un acord privind masivul plan de stimulare a economiilor lovite de coronavirus, consensul fiind obținut marți dimineață, după ce negocierile au durat toată noaptea, transmite Reuters.

Sursa: hothews.ro

Ceea ce nu a reușit Armata a 14-a rusă, a reușit Dodon: să-i bată pe combatanții războiului de pe Nistru

Da, Dodon a performat din nou. Și din nou în folosul părții vrăjmașe. Săptămâna trecută, mai precis, în 16 iulie, a reușit ceea ce nu a putut face temuta Armată a 14-a în războiul de pe Nistru în tot anul 1992: să-i bată și să-i umilească pe combatanții moldoveni. În mai puțin de o oră Dodon i-a făcut una cu asfaltul, la direct și la figurat.

Faptul s-a întâmplat în plin centrul Chișinăului, la lumina zile, în văzul lumii și în raza de captare a numeroase camere de luat vederi.

Dacă Armata a 14-a rusă i-a hărțuit pe moldoveni fără prea mult succes în hârtoapele de prin văile Nistrului, Dodon i-a bătut pe combatanți la ei acasă, în fața instituțiilor statului pentru care în 1992 ei au plecat din datorie ori benevol să le apere cu prețul vieții.

Dacă în 1992 Armata a 14-a rusă era ajutată de hoarde de cazaci aduși de pe aiurea din toată Rusia, de bande de criminali eliberați cu destinație specială de prin închisori, de haite de naționaliști ucraineni (atunci, aliați cu muscalii), în 2020, Dodon s-a descurcat cu un batalion și jumătate de poliție autohtonă.

Da, Dodon a performat din nou. De data asta nu ca șahist, doctor, finanțist ori agricultor, cum ne-a obișnuit din toate câte-oleacă. De data asta ca strateg priceput în arta militară. Trebuia cumva să ne arate de ce este capabil în calitatea lui de comandant suprem. Victoria repurtată joi în fața foștilor combatanți moldoveni, reuniți azi în mult prea numeroase organizații de veterani, a fost rodul unei minuțioase și îndelungate pregătiri strategice și tactice.

Metoda lui a fost nu luarea prin surprindere a inamicului nemijlocit pe câmpul de luptă, ci luarea în captivitate a întregului ansamblu de forțe armate și de aplicare coercitivă ale dușmanului. Asta a însemnat pătrunderea lentă de zi cu zi, de lună cu lună, de an cu an în aliniamentele inamicului, în cele mai sacre centre ale lui de comandă. Așa a ajuns omul Moscovei, Dodon, comandant suprem în Republica Moldova. Adevărat, a fost foarte mult ajutat la vremea lor de Filat, Voronin, iar cel mai mult de Plahotniuc, Acum Dodon face ce vrea cu armata ei, cu poliția ei, cu trupele ei speciale de atac, de învăluire și dispersare.

În țara-victimă în care a ajuns comandant suprem, toți cred că în spatele firmamentelor pe care scrie Președinția Republicii Moldova, Parlamentul Republicii Moldova, Guvernul Republicii Moldova, Ministerul Apărării al Republicii Moldova, Ministerul de Interne al Republicii Moldova se află funcționari de bună credință și patrioți devotați trup și suflet Republicii Moldova. Ba bine că nu! Aici toți se înșală amarnic și fatal, fiindcă în dosul firmamentelor, mai bine zis, sub acoperirea lor, stă azi bine camuflată tocmai oastea vrăjmașă, gata să lovească oricând și pe oricine mișcă altfel. Genială strategie, nu-i așa?

Cu aplicarea ei punctuală au și fost bătuți joia trecută bravii combatanți moldoveni în plin centrul Chișinăului. Ei plecaseră pașnic cu niște plângeri în proțap la Președinție și la Parlament, care, precum știți, stau comod față în față, crezând că merg la instituții naționale, că la ele vor fi ascultați cu drag, li se va arăta respectul meritat prin jertfa lor, că li se va lua în seamă revendicările și măcar li se va promite ceva. Nici gând că acolo Dodon îndeplinește bine mersi și cu devotament funcția lui Smirnov, Greceanîi – pe cea a lui Maracuța, Filip și Diacov ar fi pe post de Caraman și, respectiv, Iakovlev, iar ministrul de interne Voicu ar face sârguincios treaba sângerosului general Chițac.

În felul acesta, prinși la mijloc, provocați și scuipați de inamicul travestit în uniforma apărătorilor naționali, combatanții moldoveni au suferit joi cea mai dureroasă înfrângere din întreaga lor carieră de apărători ai Patriei. Iar duminică, 19 iulie, adunați din nou în același perimetru al umilitoarei lor înfrângeri, combatanții au fost lăsați să-și descarce, controlat, supărarea. Ceea ce s-a și întâmplat, confirmându-li-se o dată în plus atitudinea de dispreț și umilință pe care o au din partea celor care țin azi în mâini frâiele statului.

De ce au ajuns combatanții în această mizerabilă situație? Ar fi o întrebare pe care ar trebui să și-o pună lor ei înșiși. Un răspuns din afară ar fi că de cum s-au întors din tranșee, statul pe care ei l-au apărat, s-a transformat în inamicul lor direct. Inamicul, adică regimurile anti-naționale care s-au perindat la putere în Republica Moldova după 1992, s-au temut de ei și i-au dispersat cât de mult au putut. Pe unii, regimurile i-au uns cu ofrande dezonorante, pe alții – i-au blamat cu atitudini la fel. Între felurite grupări de combatanți au apărut tranșee adânci, mai adânci ca la Nistru, ceea ce se și urmărea. În tot acest răstimp, în timp ce erau manipulați la sânge, combatanții se tot făleau cu neimplicarea lor în politică.

Păcat. Pentru că dacă nu se lăsau cumpărați-vânduți cu fiecare prilej electoral, dacă admiteau politizarea rațională a mișcării lor, în sensul informării politice mult mai fundamentale, ar fi putut să-și dea seama că nu au ce căuta cu plângerea în proțap la Președinția, Parlamentul și Guvernul lui Dodon. Că azi, prin Dodon, aceste instituții nu mai sunt ale Chișinăului, că ele aparțin Tiraspolului ocupat de ruși, Armatei a 14-a, aparțin cazacilor, bandelor de criminali, scursurilor de rogozini, veniți în 1992 să ucidă moldoveni la Nistru.

Dacă își dădeau seama de această realitate nu ajungeau să fie atrași în cursă, bătuți, dezonorați, puși cu fața pe asfalt, vârâți cu capul în gard, la ei acasă. Nu ajungeau să fie înfrânți, până la urmă, în așa hal, să li se întâmple ceea ce nu a reușit o ditamai Armată a 14-a în 1992, cu toate armele și ajutoarele ei sinistre.

Valeriu Saharneanu

20 iulie 2020

De după posturile ilegale ale Tiraspolului se ițesc coarnele drăcești ale lui Dodon

Zilele trecute am fost la Varnița. Am mers cu un grup de colegi de la Mișcarea UNIREA să vedem cu ochii noștri scandaloasele posturi de control instalate ilegal de regimul de ocupație de la Tiraspol. Am văzut cum stau lucrurile pe teren. De exemplu, în perimetrul „inspectat” de echipa noastră, strada de margine care până mai ieri unea orașul Tighina de satul Varnița, acum le desparte. Pe partea dinspre Varnița a străzii au fost instalate blocuri de beton menite să marcheze o linie de hotar. Și pentru ca această linie să nu pară curat simbolică, ea este păzită de doi străjeri, îmbrăcați în uniforme militare de camuflaj, fixați locului și dotați cu o mașină a miliției. Asemenea posturi sunt 37 în total pe întreaga linie de demarcație moldo-rusă instituită prin Convenția de la 21 iulie 1992. Patrule mobile armate le leagă pe toate într-un sistem coordonat, fapt prin care noile posturi devin în realitate borne noi de frontieră, avansate în interiorul teritoriului controlat de Chișinău și apărate de regimul de ocupație de la Tiraspol.

La toate aceste periculoase piruete, Tiraspolul invocă rațiuni sanitare. Posturile, cum ar fi, sunt create cu scopul grijuliu de a feri populația din zona de ocupație de eventuale contacte contagioase care pot veni din teritoriile controlate de Chișinău, unde, se spune, situația pandemică pare a fi scăpată de sub control. Este o fățărnicie ordinară, desigur. Situația pandemică atât pe un mal, cât și celălalt al Nistrului nu se deosebește cu nimic. În combaterea pandemiei, pe ambele maluri, se atestă același stil de lucru al autorităților, fie că e vorba de cele ilegale de la Tiraspol, fie că vorbim de cele legale de la Chișinău. Mai mult: așa cum acțiunile se succed unele reieșind din altele – cele ale Chișinăului, livrând ticălos cauza, iar cele ale Tiraspolului, valorificând obraznic consecința, – ambele grupări par a fi în perfectă sincronizare de mișcări.

O spun reieșind din următorul algoritm al faptelor. Vă amintiți cu toții cu câtă ușurința criminală președintele Dodon subestima pericolul virusului în lunile martie, aprilie și mai? Numai un dușman rău de tot al poporului Republicii Moldova putea să-și transforme funcția în armă de sabotare a siguranței sanitare și economice a statului. Guvernul constituit din consilierii lui docili a preluat stilul, în mare parte a mimat lupta cu virusul, transformând-o într-un atribut al campaniei electorale a lui Dodon pentru scrutinul prezidențial din toamnă. În tot acest răstimp, alături de Dodon a fost mitropolia bisericii ruse din Republica Moldova. Aceasta a avut un aport extraordinar de mare la dezorientarea populației, la răspândirea unor zvonuri false de diminuare și de persiflare a pericolului. A fost o acțiune de subminare hibridă a sistemului spitalicesc de combatere a molimei. În felul acesta efectul celor două luni de izolare a populației a fost redus la zero, iar restricțiile economice s-au dovedit a fi cheltuite în van. Republica Moldova a intrat în vară de două ori mai infectată față de perioada aglomerată a repatrierilor masive ale cetățenilor noștri din Italia, Spania, Germania Marea Britanie, etc. Contaminările comunitare au devenit în lunile iunie-iulie dominante sută la sută în fața celor de import. Republica Moldova a devenit pe continentul european focar regional de infecție. Multe țări au blocat accesul cetățenilor moldoveni pe teritoriul lor, au întrerupt cursele aeriene, feroviare și auto cu Chișinăul.

Moscova nu a întârziat să valorifice situația, introducându-și interesul în breșa creată prin osârdia agentului ei, Dodon, urmare a operațiunii acestuia de răspândire constantă și aprofundată a Covidului în Republica Moldova. Ea a mutat omuleții săi verzi de la Tiraspol cu câteva zeci de metri mai în adâncul Basarabiei. Pretextul este fără cusur: ne apărăm de virusul care în Republica Moldova, în loc să dispară, i-a proporții. Nimic subversiv ori, Doamne ferește, agresiv, cum se interpretează: este o măsură anti-covid, nu este una anti-Moldova.

Doar că acțiunile anti-covid ale Moscovei în teritoriul Republicii Moldova vor avea altă finalitate decât cele impuse pe același motiv de celelalte state. În timp ce alte state, peste o vreme, vor ridica interdicțiile pentru cetățenii noștri și vor re-deschide rutele de acces aeriene, feroviare și cele rutiere, Moscova va rămâne neclintită pe linia nou instituită cu prilejul fericit pentru ea al virusului cultivat stăruitor de Dodon și de asistenții lui fideli – Guvernul Chicu-Filip și mitropolia bisericii ruse în R. Moldova.

Nu e de mirare că reacția lui Dodon la noile posturi rusești este nulă, iar cea a partenerului de guvernare – PDM – este obișnuit ipocrită atunci când propune crearea unei vajnice comisii complexe de evaluare a situației. În vocabularul acestui partid, a forma încă o comisie, înseamnă a ucide subiectul. Exact ceea ce vrea Tiraspolul.

Cazul cu posturile ilegale apărute parcă din senin dinspre neagra gaură transnistreană, dar și alte acțiuni mai mult sau mai puțin ferite de ochii lumii, arată că cele două centre de putere supuse Moscovei – cel mai vechi de la Tiraspol și cel mai nou de la Chișinău – lucrează în strânsă coordonare. Moscova ar vrea să aducă cât mai curând Chișinăul în categoria în care în 1992 a fost adus Tiraspolul. Știe că lucrul acesta este aproape imposibil, dar ea încearcă. Se folosește de toate oportunitățile ce-i apar în cale, fie ele murdare ori grotești. Una dintre aceste oportunități este personajul Dodon, cu rara și satanica lui disponibilitate de a trăda fundamental interesele statului și ale poporului său. Investițiile financiare rusești via Bahamas l-au adus la un nivel din care poate decide multe. Pentru a ajunge însă să decidă categoric și ireversibil în interesul Moscovei, Dodon are nevoie să-și întărească pozițiile. Moscova înțelege asta.

Alegerile prezidențiale din 1 noiembrie pot fi însă, din contră, fatale pentru coloana a cincea și pentru planurile Moscovei dacă Dodon le pierde. Este nevoie de o siguranță, iar voturile direcționate din zona de ocupație o pot livra. Ele se ridică la preț de aur în condițiile în care toată cealaltă suflare politică din Republica Moldova jinduiește să-l alunge pe Dodon din palatul prezidențial. Poate, mult mai departe.

În această situație Moscova gândește că injectările financiare de până acum făcute în Dodon trebuie susținute și de un consistent ajutor logistic. El poate fi materializat în voturile, fie ele și profund virusate juridic, ale transnistrenilor. Un ajutor mult mai consistent decât cel oferit contra-cost în 2016 și 2019 prin filiera mafiotă a lui Plahotniuc. Probabil Dodon va obține acest sprijin, pentru că avansarea posturilor de control ale Tiraspolului în condițiile unei tăceri asurzitoare a Chișinăului este o acțiune mult mai valoroasă pentru Moscova ca orice altă căpătuială. Cu siguranță, afacerea se va produce dacă organizarea alegerilor pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova va fi lăsată în seama coloanei a cincea a Moscovei, adică a lui Dodon.

Valeriu Saharneanu

17 iulie 2020

Senator Ion Hadârcă: MURGENNEAPOLIS

(Proiect de declarație politică)

De mai bine de jumătate de an viața noastră stă sub semnul înfricoșător al SARS Cov-19. Întreaga planetă suferă din cauza semnelor lui fatidice, în multe cazuri, chiar mortale. Toate popoarele lumii, statele considerate supraputeri, dar și statele fără asemenea veleități, sunt vulnerabile, în egală măsură, în fața noului flagel.

Ne aflăm în toiul unei grave crize de sănătate care anunță declanșarea eșalonată a altor crize profunde de ordin economic, financiar și social. Pandemia Covid-19 a surprins omenirea, i-a arătat nu doar neputința sistemică, dar și malformațiile structurale. Omenirea se laudă cu mari succese în explorarea universului, a spațiului macrocosmic, dar se dovedește a fi restanțieră la cunoașterea cosmosului mic, a spațiului microbiologic care o afectează foarte grav. Statele lumii cheltuie anual trilioane de dolari la perfecționarea armelor de ucidere în masă și se pomenesc total dezarmate în fața unui inamic minuscul. Atât de mic, încât poate fi văzut doar cu ajutorul unui performant microscop de laborator, necum cu cel mai performant binoclu militar. Criza virusului sugerează omenirii unde, de acum încolo, trebuie să pună accentele, dacă vrea să supraviețuiască: pe înarmare ori pe cercetare, pe tehnologia uciderii sau pe tehnologia salvării de la moarte.

Pe fundalul crizei pandemice, am fost martorii izbucnirii, la începutul acestei veri, a crizei rasiale: mai întâi – în Statele Unite, apoi și în alte țări ale lumii. Pornită de la un caz de abuz polițienesc întâmplat în Minneapolis și soldat cu moartea unui cetățean de culoare (deloc înger), tulburările au paralizat o serie de mari orașe ale Statelor Unite. Revolta nedreptății rasiale a scos în stradă populația Americii, a atins lejer marile orașe ale Europei. Genunchiul polițistului american care a curmat viața victimei lui de culoare a apăsat fatal nu doar pe grumazul unui om, ci și pe bătătura a încă sângerândei și încă dureroasei istorii.

 Minneapolis-ul s-a transformat deodată într-un fenomen global, extins în trombă către domeniile trecutului demult apus, răscolind istoria oribilă a colonialismului, a sclavagismului, a comerțului cu robi. Unda lui de șoc a suflat de pe obrazul civilizației moderne pudra consistentă a pretinsei ei castități morale, așezate în straturi protectoare peste perioadele gri ale devenirii ei. Suveranii fostelor metropole s-au văzut nevoiți să exprime, cu gând de tămadă, regrete întârziate și foarte timide în adresa fostelor dominioane. După care exercițiu, înainte de a se stinge, trăsnetul revoltei a căzut peste… monumente, universități, simboluri de stat, denumiri de instituții, de străzi, de rețete culinare și peste alte lucruri amintind de bolgiile trecutului. Iscată spontan, în contextul pandemic prin a fi provocată de un abuz polițienesc solitar, criza rasială a afectat un domeniu cu totul deosebit de cel polițienesc – acel al artei monumentale, consumându-se nefericit în demolarea, desfigurarea și vandalizarea monumentelor. Lumea s-a cutremurat în fața acestui val de furie pseudo-antirasială, clocotind de anarhie și ignoranță. Himerele brune ale unui neomarxism deșănțat își seamănă umbra hâdă în lume…

Pe de altă parte, totul pare logic și firesc, fiindcă se observă că între noul val de răspândire a coronavirusului și ignoranța unor exponenți ai societăților din unele state ale lumii, dar și din România, există o corelație strânsă de efect și cauză. În Statele Unite s-au înregistrat recorduri absolute zilnice de îmbolnăviri noi și de decese. Cu siguranță, fenomenul Minneapolis își are aportul său de consistență. Un raport al Centrului European pentru Controlul și Prevenția Bolilor, dar și ultimele statistici interne, arătă că România are cea mai abruptă creștere a curbei de infectare cu noul coronavirus din Europa de Est.

Există vreo legătură între situația din România și efectele fenomenului Minneapolis apărut în Statele Unite? Pe partea motivațională a ieșirilor masive în stradă ar părea că nu există – abuzuri pe temei rasial în țara noastră, slavă Domnului, nu se atestă. Dar există similitudini pe partea ignorării în masă a rigorilor stării de alertă. Sfidarea regulilor de distanțare socială are loc în comunități compacte, creând condiții optime pentru izbucnirea noilor focare de infecție. Drept exemplu ar putea servi evenimentul din această categorie iscat ca din senin în noaptea de 4 spre 5 iunie în orașul Murgeni, din județul Vaslui. Sute de locuitori de etnie romă din această localitate, o parte bună dintre care proaspăt reveniți acasă din Europa Occidentală și aflați sub regimul izolării obligatorii la domiciliu, au fost implicați în adevărate lupte de stradă. Tulburarea a pornit de la un scandal între două clanuri, apărut pe fundalul unei tocmeli de nuntă care a mers prost. Tocmeala a degradat vertiginos și s-a transformat în violență. Părțile au folosit săbii, topoare, răngi, bâte, un pistol cu bile și mașini de import pe post de tancuri, pentru a se strivi reciproc. Forțele de ordine vasluiene au instituit la Murgeni zona specială de securitate publică. Întrucât riscul criminogen se menținea pe parcursul mai multor zile, în zonă au fost mobilizați jandarmi, polițiști de frontieră și locali.

La 14 iunie, Poliția Română a desfășurat la Murgeni o acțiune fără precedent, după cum scriau publicațiile locale. Sub coordonarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad, la Murgeni au descins peste 250 de polițiști, jandarmi si luptători ai trupelor speciale din șase județe. S-a cerut sprijinul Direcției Operațiuni Speciale, al Inspectoratului de Jandarmi Județean Vaslui, Grupării Mobile de Jandarmi Bacău și al Serviciilor pentru Acțiuni Speciale Iași, Neamț, Bacău, Vrancea și Galați. După mai multe percheziții și arestări, focarul criminogen pare a fi stins definitiv.

S-ar părea că bula s-a spart și s-a consumat aici. Dar știrile de ultimă oră semnalează alte tendințe îngrijorătoare. Mass-media bate alarma că România s-ar afla în prag de dezastru, marile orașe din țară riscând să intre pe mâna interlopilor. Un fan din Prahova, Ploiești, cică ar controla grupările miilor de interlopi reveniți în țară pe valul pandemiei… La un post TV, ministrul justiției afirma emfatic că România va ajunge o țară fără interlopi și fără trafic de persoane, prin cooperarea instituțiilor interne naționale și internaționale și „cu ajutorul Ambasadei SUA”… Naivități! „E vorba de un flagel global care trebuie stârpit cu eforturi comune. Deja lucrurile sunt în mișcare. Se va intra cu buldozerul, cu lama, până la rasul locului…”. Să dea Domnul!

E de remarcat, în acest context, că râca politicianistă, psihoza pandemică, dezinformarea de tip „sputnik” și disfuncționalitățile de sistem, precum se observă în urma conflictelor stradale din SUA, Marea Britanie, Franța – mai nou – la vecinii noștri din Serbia – convine de minune capilor de clanuri mafiote, imbecililor „spărgători de vitrine”, dar și manipulatorilor din umbră, enigmaticilor strategi de războaie hibride…

Nici în Republica Moldova și mai spre Est lucrurile nu par a fi tocmai limpezi. Carota regională pare tot mai amenințată de șocuri seismice. Se știe că răul mic stimulează un rău mai mare, iar apele mari întotdeauna scot la suprafață gunoaiele. E devreme să lăsăm garda și să slăbim vigilența. Și, pentru că în ultima vreme se teoretizează mult noțiunile de „carantinare” și „izolare”: teamă mi-i ca nu cumva să-i izolăm tocmai pe cei inofensivi, scăpându-i din vedere pe cei demni de meritata izolare!

La moment, dacă tot croim la planuri de reclădire a României, această muncă titanică, de înnoire și de solidaritate umană, ar trebui să pornească de la oameni, să se realizeze cu oameni și pentru toți oamenii noștri…

Ion Hadârcă, senator de Vaslui

15 iulie 2020  

Petru Bogatu: Radio Vocea Basarabiei, 10 ani!

Exact acum zece ani, scriitorul şi jurnalistul Val Butnaru saluta în paginile JURNALULUI de Chişinău inaugurarea unui nou radio numit Vocea Basarabiei. Îi dorea cu această ocazie să devină Radio Vocea Americii în versiune basarabeană. Îi ura astfel să se ridice cât mai curând posibil la standardele profesionale ale celebrei instituţii media de peste ocean. Să aibă faima şi ataşamentul de care se bucura postul american.

Nimeni nu ştia însă că Vocea Basarabiei se va vedea constrânsă de împrejurări să reediteze la Chişinău un gen de radio Vocea Americii din perioada războiului rece. Era vara anului 2000. Veneau alegerile parlamentare pe care PCRM avea şanse mari să le câştige. Totuşi, democraţia moldovenească, deşi defectuoasă, părea încă perfectibilă.

Era greu de prevăzut atunci că va trece mai puţin de un an şi Basarabia va reintra, ca într-o apă neagră, în întunericul comunist şi, în consecinţă, va avea iar nevoie de Radio Vocea Americii. Altfel spus, de un post care va trebui să informeze un public supus din nou, ca sub sovietici, unui necruţător proces de dezinformare, manipulare şi spălare a creierului.

La prima emisie de la 18 iunie 2000 era imposibil de anticipat că Radio Vocea Basarabiei, pus pe picioare de Valeriu Saharneanu şi Veaceslav Ţâbuleac, va fi tratat de autorităţile comuniste ca un inamic ce trebuie distrus. Că se va vedea nevoit să preia practic funcţiile şi ştafeta Radio Vocea Americii pentru a sparge pe această cale monopolul mediatic şi ideologic impus de regimul Voronin. Că va trebui, înfruntând represaliile comuniste, să apere valorile democratice în Republica Moldova.

Astfel, Vocea Basarabiei, fondată, de altfel, cu sprijinul dezinteresat al cunoscutului istoric, publicist şi om de afaceri, Iosif Constantin Drăgan, stabilit în Italia, s-a văzut silită să-şi modifice din mers strategiile editoriale. A renunţat la interesele sale comerciale, pe care le impunea dubla ei ipostază de serviciu public şi de afacere, pentru a se deda în totalitate unei munci riscante şi strivitoare.

De bună seamă, Radio Vocea Basarabiei făcea în Republica Moldova ceea ce reuşea cândva doar Radio Vocea Americii pentru ţările cu regimuri poliţieneşti. Atâta doar că funcţiona cu sabia lui Damocles asupra capului, întrucât emitea nu din afara, ci din interiorul teritoriului său de actualitate.

În condiţiile în care presa electronică independentă de la Chişinău era reprimată fără milă, multe posturi au cedat, renunţând cu desăvârşire la programele politice şi la critica puterii. Vocea Basarabiei a rămas astfel un timp singurul radio din Republica Moldova care furniza ştiri echidistante şi, totodată, oferea o platformă de dezbateri opoziţiei democratice, dar şi tuturor celor care aveau un punct de vedere propriu, altul decât cel dominant.

Privit din acest unghi, Radio Vocea Basarabiei s-a dovedit a fi mai mult decât o instituţie media. De-a lungul a opt ani de zile, sub guvernarea PCRM, postul a fost şi supapă pentru o populaţie forţată să trăiască într-o atmosferă politică irespirabilă, şi avocat al poporului, şi mişcare de rezistenţă, şi instituţie de investigaţie a trecutului totalitar-sovietic, şi mijloc de radiografiere a prezentului comunist, a crimelor comise de regimul Voronin.

Deşi e încă tânăr, numără doar 10 ani, Radio Vocea Basarabiei lasă în urmă o legendă. Un mit autentic, verificabil şi indispensabil care oferă noii generaţii modele de profesionism, competenţă şi curaj, de jurnalism responsabil şi independent.

Aici găsim o veritabilă colecţie de individualităţi remarcabile (Dan Dungaciu, Valeriu Saharneanu, Veaceslav Ţâbuleac, Anatol Petrencu, Ion Enache, Andrei Vartic, Arcadie Gherasim, Maria Bulat-Saharneanu, Igor Caşu, Aureliu Silvestru, Stela Popa ş.a.) care, sau de la microfonul postului, sau din postura managerială, au servit cauza naţională şi cea a democraţiei din Basarabia, contribuind enorm la salvarea societăţii noastre de barbaria comunistă, la schimbarea politică din vara anului 2009. Au primenit lumea în care trăim.

Petru BOGATU

Jurnal de Chișinău

15 iunie 2010

11 iulie 1711: „NENOROCITA CAMPANIE DE LA PRUT” A LUI PETRU I

Acum 309 ani, a avut loc un important eveniment politico-militar de care mulţi dintre istoricii ruşi se străduiesc să nu-şi amintească prea des, deoarece, la 1711, a fost un eşec total pe câmpul de luptă în Ţara Moldovei al ţarului Petru I. Istoria acestei campanii, cu mari ambiţii geostrategice în spaţiul sud est european, însă rupte de realitate, poate servi şi astăzi ca un avertisment unui expansionism neînfrânat.

Primul război ruso-turc, care a vizat nemijlocit spaţiul românesc, a fost cel din anii 1710-1713, pierdut de către Petru I într-o singură campanie – cea din Moldova, la 1711 („Campania de la Prut”, Прутский поход 1711 г.), numită inspirat, pe bună dreptate, de către Costache Negruzzi: „nenorocita campanie de la Prut”.

La 20 noiembrie 1710, Imperiul otoman declarase război Rusiei, ambasadorul ţarului, P.A. Tolstoi, şi întreg personalul ambasadei ruse de la Constantinopol (aproximativ 70 de persoane) fiind întemniţat în închisoarea „Edicule” („Şapte Turnuri”). La 23 februarie 1711, Rusia a declarat, la rândul ei, război Porţii, ţarul lansând şi o Proclamaţie, redactată în limba latină, către ţările europene, în care preciza scopurile războiului dus împotriva otomanilor. Această acţiune diplomatică a lui Petru I a fost urmată de emiterea Manifestului din 8 mai 1711, adresat „tuturor locuitorilor” Principatelor Române, „precum şi altor popoare creştine”, pentru a se încadra „în acest război sfânt”, cerându-le „să verse şi ultima picătură a sângelui său pentru sfânta biserică şi credinţa creştină provoslavnică, pentru patria şi pentru recăpătarea drepturilor şi a libertăţilor sale”. Obiectivele declarate ale Rusiei în acest război erau, pe de o parte, obţinerea unei poziţii avantajoase pe ţărmul Mării Negre, iar pe de altă parte, eliberarea popoarelor creştine din Balcani, aflate sub dominaţia Porţii. Promisiunea lansată de ţar privind eliberarea ţării de sub dominaţia otomană a generat entuziasm în rândul boierimii moldovene. Trebuie precizat că, la acea vreme, nu existau motive ce să pună sub semnul întrebării sinceritatea promisiunii făcute de ţarul Petru I.

Domnul Moldovei Dimitrie Cantemir, subapreciind puterea Porţii otomane şi contând pe ajutorul Rusiei (care, la acea vreme, culegea roadele victoriei asupra Suediei la Poltava, în 1709), a semnat la 13 aprilie 1711 faimoasa „diplomă de la Luţk” (acţiunea sa culminând cu o alianţă politico-militară făţişă cu Petru I). Principele moldovean spera să primească domnia ereditară asupra ţării, căreia i se garanta integritate teritorială şi autonomie deplină (sub protectorat rusesc), chiar dacă Petru I nu a întârziat să numească Moldova „provincie supusă, imediat ce unele din armatele sale au pătruns în ţară”.

În luna mai 1711, trupele de avangardă ale cavaleriei lui B.P. Şeremetev au trecut Nistrul. La 6 iunie, D. Cantemir s-a întâlnit la Ţuţora cu B.P. Şeremetev, iar Petru I a sosit la Prut pe 24 iunie şi, a doua zi, la 25 iunie, la Iaşi, avangarda s-a unit cu grosul armatelor ruse, sub conducerea nemijlocită a lui Petru I. Această oaste număra cca 46 000 oameni (cu 120 de tunuri), la care au aderat 5 000 de oşteni moldoveni. La 18 iunie 1711, armata otomană (cca 120 000 de oameni cu 440 de tunuri), a forţat Dunărea, la Isaccea, şi s-a îndreptat, pe malul stâng al Prutului, spre nord, unde a făcut joncţiunea cu trupele călări ale hanului tătar (70 000 de oameni). Ion Neculce estimează efectivele armatei ruse: „De toată oastè ca 50 000 avea şi avea şi 52 puşci (tunuri – n.n.). Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400 000, fără poiadiè (hoardele, mulţimea – n.n.) tătarâlor, şi avea 400 de puşci: oaste grijită şi hrănită bine, fiind în ţara lor”. Istoricul rus S.M. Soloviov aduce cifra de 38 246 de ruşi faţă de 119 665 otomani şi 70 000 tătari; iar unul din martorii evenimentelor Juel Just, menţionează că în bătălia de la Prut ruşii au avut doar 36 000 de oameni, fiind, practic, fără cavalerie, faţă de peste 100 000 de turci, majoritatea călări.

În această campanie era antrenată doar o parte din armata Rusiei, trupele fiind împărţite pentru a lupta pe mai multe direcţii: la ţărmurile Mării Baltice, în Moldova şi între Bug şi Marea Caspică. Războiul purtat concomitent pe mai multe fronturi a fost una din cauzele înfrângerii de la Prut, deoarece forţele ruşilor erau „răşchirate într-atâte părţi. În nădejdea voroavelor streini, a muntenilor, a leşilor, a sârbilor, a moldovenilor, au venit împăratul făr-oaste, negrijit, să să bată cu veziriul şi cu poiadè oştii turceşti şi tătăreşti, într-un mijloc de câmpu pustiiu”.

Totodată, armatele otomane, ajungând pe malul Prutului, beneficiau şi de sprijinul flotei dunărene. Flota avea rolul de a aproviziona oastea cu hrană, furaje şi muniţii şi de a întreţine legătura cu Imperiul otoman. Însă asigurarea logistică a armatei ruse era sub orice critică: soldaţii sufereau de foame şi sete, caii duceau lipsă acută de furaje, iar, în condiţiile arşiţei de vară, ruşilor „le curgea sânge din ochi şi urechi, mulţi după ce ajungeau la apă beau până mureau, iar alţii, din cauza lipsurilor, îşi puneau capăt zilelor…”.

La 8 (19) iulie a avut loc lupta de la Stănileşti, iar în următoarea zi, trupele ruse, aflate sub comanda nemijlocită a lui Petru I, au fost înconjurate şi supuse unui crâncen atac. Pe data de 9 (20) iulie 1711, „s-a dat o luptă atât de cumplită încât nu are asemănare”. Otomanii, însă, nu au reuşit să cucerească tabăra rusă şi „s-au aşezat iarăşi în şanţurile rămase… de pe vremea sultanului Osman (1618-1622)”.

Pe 10 (21) iulie, ruşii au lansat, fără succes, mai multe contraatacuri, încercând să scape din încercuire: „la ivirea zorilor, trăgând din armele ce le aveau în mâini, ghiaurii (creştinii – n.n.) au ieşit din tabăra lor şi au pornit la atac asupra gaziilor musulmani”. Deoarece situaţia logistică a armatei ruse era una foarte precară, ruşii au recurs la ultima metodă de luptă – corp la corp, cu armele reci: „văzând că tunurile şi puştile lor nu mai pot trage, ghiaurii se băteau cu vitejii gazii numai cu sabia”.

Situaţia armatei ruse şi a aliatului său – detaşamentele moldoveneşti – era foarte critică, fapt ce l-a făcut pe Petru I să înceapă tratative cu turcii. Un extras din notele lui Juel Just, reprezentantul danez pe lângă Petru I, reflectă cu lux de amănunte Campania de la Prut: „Aşa cum mi-au spus martorii, ţarul, fiind înconjurat de armata turcă, căzuse într-o astfel de disperare încât alerga ca un nebun înainte şi înapoi prin tabără, se bătea în piept şi nu putea rosti niciun cuvânt. Majoritatea din cei ce erau în jurul lui au crezut că are un acces de tulburare psihică. Soţiile ofiţerilor ruşi, care erau prezente în număr mare, se văicăreau şi plângeau la nesfârşit. Şi cu adevărat se părea că sfârşitul era inevitabil: în cazul în care Dumnezeu în mod miraculos nu ar fi aranjat ca să se reuşească ca vizirul turc să fie convins să încheie pacea, acceptând mita, din armata ţaristă nu ar fi putut să se salveze nicio persoană – pentru că, pe de o parte, împotriva lor erau de trei ori mai mulţi turci, iar pe de altă parte, în spate, curgea Prutul, pe malul opus al căruia erau aproximativ 20 000 de cazaci, tătari, turci, polonezi şi suedezi”.

De remarcat că Just Juel (14.10.1664 – 8.08.1715) – în calitatea sa de ambasador danez la Curtea rusă – a avut acces la documentele de epocă şi posibilitatea să cunoască din interior situaţia disperată a ţarului Petru I, lăsând preţioase mărturii originale. În timpul şederii sale timp de doi ani în Rusia (1709-1711) a ţinut un jurnal, care a fost publicat şi în limba rusă abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pentru a ilustra în ce stare disperată se afla armata rusă, despre care diplomatul danez scria că „nu s-a aflat încă nicio armată din lume”, publicăm planul poziţiilor părţilor beligerante (la data de 9 (20) – 10 (21) iulie 1711) din memoriile sale (traduse în limba rusă).

În după-amiaza zilei de 11 (22) iulie vicecancelarul Piotr Şafirov, s-a întors de la marele vizir şi i-a prezentat ţarului proiectul tratatului de pace, raportând despre discuţiile purtate cu otomanii (el primise dreptul să cedeze orice, doar casă evite robia: „Став ь с ними на все, что похотят, кроме шкля фствава”). La 12 (23) 1711 iulie a fost încheiată pacea (vezi Anexa: Договор, зазаключенныченны ченныченный при реке Прут, 12 июля 1711 г.), conform căreia trupele ruse puteau pleca cu armele din Moldova, fiind însoţiţi de Dimitrie Cantemir cu oamenii săi.

La 2 (13) august 1711, polcurile ruseşti au trecut pe un pod plutitor Nistrul, pe la Movilău, iar a doua zi, Petru I a poruncit să se ţină o slujbă religioasă de mulţumire („благодарственный молебен”) şi să se serbeze cu salve de tun în cinstea izbăvirii miraculoase de pe Prut, datorate Bunului Dumnezeu.

La 27 noiembrie 1714, „În memoria prezenţei Maiestăţii sale (Ecaterina Alecseievna – soţia lui Petru I) în lupta cu turcii la Prut, în situaţia când în astfel de momente periculoase nu doar ca soţie, dar, ca persoană bărbată a fost văzută de către toţi” («В память бытности ее величества в баталии с турками у Прута, где в такое опасное время не яко жена, но яко мужская персона видима всеми была») Petru I a instituit Ordinul „Sf. Ecaterina” („Орден Святой Великомученицы Екатерины”) – cea mai înaltă distincţie pentru femei din Rusia, considerat al doilea, ca valoare, după Ordinul „Sf. Andrei”.  

Ţarina Ecaterina Alecseievna a fost prima femeie distinsă cu această decoraţie – pentru curajul demonstrat în campania de la Prut în 1711, când trupele ruse au fost înconjurate şi părea că totul este deja pierdut. Ecaterina insistase pe continuarea negocierilor şi, conform legendei, i-a dat comandantului otoman mită toate diamantele sale, primite în dar de la ţarul Petru (ei fiind cununaţi în taină la 6 martie 1711). Instituirea acestui ordin original este considerată de unii cercetători drept singurul rezultat pozitiv al Campaniei de la Prut.

Conform acordului, Petru I îşi lichida flota din Azov, scotea trupele din Ucraina, Moldova şi regiunea Azovului, iar preconizata capitală a împărăţiei sale de pe ţărmul Mării Azov – Taganrogul – era distrus şi făcut una cu pământul, dând jurământ să uite pentru totdeauna de noi cuceriri teritoriale în zona Azovului, Moldovei şi Ucrainei. Tratatul de pace de la Prut mai stipula cedarea de către Rusia a Azovului; dărâmarea oraşelor Kamennâi Zaton şi Novobogorodiţk de la gurile râului Samara; neamestecul în treburile interne ale Porţii; suspendarea dreptului de a avea ambasador la Constantinopol. Regelui Suediei i se acorda trecere liberă în Suedia, urma să se facă schimb de prizonieri ş.a. Însă respectarea acestui tratat se tărăgăna şi, la 12(23).06.1712, a fost semnat un nou tratat ruso-turc, ca, peste puţin timp, Imperiul otoman să declare din nou război Rusiei, la 29.11.(10.12).1712.

Conform Tratatului de pace de la Adrianopol din 13(24).06.1713 Petru I a reconfirmat cedarea Azovului, a distrus fortificaţiile de pe litoral, acceptând neamestecul său în afacerile poloneze. Graniţa ruso-turcă a suferit modificări, fiind stabilită pe râurile Samara şi Oriol.

Comandantul forţelor otomane din Moldova – marele vizir Mehmed Paşa Baltaji sau Baltacı (1662–1712), cel care căzuse de acord să încheie pacea de la Prut din 1711, cu preţul mitei de 150 000 ruble de aur, a fost pedepsit pentru laşitatea sa – prin ordinul sultanului Ahmed al III-lea (1673-1736) a fost exilat, iar mai târziu strangulat într-o celulă din închisoarea de pe insula Lemnos.

Pacea de la Prut prevedea ca „ţara otomanilor să rămână întreagă”. Era vorba de retrocedarea teritoriilor cucerite de ruşi în timpul războiului dintre Poartă şi Liga Sfântă. Cererea otomanilor de a-l preda pe Dimitrie Cantemir nu a fost satisfăcută de Petru I. Războiul fusese câştigat de otomani, cu importante şi multiple consecinţe pentru Principatele Române.

Deoarece, chiar dacă pacea s-a încheiat, „numai pentru pământul nostru, Moldovii, nime(ne)a nu s-au pus”. Ceea ce văzând turcii, „ni-au cuprins de toate părţile de ni-au luat pământul şi ni-au încungiurat toate graniţile ţării”, ceea ce însemna ocuparea Hotinului şi începerea „busurmănirii” (în acel olat) a femeilor şi copiilor. Ţara stătea „cu suspin la Dumnezeu, de ca(u)tă cu ochii în sus”: cei de rând fug la Poloni şi se fac şerbi, podani.

Dimitrie Cantemir devenea „cneaz rusesc”, cu titlul de prea-luminat, iar Moldova mult prea-asuprită, aici instaurându-se sistemul de conducere şi administrare prin fanarioţii greci, ce se va prelungi până la începutul secolului al XIX-lea. Începând cu 1711, după ultima domnie a lui Dimitrie Cantemir şi până la 1821, sultanii curmă şirul domnilor băştinaşi la tronul Moldovei (în Ţara Românească – din 1716), desemnându-i ei înşişi la tronurile din Principate pe domnii care-i doreau, lipsind, astfel, boierimea de dreptul de a alege domnul în ţară. Începe secolul turco-fanariot… „De la 1711, domnii pământeni nu se mai suiră pe robitele tronuri ale Moldovei şi Valahiei. Aşa, aceste nenorocite ţări, cu pierderea celor mai mari şi sfinte drituri (drepturi – n.n.), plătiră cea întâi alianţă a lor cu Rusia ortodoxă!”.

În urma înfrângerii ţarului rus Petru I în Campania de la Prut, din 1711, Ţara Moldovei suferise cesiuni teritoriale, deoarece hanul Devlet Ghirai a convins Poarta să le cedeze nogailor din Bugeac teritoriul aflat sub jurisdicţia domnului Moldovei din apropierea „hotarului lui Halil paşa” în lungime de 32 de ceasuri şi în lăţime de 2 ceasuri de mers. Nogaii, timp de aproape un secol (până în 1807), au utilizat (arendat) pământul celor „Două ceasuri” (aproximativ 10 km în lăţime) în scopuri economice, plătind domnului şi boierilor moldoveni arenda, numită uşur şi alăm (zeciuiala pentru semănături şi pentru păşunatul vitelor).

Astfel, campania de la Prut (1711) este foarte semnificativă şi prin faptul că a pus începutul unei noi concepţii strategice, devenind ulterior definitorie în doctrina militară rusă pe parcursul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, constând în crearea unui cap de pod pe Dunăre. Totodată, practica acestei campanii, cu sfârşitul său nefast pentru Rusia şi aliaţii săi, a demonstrat inconsistenţa ideii unui război fulger.

În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un ţar al Rusiei a trecut Nistrul şi a păşit în fruntea armatei ruseşti pe teritoriul Ţării Moldovei. Campania de la Prut s-a dovedit a fi o „călătorie de nuntă” nefericită pentru Petru I şi a doua sa soţie gravidă (la acea dată Petru oficiase deja, în taină, cununia cu Ecaterina Alecseievna alias Marta Skovronska, 1683 (?) – 1727, cu care se va căsători oficial la 19 februarie 1712). A.S. Puşkin, analizând viaţa şi activitatea lui Petru I, menţionase, că tradiţia spune că împăratul rus, fiind pe patul de moarte, regretase doar două lucruri: că nu s-a răzbunat pe turci pentru nereuşita de la Prut şi pe Hanatul Hiva (din Asia Mijlocie) pentru uciderea lui Bekovici. Istoricii militari au demonstrat faptul că Charles XII, planificându-şi campania împotriva Rusiei, care s-a încheiat cu înfrângerea de la Poltava (1709), a făcut un set complet de toate greşelile strategice posibile: avansarea cu forţe insuficiente, fără a-şi asigura comunicaţiile; a subestimat inamicul, nu a organizat un serviciu de informaţii; şi-a creat speranţe fantastice pe contul aliaţilor, care nici nu puteau sau nu doreau să acorde, în serios, un ajutor important. Uimitor, dar doi ani mai târziu, la 1711, Petru I, învingătorul regelui suedez, a repetat exact aceleaşi greşeli, practic, unu la unu.

Începând din 1711, când trupele ruseşti şi-au făcut în premieră apariţia pe pământ românesc şi până în 1944, acestea au invadat teritoriul nostru de 12 ori. Iar dacă vom avea în vedere şi Războiul de pe Nistru, când armata rusă (adică ofiţerii şi armele din dotaţia Armatei 14-a) a participat la acţiuni militare împotriva noastră, în 1992, atunci această cifră se estimează la 13 invazii.

La acea dată, 1711, pericolul pierderii autonomiei statale a Moldovei a fost realmente mare, iar şansa eliberării de sub dominaţia otomană cu ajutorul trupelor creştine ale ruşilor era iluzorie. Mai mult ca atât, otomanii au instaurat în Principate pentru mai mult de o sută de ani – regimul turco-fanariot, ce a pereclitat serios autonomia Moldovei şi Ţării Româneşti. Axinte Uricariul a arătat destul de veridic urmările deosebit de grele pentru Moldova, care încercaseră să se opună cu ajutorul unei forţe străine stăpânirii otomane, când ţara nu numai că trebuia să plătească după retragerea oştirii ruseşti 50 de pungi „baramlâc” (pe care nu le-a dat ca domn Dimitrie Cantemir), dar şi „…că venise lucrul la cumpănă – să fie paşe la Moldova şi să nu mai trimită domnu”. Adica, în modul cel mai serios plana pericolul transformarii Moldovei într-un „paşalâc”.

Subliniem că încercarile de extindere teritorială şi a sferelor de influenţă ale Rusiei, înfăptuite de catre Petru I, au devenit în continuare direcţii „de program” (bazinul Baltic, sud-estul Europei, Caucazul) ale expansionismului ţarist timp de două secole. „Este incontestabil, susţine pe bună dreptate E.V. Anisimov, că marele reformator (Petru I – n.n.) a fost ctitorul nu numai al Imperiului Rus, dar şi al politicii imperiale, începuturile căruia au fost cu succes dezvoltate de către succesorii săi, îndeosebi de către Ecaterina II”.

Fără a mai putea azi atribui paternitatea unei butade celebre, consemnăm şi noi, de rând cu regretatul istoric Gheorghe Buzatu că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziţiei noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluţiei lor, „românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu!”.

Sursa: istoriamilitara.org  

Spectacol cu drone în Coreea de Sud vs spectacol cu deputați sechestrați în R.Moldova

În timp ce guvernarea de la Chișinău face spectacole cu asumarea mituirii electorale a medicilor, Guvernul Coreei de Sud le-a mulțumit tuturor lucrătorilor din prima linie a luptei cu coronavirusul, organizând un spectacol-supriză cu drone pe cerul de noapte al Seulului. Salariile, adausurile salariale și îndemnizațiile vin la ei prin stipulări de lege, nu prin asumări politice în plin circ parlamentar.

Al Qaida de Moldova sau linia roșie a inadmisibilului în politică

Partidul Socialiștilor a reușit să scoată din nou Republica Moldova în topul țărilor ale căror nuclee politice responsabile de actul guvernării se dovedesc capabile să genereze acțiuni atât de josnice, încât să uimească întreaga lume.

Ultimul eveniment din această categorie a fost anularea în vara anului 2018 a rezultatelor alegerilor municipale din Chișinău. Anume după această nemernicie, însemnând atacul fățiș la dreptul suveran al poporului de a alege liber, regimul Plahotniuc-Candu-Filip & Co a trecut linia roșie și a pierdut orice credibilitate în organismele internaționale și în toate cancelariile lumii democratice. Și furtul Miliardului din 2014-2015 a uimit lumea, și fraudarea masivă, aproape deschisă, a alegerilor prezidențiale din noiembrie 2016, soldată cu înscăunarea forțată, în dauna candidatului pro-european învingător, a pro-rusului Dodon, a frapat în chip monstruos și abominabil, dar atentatul la actul democratic și constituțional al unor alegeri cu opțiunea majoritară clar exprimată, a fost ultima picătură a impertinenței. Anume atunci regimul respectiv, a trecut linia roșie a inadmisibilului, dezgolindu-și esența banditească și pentru lumea dinafară. Tocmai de aceasta evenimentele din iunie 2019 au avut drept consecință punerea pe fugă a lui Plahotniuc și înstrăinarea de la guvernare a restului bandei. Taman din aceste considerente, cele ale răului mai mic, Dodon, omul de serviciu al lui Plahotniuc în toate matrapazlâcurile anti-democratice, a fost agreat să se înscrie ca parte a unei guvernări de tranziție post-oligarhică.

Numai că Dodon nu a înțeles nimic din lecția dată lui Plahotniuc. Dodon și-a arogat obraznic toate meritele debarcării fostului său patron politic și procedează mult mai grav, mai primejdios ca odiosul Plahotniuc. În timp record a reușit să devină răul înzecit mai mare. Într-un an de zile a comis atâtea bazaconii, încât este greu să i se găsească careva calificative, la cele negative mă refer, fiindcă dintre cele pozitive nici vorbă. În lumea politică internațională Dodon nu există, așa cum nu există nici Republica Moldova de când Dodon a preluat guvernarea absolută în noiembrie 2019, cu suportul resturilor lui Plahotniuc. Opinia publică internațională l-a scos din acest anonimat doar zilele acestea, când Dodon a trecut ultima linie roșie a inadmisibilului în politică. Sechestrarea, răpirea și luarea de ostatic a deputatului Gațcan, a devenit știre de prima pagină a multor agenții internaționale de presă.

Acțiunea socialiștilor și a lui Dodon depășește limitele posibile ale politicului. Ea trece în categoria extremelor, a metodelor din arsenalul organizațiilor teroriste. Doar Al-Qaida și talibanii zilelor noastre, organizațiile comuniste teroriste, ca temutele Brigăzi Roșii din Italia anilor 1970, Sendero Luminoso din Peru anilor 1980, alte organizații marxist-leniniste, troțchiste, maoiste ale vremurilor trecute ori mai noi care au semănat moarte și frică în popoare, și-au putut permite asemenea abuzuri. Nimeni nu a crezut că la asemenea metode este posibil să se recurgă într-o țară din Europa secolului XXI.

P.S. Astăzi, acoperit de tăcerea complice și criminală a Procuraturii Generale, care în acest caz trece și ea peste linia roșie a inadmisibilului în statul de drept, Partidul Socialiștilor își va aduce ostaticul în Parlament, ca acesta să voteze legiferarea la limită a unei alte ordinare coțcării puse la cale de Dodon. Cum se numește statul în care legea o fac criminalii, drag popor?

Valeriu Saharneanu

9 iulie 2020