Valeriu Saharneanu

La 23 August 1939 s-a semnat un document important, dar şi controversat, respectiv Tratatul de Neagresiune Sovieto-German, cunoscut mai degrabă publicului larg sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov.

Acesta a redefinit relaţiile germano-ruse, care, în sine, reprezintă o reorganizare a diplomaţiei europene de până atunci, ce se baza pe excluderea mai mult sau mai puţin voită a URSS-ului din afacerile continentale. Mai mult, spaţiul care se afla între aceste două Mari Puteri, respectiv Europa Central-Estică, este izolat de legăturile sale cu Occidentul, în ciuda garanţiilor politice anglo-franceze, pe care le primiseră Polonia, România şi Grecia în primăvara lui 1939.

Problema Poloneză – Fabricarea Motivului de Război pentru Reich

În Noiembrie 1937, la Cancelaria Reich-ului, într-o întâlnire secretă cu cele mai importante personalităţi ale regimului, Hitler expune planurile de politică externă, care rămân consemnate în documentul denumit Memorandumul Hossbach. Deşi influenţa acestuia asupra evenimentelor ulterioare este încă dezbătută, acţiunile pe plan extern ale regimului naţional-socialist sunt similare cu cele înscrise în Memorandum, chiar dacă nu au fost neapărat obţinute prin metodele descrise acolo.

Astfel, după distrugerea Cehoslovaciei, urma atacul împotriva Poloniei, care avea să aducă Germaniei o poziţie strategică foarte bună, ce ar fi ajutat-o în atacarea URSS-ului şi, apoi, în cucerirea hegemoniei continentale. Hitler intenţiona să propună Poloniei transformarea sa în aliat, însă, în mod real un satelit, care să-i permită să atace Moscova, deoarece, după cum însuşi mărturiseşte mai târziu „tot ce fac este direcţionat împotriva URSS. Dacă Vestul este prea prost sau orb să vadă, atunci voi fi nevoit să fac o înţelegere cu Rusia să înving Vestul şi apoi, după înfrângerea lor, să îmi concentrez toate forţele asupra Rusiei. Am nevoie de Ucraina, ca să nu ne poată înfometa că în ultimul război.”

Declanşarea Crizei Danzig-ului este urmarea acestui plan al Berlinului, care, însă, eşuează lamentabil. Deşi Londra şi Parisul presează până la un punct Varşovia, decid să nu mai răspundă ameninţărilor germane, recurgând, mai ales Anglia, lao„tăcere ameninţătoare”.Prin urmare, imposibilitatea atragerii Poloniei într-o alianţă, îl face pe Hitler să îşi dea seama că, are, de fapt, o singură alternativă – o alianţa temporară cu Rusia, pentru a-şi atinge obiectivele din Vestul Europei, de a învinge Franţa şi Anglia. Dar, până în August 1939, încearcă să obţină supunerea Poloniei, care ar fi însemnat separarea acesteia de Occident şi renunţarea probabil la Pactul de Asistenţă Mutuală Anglo-Franco-Polonez. Însă, după cum se va dovedi, Varşovia nu vrea să renunţe la alianţa cu Vestul, care îi promitea suveranitatea post-război, pe când orice tratat cu Berlinul nu îi putea oferi acelaşi lucru. Ba mai mult, ar fi însemnat distrugerea totală a statului polonez.

Deşi până şi Mussolini intervine pentru a-i propune lui Hitler o conferinţă internaţională, care să rezolve problema Danzig-ului, la 11 August 1939, ministrul german de externe, Joachim von Ribbentrop, explică faptul că, „nu mai cerem nimic, vrem război”. Prin urmare, nimic nu mai putea modifica intenţia clară a regimului de a declanşa un conflict, însă, dorea unul limitat la Polonia, fără implicarea Vestului. De aceea şi, mai ales prin asigurările şi reasigurările lui Ribbentrop, Hitler era foarte sigur că Londra nu va mai interveni, ci îşi va menţine politica izolaţionistă.

Occidentul şi Reich-ul licitau pentru o Alianţă cu Moscova

În acelaşi timp, însă, Anglia făcea dovada unei atitudini contrare viziunii Reich-ului şi, împreună cu Franţa, ducea negocieri cu URSS pentru un Pact de Asistenţă Mutuală şi o Convenţie Militară, prin care să se opună pericolului iminent nazist. Aceste dicuţii de la Moscova trenau, nu doar din cauza sovieticilor, care manifestau o neîncredere endemică faţă de Marea Britanie şi Republica a Treia, ci şi a reprezentanţilor englezi, care erau convinşi că pot amâna războiul, dacă acţionează lent în negocierile cu URSS.

Aşadar, Vestul şi Germania licitau concomitent pentru favorurile Moscovei, din care, în opinia ambasadorului american la Kremlin post 1945, George Kennan, doar Reich-ul înţelesese această situaţie. Hitler era astfel avantajat faţă de Occident, care alege să temporizeze tratativele. Cu toate acestea, există şi un dezavantaj pentru Berlin – era presat de timp, deoarece şi-a stabilit data de 1 Septembrie pentru implementarea Fall Weiß(Cazul Alb), respectiv declanşarea conflictului cu Polonia. Aceasta fusese a doua amânare a planului, care ar fi trebuit iniţiat în August, deoarece, în toamnă, Polonia „va fi o mlaştină…complet nefavorabilă unor acţiuni militare.”

Berlinul se află în dezavantaj, deşi încheie un Pact de Neagresiune cu Moscova

Berlinul se află, aşadar, sub tensiune, situaţie care îl face să cedeze mai mult în negocierile cu Moscova, decât dacă ar fi fost într-o situaţie mai puţin stringentă. Astfel, înaintea semnării oricărui acord, sovieticii îşi doresc un Tratat Economic, la care Germania achiesează. La 14 August, Ribbentrop anunţă Kremlinul că statul său doreşte încheierea unui Pact de Neagresiune, ce determină un deadlock în negocierile anglo-franco-ruse la 17 August. Molotov, însă, plusează şi condiţionează semnarea unui eventual Pact cu Reich-ul de negocierea unui protocol special.

Prin urmare, dezavantajul Germaniei este faptul că, din cauza timpului, cedează şi acceptă viziunea sovietică asupra relaţiei cu sine, la fel cum făcuse Vestul prin politica de conciliere faţă de Berlin. De aceea, la 20 August 1939, Hitler scrie personal o telegramă adresată „Domnului Stalin, Moscova” pentru a-l convinge să îl primească pe von Ribbentrop mai devreme decât propusese dictatorul sovietic, respectiv pe 26 sau 27 August. După o aşteptare dramatică, pe 21 August, Hitler primeşte răspunsul afirmativ al lui Stalin şi, foarte entuziasmat de noul său triumf în politica externă, oferă şampanie consilierilor săi de la Berghof.

Cu toată această demonstraţie de bucurie a Führer-ului, statul său este, de fapt, cel care pierde, pentru că a fost obligat să semneze un tratat cu valoare politică, pe lângă cel economic, şi un protocol secret, deşi nu avusese această iniţiativă. Astfel, la 23 August 1939 are loc semnarea unuia dintre cele mai importante documente din istoria Europei. Tratatul de Neagresiune conţinea prevederi realizate cu scop propagandistic, pentru a oferi ceva concret opiniei publice internaţionale, deoarece sensul real al înţelegerii germano – sovietice se regăsea Protocolul Adiţional Secret. Acesta împărţea Europa Centrală şi de Est în sfere de influenţă, astfel, Polonia avea să fie separată pe linia fluviilor Narev – Vistula – San.

Ce obţine Stalin din Pactul Ribbentrop-Molotov

Aşadar, înainte de a declanşa conflictul cu Varşovia, Hitler avea asigurată neutralitatea URSS, singurul stat care i s-ar fi putut opune efectiv în Estul Europei. De cealaltă parte, Stalin obţinuse, măcar temporar, neimplicarea statului său în cazul unui conflict european. Astfel, opreşte total negocierile cu Anglia şi Franţa, mai ales că acestea din urmă realizează faptul că,   doar Germania ar fi putut să îi ofere URSS-ului ce îşi dorea, respectiv teritoriile est-europene, astfel, alianţa cu Vestul devenea foarte puţin atrăgătoare pentru Moscova. Mai mult decât atât, disponibilitatea lui Stalin faţă de un acord cu Hitler se observă şi în schimbarea ministrului de externe Litvinov, asociat cu Occidentul şi politica de securitate colectivă, cu Molotov, un apropiat al dictatorului, care era foarte favorabil unei înţelegeri cu Berlinul. De asemenea, se poate crede că Stalin a încheiat acest Pact cu Hitler, din cauza faptului că dorea să îşi refacă armata, profund epurată în timpul Marii Terori din 1937.

Prin umare, dictatorul sovietic dorea să câştige timp pentru a-si reconstrui o armată puternică, ce avea, eventual, să se confrunte cu forţa Wehrmachtului. Ambii lideri erau conştienţi că, la un moment dat, aveau să ajungă faţă în faţă în război, deşi acum aveau un Tratat de Neagresiune.De asemenea, Stalin considera că, într-un eventual război, Vestul nu va rezista în faţa Reich-ului, iar un acord cu Hitler pe baza Poloniei îi poate oferi nu doar timp de consolidare a armatei, ci şi teritorii, care sa îi „plătească” acordul de a nu se activa  militar, în timp ce Berlinul ataca Varşovia.Astfel, par să se confirme cuvintele lui Nikita Hruşciov din memoriile sale, conform cărora Stalin ştia exact strategia Cancelarului de a nu se angaja într-un război pe două fronturi şi dorinţa acestuia de a separa statele, ce puteau relua alianţa împotriva Kaiserreichului din timpul Primei Conflagraţii Mondiale.

Însă, un grup de istorici tineri ruşi resping aceste motive şi emit ipoteza că Stalin ar fi încheiat Pactul cu Hitler dintr-un motiv psihologic, respectiv, era singura persoană în care avea încredere. Deşi poate fi catalogată drept un motiv inedit, aceşti istorici se bazează pe sentimentele sau credinţele personale ale lui Stalin, care nu sunt atât de uşor de investigat. Având în vedere că acesta nu avea încredere nici în indivizii cei mai apropiaţi sieşi, pe care îi epura ori de câte ori avea cele mai mici suspiciuni, nu putea să îşi extindă încrederea asupra lui Hitler, pe care nu l-a întâlnit, de altfel, niciodată. Mai mult, exista un plan de război împotriva Germaniei realizat de către cercurile de putere sovietice, despre care Stalin era cu siguranţă informat.

Avantajele Reich-ului în urma semnării Pactului

Pentru Hitler, situaţia este mai complicată, având în vedere că fusese constant până la momentul respectiv în declaraţii anti-bolşevice. Însă, realismul politic a avut câştig de cauză pentru Cancelar, deoarece planurile sale grandioase de dominaţie europeană nu s-ar fi putut realiza fără acest Pact iniţial. Astfel, Tratatul de Neagresiune a amânat temporar războiul în Est cu URSS pentru Lebensraum(spaţiu vital), iar Germania îşi putea concentra mare parte a forţelor armate la Vest, pentru a declanşa Blitzkrieg-ul asupra Franţei şi Angliei. Totuşi, se poate remarca faptul că, din punct de vedere strategic, Berlinul a comis o eroare fatală, care a permis Moscovei să se pregătească de război beneficiind de faţada neutralităţii. De asemenea, Hitler miza pe efectul psihologic al suprizei semnării acestui pact asupra Occidentului, care ar fi determinat Polonia să îi ceară pace, înţelegând că nu va fi ajutată de URSS să reziste Reich-ului.

Impactul Tratatului asupra liderilor politici occidentali este deosebit, aceştia fiind deopotrivă uimiţi şi deprimaţi de această modificare subită în sistemul de alianţe european. Sir Alexander Cadogan, sub-secretar permanent al Ministerului de Externe Britanic considera că, 23 August a fost „o zi neagră” pentru Europa, iar senatorul conservator Chips Cannon, foarte realist, crede că „o împărţire a Poloniei este inevitabilă” şi că „lumea noastră e aproape în ruină.” Ambasadorul englez la Berlin remite un mesaj similar Cancelariei Reich-ului, observând cu tristeţe că un „război între popoarele noastre ar fi cea mai mare calamitate care s-a produs.”

Pactul Ribbentrop – Molotov este, aşadar, un tratat de distrugere, împărţire şi război, fără precedent în Istoria Europeană de secol XIX – XX.  Motivele semnării sale se regăsesc în planurile naziste de dominaţie europeană, care presupuneau înfrângerea tuturor Marilor Puteri, însă, Berlinul nu ar fi rezistat într-un război pe două fronturi. Deşi această situaţie s-a realizat, în final, Hitler a reuşit ca măcar iniţial să obţină neutralitatea Armatei Roşii. Din perspectiva lui Stalin, Pactul i-a oferit un timp de pregătire necesar refacerii forţelor sale, precum şi teritorii est-europene, care aveau să preia şocul iniţail al unui război cu Reich-ul.

Astfel, la momentul 1939, o înţelegere între Rusia Sovietică şi Germania Nazistă devine posibilă, deşi pe tot parcursul perioadei interbelice, părea o contradicţie în termeni. Realismul politic afişat de ambii liderii determină ignorarea quasi-totală a diferendele ideologice şi sistemice aproape ireductibile dintre propriile regimuri.

Sursa: Historia.ro

Soția fondatorului Fundației Anticorupție, Alexei Navalny, Yulia, a declarat că poliția de transport a găsit o substanță care a otrăvit opozantul. Acest lucru este menționat în comunicatul filialei din Omsk a Fundației de lupta contra Corupției (Fundația Navalny).

„Aceasta (substanța) este periculoasă pentru viețile altora. Toți cei din jurul său au nevoie de costume speciale. Prin urmare, ei refuză să-l dea pe Alexei „, se spune în comunicat.

Denumirea substanței găsite în corpul lui Navalny nu a fost dezvăluită, a declarat secretarul de presă al politicianului[V1] , Kira Yarmysh. Poliția transporturilor a motivat acest lucru prin „secretul investigației”, a declarat Ivan Jdanov, directorul Fundației Anticorupție.

Yarmysh a publicat un videoclip cu o declarație a lui Ivan Jdanov și Yulia Navalnaya. Soția lui Navalny a spus că nu a are încredere în spitalul de urgență №1 din Omsk, unde se afla soțul ei. Ea crede că medicii îl păstrează pe politician în clinică și nu dau permisiunea de a-l transporta în Europa pentru tratament, „astfel încât substanța chimică din corpul lui Alexey să dispară”.

În dimineața zilei de 21 august, medicul șef al spitalului din Omsk a refuzat să elibereze permisiunea de a-l transporta pe Alexei Navalny la o clinică din Germania, motivând că se află într-o stare instabilă și nu este transportabil.

Medicii nu au anunțat încă diagnosticul lui Alexei Navalny. Asociații și apropiații lui consideră însă că politicianul a fost otrăvit cu toxine.

Sursa: Meduza.ru, 21august 2020, ora 08.42

Traducere google.com

---

 

Iată că începe să se lămurească pe viu scopul presupus al eliberării înainte de termen a lui Filat din închisoare. Duminică, 16 august 2020, Vlad Filat a fost ales din nou președinte ale PLDM. Filat iar și-a încălcat cuvântul. A declarat că după eliberare se va deda exclusiv activității private, dar s-a re-înrolat în politică. Probabil a uitat ceva acolo ori poate procedează ca în manualele de criminalistică în care revenirea făptașului la locul faptei este o legitate.

Anul trecut, pe 3 decembrie, Filat a ieșit incognito din penitenciarul nr. 13 și vestea eliberării lui a răzbătut în presă târziu de tot, pe când acesta pupa deja poala popii. Nu folosesc aici gratuit ori de dragul unei simple figuri de stil o parte din cunoscuta în popor frântură de limbă – eu pup poala popii, popa pupă poala mea. În acea zi exact asta s-a întâmplat: prima adresă frecventată de Filat imediat după eliberare a fost nu casa părintească, cum mărturisea că o va face sleit de dor, ci casa ÎPS Vladimir, șeful bisericii ruse în R. Moldova, omul Moscovei și confidentul lui Dodon în activități mult prea extra bisericești. Ce i-o fi transmis Filat omului de legătură al lui Dodon, rămâne de presupus. Cu siguranță, nu numai pupici de mulțumire, dar și asigurări liberal-democrate de supunere și slujire.

În spațiul public au fost lansate cu acea deosebită ocazie artificii și fumigene de felurite culori. Ba se spunea că eliberarea lui Filat este opera Guvernului Maia Sandu, demis pe 12 noiembrie, ba că eliberarea lui Filat este un act justițiar, el fiind victima unor abuzuri juridice. Figuri vajnice, ca Dodon și pusul lui la Justiție, ministrul Nagacevschi, figuri exotice, ca șeful Penitenciarului nr. 13 care a depus demersul de eliberare a lui Filat, figuri justițiabile, ca acel fantastic complet de la Judecătoria Chișinău, cu sediul la Ciocana, care a validat cererea șefului închisorii de eliberare a lui Filat, au trudit fiecare pe postata lui de dragul facerii unui mit. De împachetarea lui juridico-publicistică au avut grijă deja cei cinci avocați ai lui Filat. Mitul răspândit de ei în opinia publică a fost că la 3 decembrie 2019 din pușcărie a ieșit nu coruptul Filat, organizatorul multor mari și obraznice scheme de delapidare a bunurilor statului, ci sfântul închisorii nr. 13, Vlad Filat, victima unor răfuieli nemeritate și aproape că deținut politic. Despre aspectele conjuncturale cu care a fost pardosită scandaloasa eliberare și, mai ales, despre scopurile acelei afaceri cu mai multe dedesubturi, am scris atunci, pe urme fierbinți, două articole, pe care le puteți găsi pe aceste adrese:

Eliberarea lui Filat, câștigul lui Dodon și dovada că sistemul ticăloșit a scăpat de migrenă

Lămuriți-ne, vă rugăm, cine a ieșit din pușcărie, Vlad Filat ori Nelson Mandela?

Era clar că în decembrie 2019 organizatorii evenimentului au pus la cale nu doar eliberarea, ci, odată cu asta, și spălarea imaginii lui Filat. Misiunea pe care o avea de făcut îi cerea un cazier cât mai curat. Ar fi avut nevoie de mai multă vreme pentru primenire, dar termenii presează. Alegerile prezidențiale sunt fixate pentru 1 noiembrie și numărătoarea inversă a și pornit. Dodon se simte amenințat. În conjunctura care se creează el nu este sigur pe forțele proprii. Nu poate conta integral nici pe bani mulți, nici pe falsificarea voturilor de către cârtițele infiltrate în comisiile de numărare a voturilor și nici pe electoratul de peste Nistru, cumpărat de la Putin și Krasnoselski. Dodon știe că o mobilizare exemplară a votului pro-european și unionist, chiar și cel frustrant anti-dodon, îi poate aduce sfârșitul. Ar fi bine să existe cineva din interiorul acestor forțe care să se mențină pe o poziție care să le dezbine coeziunea, dar miza pe cadouri ușoare este prea neserioasă. Iată, lansarea programată a lui Filat din fieful de centru-dreapta ar fi o torpilă îndreptată cu mare exactitate înspre ambarcațiunea rivală. Misiunea lui Filat de la Dodon este fărâmițarea votului pro-european. Revenirea lui Filat duminică în fruntea fostului său partid este, după eliberarea sa din închisoare, o a doua etapă în desfășurarea ei. A treia etapă va fi lansarea unui candidat PLDM în cursa prezidențială. Oricine va fi el, candidatul-torpilă va încerca să lovească și să scufunde vasul rivalilor lui Dodon, pentru a-i ușura câștigul acestuia.

Nu este prima oară când Dodon ar beneficia de sprijinul oligarhilor. În 2016, ajutorul l-a avut de la Plahotniuc. Acesta a folosit de proptea pentru Dodon o droaie de idioți utili de tot soiul și de toate culorile, inclusiv pe Marian Lupu. În 2020, aportul lui Filat nu va fi al unui idiot util care nu știe ce face. Filat știe ce face. Nu suntem siguri că sunt conștienți de asta și toți cei din PLDM, care l-au vrut pe Filat din nou președinte. Foarte curând însă ar putea să-și dea seama că de fapt ei, membrii PLDM, sunt adevărații idioți utili în jocul lui Filat cu Dodon. Alinarea ar veni de la faptul că nu sunt primii în acest rol. Din 2007 și până în 2015 Filat a cultivat mai multe generații.

…Necăjit de ceea ce s-a întâmplat în ultimii zece ani cu Republica Moldova din cauza fenomenului idioților utili, practicat din belșug în jocul oligarhilor patentați cu maximă putere în stat, am încercat să aflu de la mai mulți dintre ei dacă nu au putut observa și opri la timp derapajele liderului, pe care ei le acopereau. Greu de a recunoscut careva. Cei mai mulți au formulat bâiguieli nestructurate: nici tu abur, nici tu gheață, nici tu apă. Înțeleg că asta e esența politicii de interese a respectivilor partinici, dar nici chiar așa – să nu ai nicio lămurire cu sens despre cine și cum a prăvălit carul. Abia în comedia Cuiul lui Pepelea a lui Victor Ion Popa, am descoperit, întâmplător, un text care ar putea servi drept expresie de generic a tot ce înseamnă comportament și discurs de idiot util. Iat-o: Păi, eu aşa chibzuiesc. Dacă s-o întâmpla să se întâmple întâmplător vreo întâmplare şi ne-am întâmpla de faţă la întâmplarea care s-o întâmpla să se întâmple, o să zicem că s-a întâmplat o întâmplare întâmplătoare şi din întâmplare nu s-a întâmplat să oprim ce era să se întâmple…

Frați PLDM-iști, v-o spunem în limbajul vostru de casă: până nu s-a întâmplat altă întâmplare răsunătoare în șirul altor întâmplări întâmplate, opriți, vă rugăm, ceea ce este urât măsluit să se întâmple deloc întâmplător.

Valeriu Saharneanu,

18 august 2020

Guvernul libanez a deplâns explozia imensă care a devastat  Beirutul în urma detonării a 2.750 de tone de azotat de amoniu stocate în portul orașului.

Oamenii au exprimat furie și necredință că o cantitate atât de mare de materiale potențial explozive a fost păstrată în interiorul unui depozit fără măsuri de siguranță timp de mai mult de șase ani, foarte aproape de centrul orașului.

Guvernul nu a numit sursa azotatului de amoniu, dar aceeași cantitate de substanță chimică a ajuns la Beirut în noiembrie 2013 pe o navă de marfă cu pavilion moldovean, MV Rhosus.

Nava deținută de Rusia a navigat în septembrie din Batumi, Georgia, îndreptându-se spre Beira, Mozambic.

Acesta transporta 2.750 de tone de azotat de amoniu, care, de obicei, este sub formă de pelete mici, care sunt utilizate pe scară largă ca îngrășământ agricol, dar care pot fi, de asemenea, amestecate cu combustibil pentru a face explozibili pentru industria minieră și construcții.

În timp ce navigase prin estul Mediteranei, Rhosus a suferit „probleme tehnice” și a fost forțat să se angajeze în portul Beirut, potrivit unui raport din 2015 pentru buletinul de informare Shippingarrested.com, care a fost scris de avocați libanezii care au reprezentat echipajul.

Rhosus a fost inspectat de oficialii portuari și „interzis să navigheze”, au spus avocații. Majoritatea membrilor echipajului au fost repatriați, cu excepția căpitanului rus, Boris Prokoshev și alți trei, care se presupunea ucraineni.

Prokoshev a declarat vineri pentru BBC că Rhosus s-a oprit doar în Beirut, deoarece proprietarul său a avut probleme cu banii. Căpitanul a spus că i s-a spus că nava trebuie să strângă o marfă suplimentară de utilaje grele, pentru a finanța trecerea prin canalul Suez.

Cu toate acestea, utilajul s-a dovedit prea greu pentru a fi încărcat, iar când proprietarul navei nu a plătit taxele și amenda portului, autoritățile libaneze l-au reținut, împreună cu nitratul de amoniu, a adăugat el.

La scurt timp, Rhosus a fost „abandonat de proprietarii ei după ce beneficiarii mărfii au pierdut interesul pentru marfă”, potrivit avocaților. De asemenea, a fost supusă creanțelor legale ale creditorilor.

Între timp, echipajul încă ținut la navă rămăsese fără alimente și provizii. Juriștii au spus că au solicitat Judecătorului chestiuni urgente din Beirut un ordin care îi autoriza să se întoarcă acasă, subliniind „pericolul cu care se confruntă echipajul, având în vedere natura„ periculoasă ”a încărcăturii” în depozitele navei.

În cele din urmă, judecătorul a fost de acord să permită echipajului să debarce, iar în 2014, autoritățile portului au transferat nitratul de amoniu în „Depozitul 12”, lângă silozurile de cereale. Juriștii au declarat că marfa va aștepta „licitație și / sau eliminarea corespunzătoare”.

Domnul Prokoshev a spus că autoritățile din Beirut știau cât de periculoasă este încărcătura navei și nu ar fi trebuit să o depoziteze în port.

„Ar fi trebuit să-i plătească armatorului să-și ia nava. Câteva sute de mii de dolari doar pentru a-l înlătura și pentru a nu avea dureri de cap acolo, în port. Dar nu l-ar elibera. Este sensibil?”

„Am înțeles – și-au dorit banii. Dar dacă ar fi știut că va exista o explozie de genul acesta, nu ar fi făcut-o.”

Directorul general al portului, Hassan Koraytem, și directorul general al vămilor libaneze, Badri Daher, amândoi au declarat miercuri că ei și alți oficiali au avertizat în mod repetat în fața puterii judecătorești cu privire la pericolul pe care îl reprezintă nitratul de amoniu depozitat și necesitatea eliminării acestuia.

Documentele vehiculate online au arătat că oficialii vamali au trimis scrisori unui judecător de chestiuni urgente din Beirut pentru a solicita îndrumări despre cum să îl vândă sau să îl elimine de cel puțin șase ori din 2014 până în 2017.

Ministrul Lucrărilor Publice, Michel Najjar, care a preluat funcția la începutul acestui an, a declarat pengru Al Jazeera că a aflat doar despre prezența azotatului de amoniu la sfârșitul lunii iulie și că a vorbit luni cu domnul Koraytem.

Se pare că un incendiu a declanșat detonarea nitratului de amoniu. Explozia a ucis cel puțin 150 de persoane și a rănit aproximativ 5.000 de persoane, în timp ce zeci sunt încă date dispărute.

Oficialii portului au declarat că au solicitat eliminarea nitratului de amoniu înainte de explozie.

Președintele Michel Aoun a spus că eșecul de a face față încărcăturii Rhosus a fost „inacceptabil” și a promis că „îi vat rage la răspundere pe cei responsabili și pe cei neglijenți și le va da pedeapsa cea mai severă”.

Guvernul a dispus ca oficialii implicați în depozitarea sau păstrarea azotatului de amoniu să fie puși în arest la domiciliu în așteptarea unei anchete.

Sursa: www.bbc.com/news/world

Traducere din engl.: Google

Petru Clej, RFI

Acum 80 de ani Sovietul Suprem au URSS decidea frontiere Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM) după ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și Herței pe 28 iunie 1940. Un act care are consecințe până în ziua de azi. 

Cu o viteză fulgerătoare – ceva mai mult de o lună – ocupanții sovietici au trasat noile frontiere ale RSSM, prin transferarea către RSS Ucraineană a sudului Basarabiei (Cetatea Albă, Izmail) și a nordului Basarabiei (Hotin) și „compensarea” RSSM printr-o fâșie de pământ pe malul de est al Nistrului.

În linii mari acestea au rămas frontierele recunoscute pe plan internațional ale statului Republica Moldova, care și-a declarat independența pe 27 august 1991. 

Istoricul Ion Varta care a studiat impactul actului de la 2 august 1940 vorbește despre consecințele evenimentului de acum 80 de ani, dar spune că totul a început mai devreme, în 1924 când Stalin a înființat pe malul estic al Nistrului Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RaSSM), pe vremea când Basarabia făcea parte din Regatul României. 

Capul de pod RaSSM

Ion Varta: Actul din 1924 este considerat unul „epocal”, tratat la modul superlativ de istoriografia sovietică în perioada URSS. Din start a fost o creație artificială care avea ca obiectiv principal crearea unor premise pentru extinderea revoluției bolșevice mondiale pe direcția sud-estică: România, Balcanii, Europa Centrală.

Formularea nefericită cu privire la capitala acestui teritoriu care temporar se află sub ocupație avându-se în vedere Chișinăul denotă în mod explicit care era conotația acestei pseudo-autonomii.

Acesta era pretextul care trebuie exploatat în condiții favorabile de către autoritățile de la Moscova pentru a anexa nu doar Basarabia, dar tot teritoriul până la Munții Carpați – fostul teritoriu al Principatului Moldovei și chiar toată România, deci era un obiectiv major strategic. 

Acest cap de pod a funcționat în permanență până în 1940 pentru că de aici au venit mai multe scenarii de destabilizare a situației interne a României, prin infiltrarea unor agenți secreți ai serviciilor speciale sovietice, prin lichidarea fizică a unor persoane importante, avem sute de grăniceri români care au murit aici la Nistru apărând frontiera de est a României.

A fost o zonă de maximă instabilitate, iar atunci când s-au ivit premisele favorabile acest cap de pod sau „place d’armes” cum i se mai spune pe aici pe la noi a fost pus în aplicare și a asigurat succesul invaziei sovietice a Basarabiei din 28 iunie 1940. 

O Moldovă amputată 

Reporter: În ceva mai mult de o lună după 28 iunie 1940 se schimbă frontierele și pe 2 august 1940 ia naștere această RSS Moldovenească. Ce modificări teritoriale a adoptat Sovietul Suprem al URSS (legislativul unional) la ordinul lui Stalin atunci?

Ion Varta: În mai puțin de o lună s-au petrecut aceste drame cumplite care au avut consecințe nenumărate, dar vorbim despre această amputare teritorială a sudului și a nordului Basarabiei și incorporarea cu de-a sila a acestor teritorii în componența RSS Ucrainene și atribuirea fâșiei înguste de pământ de pe malul de est al Nistrului RSS Moldovenești, dar și a Ținutului Herței și a nordului Bucovinei, care nu aveau nicio treabă cu URSS. 

Amputările teritoriale au fost nefaste pentru populația majoritară românească, dar și pentru minoritari, pentru că dacă ne referim la sudul Basarabiei de acolo au fost amputate două din cele opt județe, este vorba de Cetatea Albă și Ismail.

Aici nu s-a ținut cont de criteriul etnic de la care se revendicau sovieticii, a fost încălcat acest principiu de o manieră flagrantă sunt zone până aproape de confluența cu Marea Neagră unde avem populație compact românească. 

Reporter: Motivul amputării sudului Basarabiei este cumva unul strategic, ca Moldova sovietică să nu aibă acces la Dunăre și ieșire la mare? 

Ion Varta: Așa este, în fapt este transformarea fostei RSS Moldovenești într-o enclavă. De altfel e o recidivă, prin tratatul de pace de la București din 16/28 mai 1812 se prevedea incorporarea acestui teritoriu de la este de Prut în Imperiul Țarist. 

Iar miza principală erau tocmai gurile Dunării, pentru că la acea vreme fluviul nu era principala arteră comercială și avea și o importanță covârșitoare din punct de vedere strategic.

De aceea, conform prevederilor tratatului de pace de la Paris din 1856 care a pus capăt Războiului Crimeii în care Imperiul Otoman în alianță cu Franța și Marea Britanie au învins Rusia Țaristă, cele trei județe sud-basarabene au fost retrocedate Principatului Moldovei., deci este o dispută dintre Rusia și marile puteri europene care datează din secolul al XIX-lea.

Hrușciov decupează teritorii

Reporter: A făcut Stalin asta pentru că avea mai multă încredere în ucrainenii slavi decât în moldovenii românofoni?

Ion Varta: Da, dar trebui ținut cont de faptul că Stalin a cedat această inițiativă și toate prerogativele conducerii comuniste de la Kiev, unde prim secretar era pe atunci Nikita Hrușciov, viitor prim-secretar al CC al PCUS care în 1956 îl va demitiza pe Stalin, dar iată că în iulie 1940 Hrușciov este acela care preia ștafeta de la Stalin și bineînțeles că a avut grijă să decupeze cât mai mult teritoriu românesc ca să-l incorporeze cu de-a sila în teritoriul Ucrainei.

Așa au fost incorporate nordul Bucovinei, Herța (93% populație românească – parte a Vechiului Regat), sudul Basarabiei și nordul (Hotin).

Reporter: Cum au fost trasate frontierele pe uscat între RSS Moldovenească și RSS Ucraineană?

Ion Varta: Prin decretul care a fost o emanație a sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem care a constituit o gravă încălcare a legilor și a Constituției Sovietice din 1936, fiindcă nu a fost luată în vedere opțiunea populației.

Moldova a fost reprezentată atunci în Sovietul Suprem de 32 de persoane, dintre care doar șapte aveau origine românească, ceilalți erau minoritari, inclusiv un ungur, deci delegația nu a reflectat starea de spirit în aceste teritorii proaspăt anexate. 

Aceste teritorii au fost decupate încălcându-se același principiu etnic, de pildă di nordul Basarabiei a fost inclus în Ucraina 3/4 din județul Hotin, deci sunt zone cu populație compact românească. 

De pildă eu sunt de origine din Larga Bricenilor, chiar pe linia acestei frontiere nedrepte și o parte din moșia satului nostru – vreo 360 de hectare – a fost cedată Ucrainei, pentru că în 1868 a fost efectuată o reformă agrară și întrucât era exces de teren arabil neutilizat au adus vreo 30 de familii de etnici ucraineni din satul Cristinești. 

Enclavizarea RSSM

Reporter: Dar cum a fost trasată linia aceea din Transnistria care despărțea Moldova Sovietică de Ucraina Sovietică?

Ion Varta: Șase din cele 14 raioane ale RaSSM au fost incorporate în RSSM, restul de opt revenind Ucrainei, dar trebuie să spus că cele opt raioane erau majoritari alogenii.

Bineînțeles că aici s-a plimbat mâna lui Hrușciov în toată această poveste geografică și noi am avut mari necazuri de pe urma acestei trasări. Aceste frontiere erau absolut arbitrare, consfințite printr-un decret din 14 noiembrie 1940.

Atunci a fost luat accesul la Dunăre, a fost decupată jumătate din moșia satului Giurgiulești, care avea o lungime de 800 de metri, unii spun chiar 1100 de metri de-a lungul malului stâng al fluviului Dunărea. 

Același lucru s-a întâmplat la Palanca, un sat în extremitatea estică a fostei RSS Moldovenești, care actualmente face parte din teritoriul Republicii Moldova.

În aprilie 1947 autoritățile de la Kiev au dat indicații autorităților de la Izmail, iar acestea au impus celor din localitatea Starokazaci la frontiera cu RSS Moldovenească să ocupe printr-un rapt care n-avea nici măcar o legitimitate formală vreo 30 de hectare din moșia satului Palanca și în felul acesta s-a încheiat opera de enclavizare a Moldovei Sovietice care a fost lipsită de acces la Limanul Nistrului, care era navigabil și noi încă mai păstram această portiță prin care eram stat riveran la Marea Neagră.

În 1947 aceasta a fost cireașa de pe tort a decupărilor arbitrare ale autorităților sovietice din teritoriile istorice românești de la est de Prut.

Stalin ignoră memorii

Reporter: În perioada 1944 – 1947 când RSS Moldovenească și RSS Ucraineană au făcut parte din URSS, în afara episodului din 1947 s-au resimțit efectele deciziei din 2 august 1940?

Ion Varta: A fost o tentativă temerară, trebuie să o spunem, în primii ani postbelici a conducerii RSS Moldovenești, care au pus pe tapet problema restituirii acestor teritorii.

În luna august 1940, la câteva zile după constituirea RSSM, a fost expediată prima scrisoare lui Stalin, semnată de 3 șefi importanți de la Chișinău, Piotr Borodin, prim-secretar al regionalei Moldova a Partidului Comunist din RSS Ucraineană, Tihon Konstantinov, președintele Sovietului Comisarilor Poporului al RSSM și Fiodor Brovko, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, prin care se contesta legimitatea incorporarii sudului Basarabiei în componența RSS Ucrainene, revendecându-se retrocedarea acestor teritorii RSSM. Memoriul nu a fost luat în considerare.

La 29 iunie 1946 Nicolai Covali, președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM și Nichita Salogor, secretar doi al CC al PC al bolșevicilor din RSSM și președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM i-au adresat lui Stalin o scrisoare oficiala, prin intermediul căreia au revendicat retrocedarea județelor Ismail, Cetatea Alba  și Hotin, care fuseseră incorporate în componența RSS Ucrainene în 1940.

Acolo argumentau necesitatea retrocedării acestor teritorii RSS Moldovenești pentru că republica se sufoca sub aspect economic, pentru că era vorba de ieșirea la Marea Neagră și nodul Basarabiei care asigura o legătură mai ușoară cu alte regiuni.

Nici acest memoriu nu a fost luat în considerare pentru că Partidul Comunist de la Kiev a avea la Moscova o influență net superioară celui de la Chișinău, așa încât aceste teritorii au continuat să facă parte din componența Ucrainei Sovietice.

Reporter: Din câte știu influența în conducerea Moldovei Sovietice din partea persoanelor care proveneau din Transnistria era covârșitoare.

Ion Varta: Chiar din prima zi a ocupației sovietice, 28 – 29 iunie 1940, au venit alături de Armata Roșie invadatoare foarte mulți „specialiști” și nomenklatura comunistă sovietică de partid.

Pe 4 iulie au fost constituite comitetele județene de partid, comitetul executiv, ulterior cele raionale, deci am avut parte de o nomenklatură de import 100%.

Sovieticii n-au avut încredere nici măcar față de foștii ilegaliști sovietici din Basarabia, care fuseseră bineînțeles infiltrați și ei cu concursul serviciilor sovietice de informații. 

Toți aceștia au fost suspectați de lipsă de loialitate și au recurs la „cadrele calificate” furnizate de Ucraina Sovietică, toți cei care conduceau erau străini, localnicii nu au fost angrenați, cel puțin la prima etapă în procesul de administrare a acestui teritoriu. 

Mai târziu, după moartea lui Stalin din 1953, s-a pus pe rol acea politică de aduce băștinașii, nu chiar în prima linie, dar în verigile medii ale nomenklaturii de partid și sovietice. 

Reporter: Ce se întâmplă în perioada renașterii naționale, 1989 – 1991 în raportul dintre Basarabia și Transnistria?

Ion Varta: Efectele înființării RaSSM în 1924 le suportăm și astăzi. A fost o reușită extraordinară a conducerii de atunci și a serviciilor secrete sovietic prin instituirea acestei pseudo-statalități în componența Ucrainei Sovietice au exploatat-o pe deplin și în perioada interbelică, și în perioada postbelică, și în prezent. 

În acest teritoriu crima și teroarea au fost instrumentate pe o perioadă mult mai lungă în comparație cu Basarabia și această politică de eliminare a elementelor indezirabile, de zombificare, a dat efecte mult mai dezastruoase și populația din stânga Nistrului, din păcate, inclusiv cea românofonă cu mici excepții, nu are aceeași abordare a tematicii etnice pe care o au românii basarabeni. 

De aceea, forțele ostile interesului național al Republicii Moldova exploatează extrem de eficient această circumstanță și de aici provin toate aceste necazuri.

Secesiunea Transnistriei

Reporter: Pe 2 septembrie se împlinesc 30 de ani de cât auto-proclamata Republică Moldovenească Nistreană și-a declarat independența. 

Ion Varta: Exact, dar ei se revendică de la RaSSM și multe prevederi care au fost incluse în „constituția” acestei autonomii din 1924, inclusiv utilizarea concomitentă a trei limbi de stat, cea „moldovenească”, rusa și ucraineana.

Bineînțeles că astăzi, ca și atunci în perioada interbelică tronează în toate instituțiile publice limba rusă, iar româna este limba celor care o folosesc la bucătărie. 

Nu mai spun cî este riscant să te revendici ca etnic român și astăzi ca și în perioada sovietică. Atunci, pentru un asemenea „sacrilegiu” riscai să plătești un tribut greu, poate chiar cu viața.

Reporter: Ajungem la momentul august 1991 când atât Moldova cât și Ucraina îți declară independența. Ce impact a avut actul de la 2 august 1940 când cele două state au devenit independente și frontiera dintre ele a început să conteze?

Ion Varta: S-a pus problema retrocedării acelor teritorii care au fost incorporate cu de-a sila ca să se respecte criteriul etnic cel puțin, pentru că, așa cum spuneam, la frontiera Republicii Moldova pe direcția sudică de-a lungul Dunării avem o zonă compact românească. 

N-a fost abordată de-o manieră responsabilă și judicioasă această chestiune și până la urmă s-a ajuns la formula că cele două state suverane și independente, Republica Moldova și Ucraina, sunt recunoscut în frontierele în vigoare la 1 ianuarie 1991. 

În felul acesta nu mai putea fi pusă pe tapet chestiunea retrocedării și acum dacă anumite forțe politice încearcă să abordeze acest subiect ele primesc o replică vehementă din partea actualei conduceri politice de la Kiev. 

Reporter: Au fost totuși niște mici modificări ale frontierei consfințite printr-un tratat între cele două țări.

Ion Varta: În perioada guvernării democratice de după 2009, în guvernul Filat, pe atunci ministru de externe era Iurie Leancă, iar omologul său de la Kiev era Petro Poroșenko, a fost demarată o procedură care n-a fost finalizată – delimitarea definitivă a frontierei dintre Ucraina și Republica Moldova. 

Au început în zona de nord, țin minte că s-a făcut mare tam-tam în presa din Republica Moldova pentru faptul că la Bulboaca câteva sute de hectare urmau să fie cedate Ucrainei. 

Șosea ucraineană în Moldova

Reporter: Există șosele, există căi ferate care șerpuiesc pe linia de frontieră. 

Ion Varta: Vă referiți la cei 7,7 km care au fost cedați de guvernul Filat – Leancă de la Palanca. Atunci s-ar mai fi putut negocia. Este adevărat că în 1999 președintele Petru Lucinschi a semnat acel tratat de bună vecinătate care chipurile ar fi pus punct acestor discuții pe marginea subiectului cu conotație teritorială. 

Numai că, vorbind ca un istoric, eu cred că la discuțiile privind definitivarea frontierei ar fi trebuit aduse mai multe argumente în favoarea Republicii Moldova, inclusiv cele 30 de hectare de la Palanca, răpite de Ucraina în 1947. 

La Palanca au fost cedați 7,7 km de șosea, inclusiv subsolul de sub șosea, ca să asigure circulație nestingherită între Izmail și restul Ucrainei, iar acești bieți oameni, locuitorii satului Palanca, proprietari ai unor terenuri agricole la sud de această șosea, trebuie să se legitimeze de fiecare dată în fața grănicerilor ucraineni de fiecare dată când își lucrează ogorul. 

Atunci negociatorii din partea Republicii Moldova au capitulat în mod copilărește și nu și-au apărat măcar propria imagine, nu mai spun de interesele celor pe care-i reprezintă. 

Optzeci de ani de suferințe

Reporter: În final – se împlinesc 80 de ani de la aceste modificări teritoriale. Republica Moldova nu este singura care a fost obiectul acestor experimente, republicile Baltice, Georgia, Armenia, Azerbaidjanul au suferit toate același proces. Nu a fost asta moștenirea politicii lui Stalin: după mine potopul?

Ion Varta: Putem admite nu doar la nivel de supoziție, dar și la nivel de aserțiune absolut probată, situațiile menționate reprezintă până în prezent un focar de instabilitate și un pretext pentru forțele pro-imperiale de la Moscova să uneltească împotriva intereselor naționale ale statelor constituite în urma imploziei URSS.

Și astfel suportăm consecințele și noi, și azerii, și armenii, și georgienii, de ucraineni nici nu mai vorbesc, deci este o politică imperială de divide et impera care a fost aplicat cu mare iscusință de către liderii sovietici, Stalin și acoliții lui și iată că până în prezent mărul discordiei aduce beneficii unor forțe oculte, străine de interesele naționale ale acestor state și lumea continuă să sufere până în prezent și nu știm când se vor încheia toate aceste suferințe

Sursa: rfi.ro

Dacă Dodon e șahist, precum pretinde, atunci dacă ar fi să-l comparăm cu careva piesă de pe tabla de șah, lui Dodon i se potrivește Nebunul. Nu pentru că o face pe nebunul din poziția celei mai înalte funcții a statului, ci pentru că este un nebun de legat. De ce? Pentru că în loc să fie rege (fie și unul fals cum l-a făcut Plahotniuc temându-se de Maia), să se comporte ca un rege, așa cum i-o permite statutul, Dodon a ales să fie Nebunul lui Putin, o figură de sortul doi pe tabla acestuia de joc. Spuneți și dumneavoastră dacă Dodon nu e nebun de legat?

Nelegat de Dodon, specificul Nebunului pe tabla de șah este că el nu mută frontal și nici în părți, ci numai pe diagonală. Asta e regula. Nebunul nu poate sări peste alte figuri și dacă în debutul jocului nu este atent, mutările lui pot fi lesne blocate de o șarjă bine desfășurată a pionilor mai isteți. Ieșirea din această poziție ingrată este sacrificarea Nebunului.

Legat de figura Dodon, Nebunul de pe tabla de joc al lui Putin se află într-o poziție mult mai proastă ca cea a Nebunului nelegat de Dodon. Poziția lui este de așa natură, de parcă cel care-l mută dintr-un pătrat în altul ar vrea cu tot dinadinsul să-și bată joc de biata figură. Să purcedem la o succintă analiză a momentului de joc din perspectiva figurii examinate.

Azi nebunul legat de figura Dodon nu numai că nu poate să miște frontal, est-vest, să zicem, dar nici pe diagonală. Dacă s-ar duce în Ucraina ar putea fi pur și simplu împușcat ca un câine râios pentru poziția agresivă anti-ucraineană epatată repetat – ca să placă lui Putin. Dacă ar vrea să se ducă în România… nu s-ar duce, pentru că și acolo are certificat de câine râios. Nu poate fi primit fără o dezinfecție mintală fundamentală. În poziția asta ingrată, figura Dodon s-a pomenit din cauza declarațiilor lui obraznice și jignitoare în adresa vecinilor ucraineni și a fraților români. Toate făcute din postura Nebunului lui Putin, ignorându-și cu perseverență criminală statutul de „rege” al R. Moldova.

Nici pe diagonală nu are cum să se miște. Mai cu seamă după declarațiile debile făcute la Adunarea Generală a ONU, atunci când a implorat nebunește și mincinos ca acest respectabil for mondial să binevoiască a garanta neutralitatea țării lui cu tot cu trupe rusești de ocupație pe teritoriul ei. Dacă propunerea s-ar fi pus imediat la vot, cu siguranță că toți ceilalți șefi de state și conducători de guverne ai lumii ar fi votat… trimiterea acestui „rege” dement direct la casa de nebuni. Mulți nebuni a suportat tribuna ONU. Cam toți s-au scandalizat din exces de naționalism. Dar un rege nebun care să facă act de înaltă trădare a propriei țări la tribuna ONU, nu s-a mai văzut. Pe care deci linie diagonală să se miște figura Dodon? Poate pe direcția Georgia? Ori pe cea opusă – Germania? Exclus.

O direcție îi este, totuși, deschisă lui Dodon, cea către Moscova. Doar că Moscova nu este o direcție. Dacă ar fi ca nebunul să aibă viziune de rege, el ar putea să vadă măcar cu ochii minții că Moscova nu este o direcție, Moscova este drum închis, adică tupic, pre limba ei. Drumurile care duc numai încolo, nu duc nicăieri. Este deja o axiomă știută și însușită de toată lumea care s-a fript, inclusiv de servitorul ei cel mai devotat până la apariția lui Dodon, dictatorul Bielorusiei, Lukașenko.

Drept se spune că cel ce se naște găină, nu poate ajunge vultur. Așa se întâmplă și cu figura Dodon: născut rob… cel puțin al propriilor metehne, el nu poate ajunge să gândească și să procedeze ca un rege, chiar rege fiind, din greșeală. Dacă e să trădeze – o trădează și pe maică-sa; dacă e să fure – își fură și propria visterie; dacă e să vândă – își vinde și coroana, și propriul regat.

În planurile lui de joc, Putin a limitat la minim spațiile de mișcare ale Nebunului său, profitând de ceea ce are el mai mult – obtuzitate, prostie și lăcomie. Totodată i-a creat iluzia mișcării frontale pe un mic pătrățel, spre est, direcția Tiraspol, dar nu până la capăt, ci îngrădindu-i drumul cu pionul Krasnoselski și egalându-l ca valoare de joc cu acesta.

Kremlinul știe că Dodon este prea odios în ochii electoratului de acasă și nu va putea să-și redobândească un nou mandat fără voturile livrate de peste Nistru. Putin le controlează pe acestea prin namestnicul Krasnoselski. Namestnicul nu este recunoscut la Chișinău în calitate de președinte al așa numitei republici moldovenești nistrene. Iar Kremlinul urmărește de multă vreme să scoată din gura vreunui oficial moldovean mai vândut ori mai prost măcar un cuvințel în acest sens. Și iată că în calea Moscovei a apărut un Dodon care le are pe toate – vinde orice pentru interesul propriu și e prost de-ngheață apele.

Condiția a fost simplă: dacă vrea promisiunea că la toamnă i se vor livra voturi de peste Nistru, Dodon va trebui să-și reconfirme mai întâi de toate postura de Nebun al lui Putin în exercițiul funcțiunii. I s-a cerut foarte puțin vizavi de capacitățile mizerabile de care dispune și anume, să rostească într-un cadru oficial, cu public cât de cât la cravată și, neapărat, în prezența presei, o nevinovată sintagmă în momentul când îl va prezenta pe Krasnoselski, să articuleze: președintele republicii nistrene. Atât, la moment.

În codrii de la Condrița, Dodon s-a achitat de misiune ireproșabil. A făcut-o teatral, cu pauză de logică, cu intonație solemnă, așa, ca să fie cu efect. A fost mai puțin plăcut ca datul cu mutra de asfalt a veteranilor războiului de pe Nistru, dar a fost totuși o plăcere. Recompensa cea mare o va avea bineînțeles de la stăpân. Parcă vede cum acesta îl va mângâia pe cap și îi va spune cu dulceață în glas: Bravo ție, Nebunul meu curajos, bravos paiaț-o, bravos scârnăvie! Așa s-o ții.

Valeriu Saharneanu

1 august 2020

Era odată un mușuroi de furnici. Mușuroiul era mare și rotund, furnicile harnice. Trecuseră prin multe năpaste. Milioane dintre ele s-au făcut una cu pământul până să se adune într-un singur mușuroi. Și iată că, pe când se bucurau ele mai tare de munca spornică și traiul liniștit, peste meleagul lor dădu năvală o turmă de porci sălbatici. Aceștia aveau ochii roșii și colții fioroși. Își băgau râtul peste tot, pustiind și spurcând locurile. Nu a scăpat de pacoste nici mușuroiul din povestea noastră. Au râmat mușuroiul de-a lungul și de-a latul, au clefăit lacom din toate bunurile bietelor furnici. Multe din ele s-au prăpădit înghițite ori strivite sub copite. Dihaniei i-a plăcut mult toloaca, dar mai ales seva de furnică. Gândul porcesc de a se face stăpână măcar peste o parte de mușuroi o frământa și pe vremea altor târcoale pe care le dădea pe aici turma. Gând porcesc – faptă porcească: ca să-și marcheze noua stăpânire, o bestie s-a bălegat copios peste un capăt de mușuroi, trăgând cu copita și un hotar despărțitor peste întregul lui.

Întunericul cuprinse de îndată partea de mușuroi bălegată. Duhoarea ucise instantaneu sumedenie de furnicuțe. Nu au putut să suporte mizeria căzută peste capul lor. Cu vremea, însă, duhoarea a devenit miasmă de casă în mușuroiului despărțit. Deasupra, bălegarul s-a întărit, a format o crustă tare și groasă. Ea nu lăsa aerul proaspăt să pătrundă în mușuroiul inundat. Cu anii, furnicile rămase captive au prins a se deprinde cu mediul iscat din excremența porcească. Mai mult: odată cu materia puturoasă ieșită din mațele porcine, în mușuroi năvăliră puzderie de gândaci roșcați. Ivirea lor a întors pe dos ordinea de veacuri stabilită în mușuroi. Gândacii se anunțaseră hegemoni. Cu tupeu, se făcură stăpâni, făceau și desfăceau legea în mușuroiul împuțit de ei. Așa, printr-o lege specială, furnicilor li s-a decretat cetățenia gândăcească. Fosta cetățenie furnicărească fu radiată immediatus. Mai mult: nașterea furnicilor în afara spațiului bălegat putea fi luat de noua autoritate gândăcească drept caz pasibil de condamnare penală în orice moment. În legătură directă cu aceasta, cetățenia avută de furnici înainte de năvala porceascăera a fost considerată un sperjur în raport cu legea porcească supremă. Nu a contat că mușuroiul își avu viața și legea lui mult înainte de năvălirea turmei porcești. Absurdul însă nu avea nevoie de explicații.

Altă lege specială a stabilit că faptul scârnav de îmbăligare a mușuroiului să fie socotit drept act de eliberare a lui. Se stipula expres că furnicile care vor fi prinse întorcând nasul din cauza putorii de bălegar vor fi considerate dușmane ale mușuroiului bălegat și vor suporta consecințele. A nu-ți plăcea regula și modul de viață impuse de regimul gândăcesc era pentru o furnică cea mai gravă crimă.  De aspră pedeapsă se făcea pasibilă însăși nostalgia de mușuroiul din afara crustei, gândurile și, doamne ferește, îndemnul la traiul în același mușuroi. În genere, comunicarea pre limba mușuroiului fusese admisă doar la bucătărie și acolo în șoaptă; folosirea ei în locuri publice, în adunări, cu atât mai mult în comunicarea cu un careva gândac împuțit și agramat, putea fi calificată drept manifestare de cumplit naționalism furnicăresc.

Câteva decenii la rând viața sub crustă a decurs în această atmosferă. În răstimp, avu loc un schimb de generații: cea născută în libertatea mușuroiului mare a fost înlocuită de cea apărută deja sub bolta murdară a mușuroiului bălegat. Legile dure de conviețuire impuse de regimul gândacului roșu nu puteau să nu producă mutații de conștiință: existența socială determină conștiința – nu invers, spunea prevăzător pentru asemenea cazuri primul lor teoretician, Marx. Iar existența a fost organizată în așa mod, ca furnicile născute sub crustă să uite cine au fost ele până la îmbăligare, scuzați, eliberare. Ele erau încurajate și chiar lăudate să nu-și amintească de mușuroiul din care provin părinții lor și pentru care multe generații de predecesori și-au dat viața.

La transformarea conștiinței furnicilor a lucrat mult învățătura lui Lenin, continuatorul primului teoretician. În contribuția lui la temă, Lenin nota: Senzația, gândirea, conștiința nu sunt decât un produs superior al materiei organizate într-un mod deosebit. Stalin, teoretician și el, dar practicianul absolut al ideilor primilor doi, a ținut să precizeze și el că  treptat, la ființe s-a dezvoltat facultatea simțirii, transformându-se cu încetul în conștiință. În baza contribuțiilor celor trei, un imens aparat al împărăției porcești a formulat un postulat care a fost pus la baza lucrului practic de reciclare a furnicilor din mușuroiul bălegat. Sinteza lui ar fi următoarea: pentru ca senzația, gândirea ființelor să se transforme în conștiință este nevoie ca materia/lul aflat în prelucrare să fie organizat într-un mod deosebit.

La acest capitol, fantezia lui Stalin, ultimului teoretician și celui mai important practician, a întrecut toate așteptările. Între măsurile modului deosebit de organizare/prelucrare a materialului uman, extrem de eficiente s-au dovedit a fi teroarea roșie, execuțiile, războiul civil, exproprierea, deportările în masă, imensul GULAG, foametea organizată, sclavagismul kolhoznic și o varietate mare de alte procedee. Acest mod deosebit de organizare a făcut parte din categoria metodelor dure, staliniste, sau hard power, cum li se pot spune astăzi. Au fost însă și metode dulci, forme de transformare treptată, lentă, ori soft power, în terminologia zilei. Între acestea, pe primul loc s-a situat sistemul educațional: de la grădiniță, școală generală și până la universități, apoi armata sovietică. Un rol aparte l-au avut organizațiile politice: cele pentru copii – ale  pionierilor, cele pentru adolescenți și oameni tineri – ale komsomoliștilor; cele pentru contingentul politic matur – ale comuniștilor și pentru cel imatur – al sindicatelor și, alăturat lor, – sistemul administrativ de stat.

Chintesența modului deosebit de lucru al gândacilor rșii în furnicarul de sub crustă a fost lichidarea sentimentului de apartenență la mușuroi a furnicilor și educarea, inocularea, în conștiința lor a patriotismului epatant al gândacului de bălegar. Lucrarea a durat aproape cinci decenii.

Trecute prin sita acestui mod deosebit de tratament social, unele furnici au fost atât de puternic modificate identitar, încât au ales să abandoneze ordinul nativ al termitelor, preferând să se considere gândaci de balegă – elita, hegemonul etnic dominant al mușuroiului bălegat -deși, ca structură fizică și ca esență, ele rămâneau furnici.

Ploaia Mare care s-a abătut și peste meleagul mușuroaielor despărțite și a spălat cu puhoaiele ei crusta de deasupra mușuroiului mic și urmele de copită de pe vatra celui mare, așa și le-a găsit pe unele termite: la chip furnică, iar la minte gândac de balegă. Faptul că cele multe și întregi la minte au condamnat îmbăligarea și au precizat că așa numita eliberare decretată de gândaci a fost de fapt un act de ocupație murdară a mușuroiului, a făcut ca o parte dintre furnici să se lumineze. Multe s-au rușinat de rătăcirea lor urâtă și s-au grăbit să redevină furnică. O parte s-a încrâncenat și au ales să rămână așa cum le-a transformat sistemul – furnică la arătare și gândac la faptă. Anume acestea au insistat ca marginile încă distincte ale bălegarului spălat de Marea Ploaie să fie transformate în graniță, iar spațiul de sub fosta crustă să fie recunoscut ca mușuroi aparte – cu legi, constituție, aparat administrativ, clasă politică proprii. Spre bucuria turmei porcine retrase și a gândacilor rămași, furnicile din această categorie au creat partide pro-bălegar și anti-mușuroi. Pe lângă ele s-a încropit o societate civilă, niște asociații pretins academice.

Statalitatea distinctă a ex-mușuroiului bălegat a devenit scop în sine și, implicit, izvor nesecat de îmbuibare a celor mai degradate termite. Lucrul acesta a stârnit disperarea, a pus pe fugă a treia parte din furnicile normale. Urmare a dezechilibrului creat, furnicile mutante, urmașe ale specimenelor reciclate în cazanele porcine, au transformat separarea de mușuroiul mare în politică de stat. O hledie mocofană din rândul lor a și rupt demonstrativ, în plin for legiuitor, harta de până la îmbăligarea porcină a mușuroiului mare. Stricăciunea morală întruchipată în ipocrizie și corupție, hoția de anvergură statală, nostalgia de atmosfera cu miasme de bălegar au devenit fundamentele ideologice ale acestor partide. Iar de program ele și-au luat întoarcerea, măcar simbolică, sub crusta bălegarului porcin, ca siguranță de stabilitate a acțiunilor lor meschine și alternativă la mișcarea celorlalte furnici de revenire la normalitatea călcată în copite.

După aproape 30 de ani de la Ploaia cea Mare, revenirea la normalitate este în continuare un imperativ în partea de furnicar cândva astupată scabros. Tot mai multe furnici, inclusiv dintre cele aproape asfixiate de duhoarea inhalată sub crustă, au înțeles că unica posibilitate de revenire reală la această normalitate este ruperea ultimelor îngrădiri care încă mai împiedică reunificarea mușuroaielor despărțite de anomalia porcină. Munca de curățare a căilor de apropiere este mai mult o luptă acerbă, decât un travaliu dureros. Furnicile mutante se opun cu îndârjire. Ele nu vor să piardă mușuroiul-sinecură pe care au pus stăpânire în dauna celorlalte surate. Ajutate de gândacii roșii ele încearcă din răsputeri să întârzie deznodământul. Ele știu că acolo, în legea mușuroiului mare spre care tind cu atâta ardoare majoritatea suratelor normale, modul lor hoțesc și egoist de a-și asigura traiul este aspru pedepsit. Ele folosesc orice armă ca să-și conserve status-quo-ul găunos, chiar și arme din dotarea turmei porcești.

Federalizarea mușuroiului în care furnicile să fie puse pentru totdeauna la cheremul voinței gândacilor roșcați este una dintre ele. Mutanții recurg la trădări insidioase și inginerii autonomist-separatiste de enclavizare vrăjmașă a mușuroiului despărțit, pun la cale campanii de dezinformare, manipulare și răspândire în spațiul public a postulatelor false. Unul dintre acestea este pretinsul drept la veșnicie al mușuroiului cândva bălegat, apoi spălat pe de-asupra de Marea Ploaie, iar azi transformat de furnicile mutante în sinecură a lor.

Conform postulatului, intangibilitatea acestui mușuroi trebuie declarată sacră. Nici un vânt al schimbărilor nu trebuie lăsat să-l atingă. Ca și pe vremea îmbăligatului oficial, mușuroiul se va considera în continuare patria sfântă a gândacului de bălegar. Problema majorității excesive a furnicilor se propune a fi rezolvată prin montarea în mușuroi a unui paratrăsnet, numit identitatea civică, o formă de cetățenie care să omită careva referințe la relația furnicilor cu trecutul lor de până la îmbăligare. Specialiștii au observat că chestia asta le acutizează simțurile și le aprinde mințile. Așa că se va face un mușuroi puțintel mai hibrid, declarat solemn ca fiind multietnic (principalul element – să nu fie al furnicilor), numaidecât echitabil și corect (model Tiraspol), indiferent de limba pe care o vorbesc insectele și de originea lor, a insectelor (fason Comrat).Postulatele astea aparent absurde nu sunt luate din constituția dispărutului fără urme Turn Babel. Sunt ideile zilei ce plutesc în atmosfera de câlți a mușuroiului ex-bălegat, controlat azi de furnicile mutante. Ideile acestea nu apar alandala. Ele sunt parte a unor strategii corelate. Dușmanul care se prefigurează din structura lor sunt furnicile unioniste și mișcările lor veșnic neastâmpărate. Chiar și în condițiile vitregi, când mușuroiul este pe deplin controlat de specimenele mutante, furnicile unioniste pretind să participe la scrutine, vorbesc deschis despre reunificarea cu mușuroiul cel mare. Specimenele mutante simt și văd că acestora li se alătură reprezentanți ai păturilor sociale mai puțin politizate. Dovadă că ideea reunificării răzbate în adâncuri, unde răscolește talazuri. Situația devine extrem de periculoase pentru partida mutantă. Asta înseamnă că pentru a-i combate pe unioniști este nevoie de abordări mai sofisticate. Datul cu bâta peste cap se cere alternat cu datul cu pana peste nas.

Ce-ar fi să lovească în ei cu preceptul (in)corectitudinii politice? În sensul că furnicile unioniste ar trebui îngrădite de participarea într-un scrutin electoral, pentru că aprioric, participarea lor nu este corectă politic. În cazul în care o furnică unionistă ar câștiga funcția de șef al statului, de exemplu, ea va pusă în situația să comită un grav sperjur. Pentru că funcția o va obliga să jure devotament statalității mușuroiului mutant existent, pe când angajamentele electorale îi va cere încălcarea jurământului. Or, punerea pe rol a programului de reunificare cu mușuroiul cel mare va duce inevitabil la dispariția mușuroiului mic. Un atentat la veșnicia patriei gândacului de bălegar este pe față, iar asta nu se poate, nu este constituțional, se vaietă filosofii statalității mutante. Ideea lor este că furnicile unioniste nici nu ar trebui admise să candideze în alegerile pentru funcțiile de înaltă demnitate publică, pentru că ele poartă gânduri rele statului mutant, urzesc lichidarea lui.

Excesul de corectitudine politică al filosofilor statalității mutante îi încurcă să judece lucrurile în ansamblul lor, atât pe dimensiunea de actualitatea, cât și pe cea istorică. Pe cea de actualitate ar putea să vadă că lichidarea statului lor schilod îl jinduiesc însăși furnicile mutante și acoliții lor gândaci roșcați. Proiectul de federalizare a mușuroiului nu înseamnă altceva decât îmbăligarea lui pe nou și băgarea sub o crustă porcină groasă în care furnicile o vor termina asfixiate pe loc și pe veci. Reprezentanții acestor mutanți au participat în alte rânduri de alegeri și au obținut posturi cu cea mai mare putere decizională. În baza unor programe revizioniste aceștia au dat de fapt prima lovitură de mușuroi atunci când au anulat status-quo-ul mușuroiului curățat de Marea Ploaie, au ars documentul lui fondator și au instalat mușuroiul lor mutant. Nu și-au dus la îndeplinire programul de îmbăligare pe nou și definitivă a mușuroiului, pentru că s-au temut de răzvrătirea furnicilor și de furia lor.

Furnicile unioniste ar fi mult mai în drept să-și ducă la îndeplinire programul de reunificare a mușuroiului despărțit de urgia porcină, fiindcă asta ar însemna în primul rând anularea mult prea întârziată a unei mari nedreptăți istorice. Realizarea în fapt a programului de unificare nu ar fi un sperjur, cum se vehiculează. Furnicile unioniste ar avea girul votului popular, confirmat în scrutin. Votul ar putea fi reconfirmat într-un referendum, dacă s-ar cere. Referendumul trebuie să se desfășoare cu participarea furnicilor din ambele mușuroaie, cele despărțite de invazia turmei porcinelor. În varianta furnicilor unioniste, mușuroiul nu dispare și nu este lichidat, cum afirmă alarmați mutanții. Nu. El revine la normalitate, își recapătă funcțiile, în primul rând cele justițiare și de securitate, și re-devine ceea ce se cuvine: un bun al tuturor.

Inevitabil, ceva va dispărea totuși. Acesta însă va fi în sfârșit mușuroiul mutant – amintirea grea a unui grav accident istoric, iar mai nou sursa de îmbogățire a unui mic grup de furnici neroade și izvodul de mare și nedreaptă suferință a câtorva milioane de ființe oneste. Toate datele arată că odată cu aceste transformări, din peisaj va dispărea și gândacul de bălegar. Din simplul motiv că această figura sinistră – corolarul de negreață al unui veac de îmbăligare – va rămâne fără patrie. Moment în care sinistra arătare ar putea fi încurajată de avocații mușuroiului mutant să țipe și ea, politic corect: Săriți, în privința mea și a patriei mele se comite un sperjur!  

Valeriu Saharneanu

29 iulie 2020  

De ceva vreme nu era chip să deschizi televizorul și să nu auzi că un partid anume este gata să-și asume guvernarea, dacă se face cumva picat Guvernul-catastrofă al consilierilor lui Dodon, combinat cu profitorii lui Filip. Argumentul irestistibil al asumatorilor era că la funcția de prim-ministru ei aveau la catastif tocmai trei nume de candidați forte, dintre care unul era dat aprioric imposibil de contestat. Cel care dădea acest nume ca și uns de la Dumnezeu să se facă prim-ministru era tocmai purtătorul lui – Andrei Năstase, liderul asumatorilor, adică al Partidului Platforma Demnitate și Adevăr. La întrebarea firească a simpatizanților euforici și optimiști ai ideii, a realiștilor calculați și rezonabil de pesimiști, dar și a celor mai neutri curioși, dacă în Parlament există suficiente voturi pentru a face să pice Guvernul-catastrofă și a instala în locul lui un altul, deplin funcțional, al asumatorilor salvatori, Andrei Năstase răspundea în termeni dezarmanți, fixat pe un clișeu al rațiunii sale pure și libere de datele realității: asta nu este treaba mea.

Era un răspuns șocant pentru toate categoriile de întrebători, poate mai puțin pentru cei din rândul simpatizanților euforici. Celorlalte categorii, Năstase avea răbdarea să le explice cu multă râvnă următoarele precepte: succesul întreprinderii lui salvatoare se bazează pe conștiința intrinsecă a deputaților ca aleși ai poporului, indiferent de tabăra politică din care fac parte; că apelul lui la răsturnarea Guvernului-catastrofă și instalarea unui guvern salvator, asumat eroic pe timp de pandemie de PPDA, se adresează direct lor, deputaților, indivizilor responsabili, nu grupurilor parlamentare ori partidelor pe care aceștia le reprezintă; că e de ajuns să se formuleze și să se depună în Parlament o moțiune de cenzură împotriva Guvernului-catastrofă și se vor găsi suficiente voturi, izvorâte din conștiința vie a deputaților ca schimbarea magică se se întâmple cu adevărat; că izbânda va fi ca și garantată, dacă grupul parlamentar PAS al Maiei Sandu va semna și va sprijini moțiunea de cenzură.

Astfel porni la drum misiunea pretins salvatoare a lui Andrei Năstase – forțând lucrurile. Tot forțând lucrurile, dar mult mai lejer, a și fost dată peste cap de indivizii mai puțin responsabili ai grupării Dodon-Filip-Diacov. Cu toate că grupul PAS și-a pus în sfârșit semnăturile pe moțiune și s-a bătut pentru trecerea ei, cu toate magiile lui Candu de a dezbate discreționar, cu metode știute de el, susținători din rândul „indivizilor responsabili” ai taberei adverse, moțiunea a căzut, iar Guvernul-catastrofă a rămas în picioare. Noaptea târziu, în zi de luni, 20 iulie, Parlamentul a votat pe repede niște legi și s-a grăbit să declare sesiunea parlamentară sfârșită. Astăzi este altă zi. Parlamentul, ca și maurul din legendă, și-a făcut treaba și poate să plece… în vacanță. Când se va deschide următoarea sesiune nu se știe. Nucleul guvernării-catastrofă – Dodon-Filip-Diacov – va  avea grijă ca acest lucru să se întâmple cât mai târziu, poate, pe undeva, prin preajma alegerilor prezidențiale. Acesta le este planul și nu se vede cine îl mai poate rescrie.

Dodon nu mai are nevoie de Parlament. Toată atenția e pe Guvernul-catastrofă – gestionarul viitoarelor alegeri și, concomitent, staful lui electoral cel mai puternic. Acolo e nădejdea, acolo sunt banii, acolo sunt boii de tracțiune către obiectivul unui nou mandat. Iată că din vara lui 2020, ca și din vara anului 2019, Dodon va ieși mai puternic iarăși. Locul Blocului ACUM de care Dodon s-a folosit în voie în vara lui 2019, l-a luat în 2020 gruparea Filip-Diacov, mult mai compatibilă cu cea a  lui Dodon și mai interesată în restabilirea cu deplinătate a statului oligarhic – mediul firesc și înfloritor al acestei bande de ipocriți.

Aici vine întrebarea logică: a câta la rând misiune salvatoare a lui Năstase devine imposibilă și se termină în impas? Sigur, pentru justificarea ultimei, el va aduce sumedenie de motive, ne va spune cu lux de amănunte cine și cu ce l-a încurcat. O va face cu aceeași emfază prolixă deja. Va omite însă din a lor înșiruire esențialul – să se analizeze pe sine și felul în care procedează atunci când situațiile cer rezolvarea concretă a unei probleme de mare interes politic. Exercițiul l-ar putea face să vadă, că în multe dintre situații a fost elementul care a subminat solidarizarea forțelor naționale și anti-oligarhice, ca unică posibilitate de izbândă a lor. Greșeala cea mare a lui Năstase este că de fiecare dată el rupe startul, o ia în fața tuturor înainte de vreme, vrea să-i pună pe toți în situația fără echivoc de a i se recunoaște dreptul exclusiv la unica și cea mai bună reprezentare a tuturor forțelor. Așa a procedat în 2016, anul alegerilor prezidențiale. În momentul în care, prin luna martie a acelui an, la o masă rotundă a partidelor și mișcărilor de dreapta și centru-dreapta se convenise, cu greu, începerea unor discuții în privința înaintării și susținerii unui singur candidat al acestor forțe unite, Năstase s-a grăbit să se autodeclare înaintea tuturor, nici la o oră distanță de la acea adunare, candidat fără drept de apel al „partidului străzii”. Cunoaștem cum abia cu zece zile înainte de alegeri s-a ajuns să cedeze în fața candidatului mai bine cotat în sondaje. Răul însă fusese produs și deja greu de remediat. Așa s-a făcut că în aproape întregul an electoral 2016 atenția alegătorilor s-a consumat pe disputa enervantă dintre candidații dreptei, în loc să fie combătut cu toată puterea de concentrare candidatul unic al coloanei a cincea ruse și al oligarhiei naționale corupte. Este vorba de Dodon, cel care a câștigat alegerile.

O situație similară s-a repetat în alegerile ordinare parlamentare prevăzute pentru toamna anului 2018 și decalate de oligarhi pentru 24 februarie 2019. Amețiți de sondaje, Năstase, deja în companie cu Maia Sandu, a visat frumos că blocați în ACUM doar în doi, ei vor reuși cu ușurință să ia toate mandatele dreptei și iarăși, doar în doi, vor face în Parlament o majoritate foarte confortabilă care le va permite să guverneze fericit doar în doi. Ambii au uitat de colaborările murdare cu Dodon în protestele, așa-zise, anti-oligarhice, plătite copios de oligarhul Plahotniuc, de obstrucționarea egoistă și imatură a unioniștilor, de izolarea arogantă, respingerea colaborării și neluarea în seamă a celorlalte partide pro-europene extraparlamentare, de fals-starturile comise și de dezamăgirile produse. Electoratul capricios în ale lui nu a uitat însă nimic din acestea. Cele doar 26 de mandate obținute doar în doi au fost plata dură pentru aroganța, egoismul deșert și grandomania arătată, este grinda coborâtă de electorat pentru ca, lovindu-se cu capul de ea, cei doi lideri exclusiviști să revină în simțiri. Este cucuiul aducerii lor la realitate. Asta, dacă ei ar vrea să înțeleagă acest lucru azi, în ziua imediată de după altă doză de risipă, în doi, a visului lor. 

Iar realitatea este una: în Republica Moldova – statul schilodit de comunism și controlat încă de Rusia -, nu este posibilă o biruință cât de cât importantă asupra forțelor trecutului, care, iată, se refac și se întorloacă mereu, decât dacă toate forțele de orientare democratică, înțeleg să acționeze solidar și coordonat – fără zvâcniri imature, fără pretenții exclusiviste, fără fals-starturi, fără aroganță și crize de rânză. Aceste forțe sunt reprezentate de cele două mișcări bine conturate azi pe scena politică a momentului, sunt practic convergente și teoretic compatibile: cea pro-europeană și cea unionistă.

Căderea moțiunii de cenzură împotriva Guvernului-catastrofă Dodon-Filip-Diacov este un semnal clar că anul politic 2020 trebuie resetat neîntârziat, în sensul unirii de urgență a tuturor forțelor anti-Dodon. Orice alt proiect politic singular, fie el declarat pro-european sadea ori unionist pursânge, va fi categoric și anti-european, și anti-unionist, adică satelit al grupării antinaționale a lui Dodon.

Valeriu Saharneanu

21 iulie 2020