Oficiala nesimțire
Am văzut-o în mai multe ipostaze și în feluri diferite de exprimare. S-a manifestat atât de des în toate evenimentele cruciale prin care a trecut Republica Moldova, încât nesimțirea, nu bunul simț, pare să fie substanța care o umple de conținut. De e vorba de renașterea națională de la începuturi, de războiul de independență de ruși, de împroprietărirea cu pământ a țăranilor, de privatizarea prin certificate a orășenilor, de e vorba de alegerea vectorului european de dezvoltare ori de unirea cu România – nesimțirea oficială si-a făcut omniprezența cu punctualitate și le-a compromis pe toate. Pe unele dintre deziderate le-a făcut praf în modul cel mai nesimțit posibil. Consecința nesimțirii este starea de facto a populației și starea de iure a statului: populația – demoralizată de sărăcie; statul – paralizat de marea corupție. Nesimțirea e soră cu înalta trădare, iar descrierea domniei lor devastatoare în spectrul istoric al celor 27 de ani de existență a Republicii Moldova ar cuprinde tomuri fără număr. Și ele nu ar fi complete niciodată, fiindcă nesimțirea oficială în Republica Moldova este o provocare permanentă, ea se produce aproape în fiecare zi.
Nu a lipsit nici ieri, 2 martie 2019, când a fost aniversat începutul războiului de agresiune al Rusiei împotriva Republicii Moldova din 1992. Se știe: de cum s-a stins acel foc pe malurile Nistrului, el nu a încetat să ardă nicio clipă în inimile combatanților, a sutelor de polițiști ridicați la datorie și a miilor de voluntari ridicați la luptă din sentiment patriotic. Și unii și alții și-au lăsat casele și copiii și au plecat să oprească agresorul rus, să arate că demnitatea națională e mai presus de toate. În multe situații erau pe punctul să învingă, dar nesimțirea unor demnitari și trădarea altora i-au băgat în tranșeele umilinței naționale. Au suferit mult. Pentru a-i mai potoli în avântul patriotic au fost lăsați să înțeleagă că au pierdut cauza. Cea mai mare pierdere au fost însă tovarășii de luptă. 315 au fost răpuși și 1180 schilodiți. Mulți au dispărut torturați în temnițele căzăcești ori aruncați sub valurile Nistrului. Nu au murit doar de mâna dușmanului din tranșeea din față. Pe cei mai înflăcărați patrioți îi omorau ticăloșii din instituțiile trădătoare ale statului pe care ei îl apărau. Pe Grigore Vârtosu l-au omorât mișelește cu un glonț tras în spate. Cei care nu au fost atinși de gloanțe au fost răpuși ulterior de indiferența statului, o formă gravă a nesimțirii. Văduva și copiii orfani ai lui Vârtosu au primit drept recompensă pentru moartea tatălui lor tocmai 49 de lei pe lună. O batjocură. Pentru ca să-i întrețină și să le dea educația cuvenită mama lor a trebuit să ia drumul robiei. Încotro? În țara agresorului, împotriva căruia a plecat fără de întoarcere să lupte inimosul ei soț – la Moscova. Este loc de mai mare umilință?
Este, ne strigă din fotoliile lor oficialii zilei. Șeful statului moldovenesc, Igor Dodon, de exemplu, a întors ca de obicei spatele evenimentului. În dispreț față de aniversarea cu durere, de amintire a patrioților căzuți în luptă pentru statul al cărui șef este, Dodon a plecat subit pentru a mia oară în țara agresorului. Nu să robească, ca văduva lui Vârtosu. A plecat să se distreze cu familia. Cică „un prieten” i-a făcut bilet la Bolșoi. O fi adevărat că a vizitat vreun teatru, dar oficialul nesimțit minte că a plecat în țara agresorului doar că să-și ogoiască nepotolita-i sete de cultură. Cultura îi lipsește cu desăvârșire și niciun teatru din lume nu ar putea să-i remedieze handicapul. Dodon are la Moscova altă misiune, una ascunsă și mișelească. Pe agendă are pusă în primul rând problema coordonării scenariului de facere a noii puteri guvernante după alegerile confuze de duminica trecută. În rândul al doilea, sarcina misiunii de „culturalizare” a lui Dodon este ca în contextul acestei faceri de putere, interesul agresorului să primeze. Din câte se știe acest interes privește nu doar conservarea Republicii Moldova în starea ei deraiată de pe vectorul european, grație străduințelor Partidului Democrat, dar tragerea ei, prin noul plan de federalizare Dodon-Kozak, în zona fără întoarcere a intereselor rusești: o reeditare a ocupației anului 1940 cu mijloacele hibride ale secolului XXI. Nesimțirea oficialului Dodon capătă în acest fel anvergură strategică.
Pe partea tactică a nesimțirii s-a manifestat ieri prim-ministrul Pavel Filip. Demnitarul nu a lipsit de la ceremoniile combatanților, din contră, s-a postat în capul lor. A ieșit cu o cuvântare la Memorialul „Maica îndurerată” în care a declarat că, desigur, se „mândrește” cu realizările guvernului său pe tărâmul atenției față de veterani. Apoi, probabil amețit de succese, Pavel Filip a dezvăluit franc: „Pentru prima dată de la conflictul armat de pe Nistru, autoritățile de la Chișinău au posibilitatea să controleze frontiera de stat pe segmentul principal, transnistrean.”
O, Ceruri! Câtă nesimțire trebuie să ai ca la nicio săptămână de la oribila demonstrație pe viu, în duminica alegerilor, a modului în care „autoritățile controlează frontiera pe segmentul transnistrean”, să te lauzi că ești stăpân pe situație!? În fața cui a găsit să se laude dl Filip? În fața oamenilor care și-au riscat viață pentru independența și suveranitatea acestui stat? Și ce a spus, de fapt, domnul premier, care reprezintă autoritățile constituționale ale Republicii Moldova? Nici mai mult, nici mai puțin, că „autoritățile de la Chișinău” au organizat în taină, în complicitate cu regimul criminal de la Tiraspol, iar în noaptea alegerilor, în înțelegere cu acesta, a deschis larg frontiera și a plătit cu milioane de dolari o invazie transnistreană punctual controlată de către „autoritățile de la Chișinău” asupra urnelor de vot în partea dreaptă a Nistrului?
Nu a fost operațiunea un atac mârșav la independența și suveranitatea statului, doamnelor și domnilor „autorități de la Chișinău”? O lume întreagă a perceput-o și catalogat-o astfel. Dar voi, „autoritățile”? Cu ce ne servește nouă faptul că dumneavoastră controlați frontiera transnistreană. Că ne puteți oricând trage în țeapă voturile, că ne puteți impune și măslui tarifele, că aveți cu ce vă acoperi nesimțirea pe partea de „energetică” și de geopolitică? Întrebările acestea ni le punem noi, cetățenii, mai ales cei care cunoaștem întreaga tevatură a factorului transnistrean și a rolului acestuia în îmbogățirea „autorităților de la Chișinău”. Iar întrebarea pe care ar trebui să și-o pună niște organe de drept sănătoase ar trebui să fie următoarea: Nu cumva autoflatarea domnului prim-ministru poate fi calificată drept un autodenunț?
Până vor ajunge ele să formuleze un rechizitoriu pe partea de faptă, o concluzie se impune pe partea de morală: în Republica Moldova nesimțirea oficială a devenit de departe cel mai josnic instrument de demolare a ceea ce a mai rămas din statul democratic.
Valeriu Saharneanu
3 martie 2019
Leave a Comment
(0 Comments)