Noi și Revoluția Română

Considerente, 23 decembrie 2013

Anul 2013 se aseamănă cu anul 1989. Cu deja îndepărtatul an 1989. Atunci, Europa de Est s-a scuturat, după 45 de ani, de lanțurile comunismului agățate de picioarele ei prin înțelegerea de la Ialta din 1945. De fapt, în învolburatul an 1989, popoarele căzute sub blestemul Ialtei, au ieșit în sfârșit de sub efectele celui de-al doilea război mondial. Paradoxal, dar țările cele mai dependente, cu regimuri devotate ocupantului sovietic, primele au rupt lanțul înrobirii în urma revoluțiilor de catifea, răspândite în 1989 cu repeziciune în toată Europa Centrală și de Est.

România, cea mai independentă de Moscova, cea mai ostilă politicilor Kremlinului în toată perioada de dominație a acestuia, s-a smuls ultima, abia la sfârșit de an, și cu un preț de sânge foarte mare. De ce în România, o revoluție care peste tot în jur s-au isprăvit pașnic, chiar și sub Zidul berlinez, căzut la 9 noiembrie 1989 – locul de contact direct dintre cele două sisteme politice aflate de ani buni în Război Rece – a trebuit să se termine atât de  sângeros? Cum s-a întâmplat că au murit atât de mulți oameni pașnici, ultimii fiind familia dictatorilor, iar teroriștii despre care se vorbea că omoară în orașele României cuprinse de focul revoluției, au dispărut fără urmă.

La 23 decembrie 1989, în componența unei echipe a Radio-Televiziunii de la Chișinău (Arcadie Gherasim, Oreste Melnic, Grigore Roșca, Dinu Gajosu și subsemnatul), ne aflam la Iași. Prutul l-am trecut noaptea, în trenul-fantomă, cum mi s-a părut, Moscova-București: fără călători, fără lumini, bântuit de neliniștea necunoscutului în care ne împlânta prin întunericul de plumb. Ideea trimiterii unei echipe în toiul Revoluției Române circula pe coridoarele redacției de știri încă din prima zi a revoltei de la București, transmisă în crâmpeie la televizor pe teritoriul RSS Moldovenești de atunci, crâmpeie preluate de la Televiziunea Română. Autoritățile sovietice au rămas reticente primele două zile, dar în a doua jumătate a celei de-a treia au dat, brusc, undă verde. Era clar că decizia respectivă nu a venit de la Chișinău și nu a depins de Chișinău. Ministerele de Externe, dar mai cu seamă, cel de Interne, au executat în regim de urgență formalitățile de trecere a frontierei româno-sovietice. Repeziciunea cu care s-au făcut aranjamentele, care în vreme pașnică durau luni de zile, ba chiar ani, a fost de mare mirare, dar putea fi dată pe seama unei situații excepționale de interes mondial. Întrucât, colegul care „se rupea” să se arunce în vâltoarea evenimentului, a dispărut de la serviciu în chiar momentul plecării, locul lui a trebuit să îl iau eu.

Așa m-am pomenit în trenul-fantomă cu destinația – Revoluția Română. Nu voi intra în alte detalii de natură sentimentală. Voi remarca în contextul subiectului abordat, că Iașiul ne-a primit mai întâi cu suspiciune – cercetați ore bune sub arme de grăniceri în gara Nicolina, iar când am intrat în custodia Frontului local al Salvării Naționale – cu entusiasm. Cu urale prelungi am fost salutați în primele ore ale dimineții, apărând în fața mulțimii deja prezente în număr foarte mare în Piația Unirii, la balconul  Casei pătrate a fostei județene de partid: Televiziunea de la Chișinău era considerată purtătoarea luminii de libertate prin emisiunile care le difuza și socotită drept însuflețitoare a Revoluției Române. Am fost, desigur flatați de această neașteptată prețuire, dar faptul cum se dezvoltau evenimentele oră de oră în vechea capitală a Moldovei, la București, Brașov, Sibiu, Timișoara, arătau prin foarte multe detalii că dorul de libertate al românilor nu a fost unica putere care a făcut Revoluția Română așa cum a fost ea – sângeroasă. Mai precis, poporul român a fost pe bună dreptate forța principală a Revoluției, așa cum s-a întâmplat și în țările învecinate. Era o chestie de timp ca poporul să erupă după ani de umilire. Numai că peste această forță au fost aruncate de cu vreme din afară sute de ițe care au avut misiunea să o transforme într-o enormă acțiune de manipulare. Pentru asemenea anvergură, și pentru atingerea scopurilor propuse, manipularea a trebuit garnisită cu elementele tipice genului – teroare în masă, frică generală, panică. Frica și panica trebuiau pentru a duce la îndeplinire fără întârziere prima misiune – executarea lui Ceaușescu, dușmanul de moarte al imperialismului sovietic. Uciderea lui, deopotrivă și a tovarășei, în urma unei sentințe sumare emise de un tribunal impostor trebuia să motiveze încetarea actelor de terorism, care conform legendei proferate la televizor erau atribuite mișcării de rezistență a ”odioasei Securități ceaușiste”.

Că Securitatea ceaușistă a fost odioasă nimeni nu punea la îndoială, numai că ea nu avea cum să declanșeze un război civil în țară și nimic în comun nu avea cu uciderile săvârșite, mai cu seamă, după arestarea cuplului dictatorial. Ceaușescu trebuia să moară pentru a i se închide gura și a aduce satisfacție KGB-ului, umilit de atâtea ori de nesupunerea încăpăținată a „șoimului Carpaților”ordinelor venite de la Moscova. El trebuia să lipsească definitiv din partea a doua a scenariului care avea drept finalitate instalarea la București a unui regim nou, „salvator” prin legendă, adică pozitiv ca percepție,  democratic, „bun prieten” și supus fidel Uniunii Sovietice, care în acel moment al anului 1989 nu credea că ea însăși este bolnavă de moarte.

Frica era bună la facerea unui astfel de regim, care, în sfârșit, să răspundă imediat și fără pretenții comenzilor Kremlinului. Cine aveau să fie protagoniștii noului regim dacă nu cadrele vechi, crescute, educate și dependente de soviete, cadre care în anii 1960-1970 au fost, unele demascate, altele îndepărtate din posturi de comandă în campaniile de desovietizare a României, campanii promovate insistent de liderii comuniști Gheoghiu-Dej și, mai cu seamă de Nicolae Ceaușescu. Ca să fie credibile în decembrie 1989, aceste cadre trebuieau să fie declarate disidente ale regimului Ceaușescu, fapt care s-a făcut cu multă abilitate și cu deplin succes în direct la Televiziune. Numai că ei trebuiau protejați de eventualele depoziții ale lui Ceaușescu în viață, care ar fi arătat întrun proces mai civilizat motivele adevărate pentru care au fost marginalizați la vremea lor pretinșii dizidenți.  Așa că Ceaușescu nu putea nici măcar să viseze la clemența de care s-au bucurat Iaruzelski, Kadar sau Jivkov, colaboratori de încredere ai Moscovei.

Și mai era un motiv pentru care Ceaușescu nu putea fi lăsat în viață. Unul mai serios decât nesupunerea lui cronică ambițiilor hegemoniste ale Kremlinului.

Scos la lumină din Arhiva Partidului Comunist Român și dat recent publicității, Protocolul-stenogramă cu numărul 24 al ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 13 noiembrie 1989 aruncă lumină asupra misterelor acelor zile de sfârșit de an 1989.  Ședința a avut pe ordinea de zi discutarea raportului ce urma să fie prezentat Congresului al XIV-lea și programului de desfășurare a Congresului ce urma să aibă loc pe 18 noiembrie. Numai că chiar în debutul ședinței Ceaușescu declară următoarele. Citez din stenogramă:

Am convocat această şedinţă, tovarăşi, pentru a discuta Raportul care trebuie prezentat în faţa Congresului al XIV-lea. Nu este prea mare – decât vreo 140 de pagini! (sic!) […] Vreau să ridic, în faţa Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem la Congres, nici public, deocamdată, dar faţă de care trebuie să adoptăm o poziţie mai clară. Este vorba de probleme legate de Moldova Sovietică. Aţi citit cu toţii informaţiile şi ce se întâmplă acolo. Am atras atenţia tovarăşilor că trebuia să le publice în presă şi va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziţie în această problemă, având în vedere, în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord.
Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat
următoare”. Citat încheiat.

În continuare Ceaușescu atinge problema Tezaurului evacuat în 1916-1917 pentru păstrare în Rusia, pe atunci aliată în Primul Război și confiscat de Lenin în anul 1921, dar îndată revine la prima temă: Citez din nou din stenogramă:

Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă (a Tezaurului, n.n.) şi cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiţii şi am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta va trebui să reluăm şi problema Basarabiei.

Trebuie oricum să ridicăm problema populaţiei din Republica Moldovenească (sic!), în concordanţă cu constituţia sovietică şi cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asigure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei înşişi spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România. Sigur, nu dorim acum să ridicăm, într-o formă schimbarea imediată a graniţelor, dar soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm poziţiile care sunt, mai cu seamă că ei le publică şi să avem în lunile următoare o discuţie specială pe această problemă. De altfel, în 1970-1975 am avut câteva discuţii cu secretarul cu problemele internaţionale de atunci – Katuşev – trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recunoaştem în mod deschis că Basarabia este a lor…

În programul partidului avem o referire generală şi am spus că nu vom putea să recunoaştem. Una este problema graniţelor, ca rezultat al forţei, dar alta este să recunoaştem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul român, este un non-sens. Aceasta ar fi o altă problemă. Sigur, punându-se problema anulării înţelegerii cu Hitler, este evident că în mod corespunzător intervine şi aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuţie pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situaţie şi felul cum ei acţionează.
Vin şi fac o plenară şi anunţă că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut şi continuă să-i împiedice să-şi pună în valoare problemele lor.

Asta ar fi o altă problemă pe care am vrut s-o ridic în Comitetul Politic Executiv şi este de fapt o problemă strict internă, dar am vrut să vedem care este părerea Comitetului Politic Executiv în această problemă…”. Citat încheiat.

Desigur, această problemă „strict internă” ce urma să fie pusă pe agenda societății românești, pe agenda relației cu Rusia Sovietică ce cocheta cu perestrioca, dar și pe cea a opiniei publice internaționale imediat în anul 1990, era de neconceput pentru  Gorbaciov și KGB care aveau deja destule dureri de cap cu integraliitatea imperiului. Astfel, Ceaușescu trebuia oprit și a fost executat în mai puțin de două luni chiar în ziua de Crăciun; România trebuia temperată, speriată, cumințită, servită cu dopuri de câlți în gură în forma unor guvernări amnezice la marile probleme naționale; Moldovenii din Basarabia trebuieau lăsați singuri în fața destinului, fără speranțe, învăluiți de lăcusta kaghebistă, trecuți prin focul războiului, a crizelor, a blocajelor, furați, sărăciți și împrăștiați în toată lumea, apoi făcuți sclavi cu sutele de mii pe marile șantiere ale noii Rusii.

Asta avea să urmeze în acești 24 de ani. Atunci, însă, în zilele Revoluției scenariul se desfășura aievea sub ochii noștri: la Iași, mitingurile numeroase și entuziaste erau întrerupte de zvonuri groaznice despre helicoptere înarmate până în dinți și fără semne de identificare ce se îndreptau în careu de luptă dinspre Galaţi; că un  tren de pasageri a fost ciuruit de gloanţe întro ambuscadă întinsă lângă  Buzău; la Brașov, caldarâmul din piața centrală stropit de sânge amintea de un carnagiu petrecut aici recent, iar împușcăturile stinghere din noapte arătau că pericolul persistă, pe când bravul sergent Nidelcu din corpul vânătorilor de munte relata scene de lupte cu teroriști bine instruiți, unii întemnițați, dar care dispăruseră fără de urmă; la București, trăgători ascunși continuau să curme vieți. Aiurea, pe nimerite, fără sens parcă.

Asta, până în ziua de Crăciun, când a fost ucis demonstrativ cuplul Ceaușescu.

Spuneam la început că 2013 se aseamănă cu anul 1989, deși foarte multe între timp s-au schimbat: România a revenit în Europa; este o țară independentă și suverană realmente. Liderii politici de la București fac astăzi declarații deschise despre drepturile românilor din Basarabia fără să se teamă de surprize kaghebiste de Crăciun. Problema nu mai este una „strict internă”. Revoluțiile s-au mutat și ele cu locația spre est, anunțând că libertatea este dorită și acolo. Asemănarea există, totuși. Asemănarea o facem noi, cei din Republica Moldova, care și astăzi, ca și în anul 1989, luptăm pentru limba română care încă nu este pusă în drepturi, cei ce mai suntem în continuare sub ocupație și pentru care libertatea mai rămâne un vis. Diferența o va face poate anul care vine, 2014. Desigur, dacă nu vom bate pasul pe loc, așa cum am făcut 24 de ani. Și niciodată să nu iutăm că pentru libertatea noastră au murit oameni.

Pentru Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu, deputat liberal reformator

23 decembrie 2013

Lasă un răspuns