Valeriu Saharneanu

Când ai dubii, spune adevărul. (Mark Twain)

Home » Mereu un exemplu – reunificarea Germaniei, 3 octombrie 1990

Mereu un exemplu – reunificarea Germaniei, 3 octombrie 1990

Identificarea momentului oportun pentru unire

Complexitatea obiectivului unirii este atît de copleşitoare că acesta poate fi realizat doar la momentul potrivit, în circumstanţe potrivite. Exemplul Germaniei este cît se poate de relevant. Merită un minim efort pentru clarificarea lucrurilor. Contextul a fost creat de perestroika gorbaciovistă, iar detaliile foarte importante pot actualmente fi desprinse din memoriile lui Mihail Gorbaciov şi Eduard Şevardnadze. În cartea sa “Viaţa şi reformele”, Gorbaciov afirmă că posibilitatea reunirii Germaniei a început să fie tatonată încă din iunie 1987, cînd Preşedintele Germaniei, Richard von Weizsacker, avuse o primă discuţie privată cu Gorbaciov, în timpul căreia, de o manieră discretă şi delicată, a atins problema respectivă. Deşi evaziv, răspunsul liderului sovietic nu a fost categoric negativ. După ce evoluţia evenimentelor generate de perestroika au adus Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România la transformări ireversibile, iar criza politică şi social-economică a împins RDG pe muchia prăpastiei, autorităţile sovietice s-au văzut nevoite să susţină unirea Germaniei. Evenimentele din RDG s-au derulat atît de rapid şi neaşteptat în 1989, încît s-ar putea afirma că, de fapt, a avut loc o revoluţie:

  • ocuparea în masă (iulie-septembrie) a ambasadelor RFG din Budapesta, Praga şi Varşovia;
  • emigrarea în masă (septembrie-octombrie) a cetăţenilor RDG prin graniţa Ungariei cu Austria;
  • izbucnirea demonstraţilor în masă a cetăţenilor şi auto-organizarea grupărilor politice de opoziţie;
  • înlăturarea de la putere a lui Erich Honecker (18 octombrie), evident, cu acceptul lui Gorbaciov;
  • deschiderea graniţei RDG cu RFG (9 noiembrie) şi a căzut Zidul Berlinez.

Abia după aceste evenimente a apărut un gen de foaie de parcurs. La 28 noiembrie a fost dat publicităţii Planul celor 10 puncte ale cancelarului Helmut Kohl pentru depăşirea împărţirii Germaniei. Oricum, evoluţiile ulterioare s-au desfăşurat cu totul altfel, fiindcă a urmat un şir de evenimente, dictate de noul context şi de mizele principalilor arhitecţi ai securităţii europene:

  • pentru SUA miza a fost strategică — reunificarea Europei prin înlăturarea consecinţelor conferinţelor de la Ialta şi Potsdam. Fără unificarea Germaniei atingerea acestui obiectiv era imposibilă;
  • pentru URSS, mai exact pentru Gorbaciov, miza a fost de a supravieţui politic. Necesitatea suportului Occidentului pentru salvarea proiectul de renovarea a ţării a devenit indispensabilă după ce ţara ajunsese într-o criză economică cumplită, imaginea internaţională era foarte proastă din cauza războiului din Afganistan, conservatorii sovietici începuse lupta deschisă împotriva lui Gorbaciov, pe care îl numeau trădător.

Circumstanţele l-au impus pe Gorbaciov (aşa afirmă în memorii) să elaboreze planului “2+4” (două state germane plus patru state învingătoare în cel de al doilea Război Mondial) pentru reunificarea Germaniei. Drept motiv a servit telegramă cifrată, trimisă la începutul lui decembrie 1989, de către şeful primului directorat principal al KGB (responsabil pentru spionaj), Nicolai Leonov, şi de şeful reprezentanţii KGB în RDG, Anatoli Novikov, care afirmau: “Nu există nici un fel de şanse pentru menţinerea RDG în calitatea de stat suveran, membru al tratatului de la Varşovia, la fel cum nu există şanse pentru păstrarea regimului socialist în RDG”. Pentru a elabora un plan de acţiuni, Gorbaciov a convocat o consfătuire cu participarea: premierului Rîjkov, ministrului de externe Şevardnadze, ideologului prerestroikăi Iacovlev, şefului KGB Kriucicov, ministrului Apărării Ahromeev, etc., ajungînd la următoarele concluzii:

  • reunificarea Germaniei este inevitabilă;
  • necesitatea formării unui cadru cu participarea a şase actori — patru învingători şi două Germanii “4+2”;
  • necesitatea menţinerii unor relaţii strînse cu conducerea RDG;
  • coordonarea strînsă a acţiunilor legate de “problema germană” cu Parisul şi Londra;
  • pregătirea retragerii trupelor sovietice din Germania.

Evident, planul “4+2” a umbrit “Planul celor 10 puncte” al lui Kohl, bănuit de Gorbaciov că vrea să forţeze unificarea Germaniei, ignorînd interesele partenerilor externi. Deja la 1 februarie 1990 ultimul premier al RDG, Hans Modrow, după cîteva întîlniri cu Gorbaciov, a prezentat Camerei Populare (Parlamentului) raportul dedicat conceptului unităţii germane, întitulat “Germania — Patria comună”, care avea drept scop pregătirea declarării unităţii statului german, cu capitala la Berlin. Comunitatea internaţională a fost, de fapt, anunţată despre inevitabilitatea unirii RDG cu RFG. “Foaia de parcurs” a lui Modrow prevedea trei etape:

  • crearea “uniunii contractuale” între RDG şi RFG;
  • stabilirea unor relaţii economice foarte strînse între cele două entităţi pentru facilitarea constituirii unei confederaţii din două state suverane, ce urmau să capete un statut neutru;
  • crearea unei Federaţii Germane sau a Uniunii Germane, participante la procesele europene.

Planul lui Modrow referitor la neutralitatea Germaniei unificate nu a convenit RFG şi SUA. Curios, dar şi această problemă a fost soluţionată foarte rapid. La 9 februarie 1990 Secretarul de Stat al SUA, James Baker, l-a convins pe Gorbaciov că o Germanie unificată, aflată în afara NATO, ar reprezenta un pericol mai mare, ţînînd cont de istoria recentă, decît aflarea acestea în cadrul şi sub supravegherea NATO. S-a ajuns şi la concluzia ineficienţei discutării unificării Germaniei în cadrul OSCE. În schimb, s-a decis elaborarea unor garanţii solide, referitoare la inviolabilitatea hotarelor şi securitate, pentru vecini. SUA au acceptat, în principiu, planul “4+2”, dar au sugerat ca denumirea să fie schimbată în “2+4”, pentru a le sugera germanilor că ei conduc procesul unificării şi a evita iritarea pe motiv că soluţiile li se impun din afară de către cele patru ţări învingătoare. Din aceleaşi considerente, s-a decis ca lansarea oficială a planului “2+4” să aibă loc după alegerile generale din RDG, programate pentru 18 martie 1990. A urmat intervenţia cancelarul Kohl pentru a-l convinge pe Gorbaciov că la alegerile din RDG, oricum, va învinge coaliţia de dreapta, care va pune imediat pe agendă problema unirii cu RFG. De aceea, pentru evitarea haosului politic şi a colapsului economic iminent al RDG e necesară o unire rapidă. A procedat conform proverbului “bate fierul cît e cald” pentru a nu admite o eventuală redresare a situaţiei economice din RDG, lucru care ar fi putut diminua elanul unionist al germanilor de est. În acest scop, cancelarul Kohl a refuzat să-i ofere guvernului RDG suportul promis, un credit financiar substanţial pentru asigurarea stabilităţii economice. Gorbaciov a pierdut definitiv iniţiativa după ce, la 24 februarie 1990, cancelarul Kohl s-a întîlnit la Washington cu preşedintele Gheorge Bush, care a mai rectificat o dată Planul “2+4”:

  • după unificarea Germaniei prezenţa militară americană pe teritoriul acesteia va fi păstrată;
  • armele nucleare de pe teritoriul Germaniei vor rămîne acolo unde sunt;
  • prezenţa militară sovietică trebuie să fie retrasă nu doar din Germania, ci din întreaga Europă de Est.

Alegerile pentru Camera Populară a RDG din 18 martie 1990 au fost cîştigate de “Alianţa pentru Germania” cu sloganul “Libertate şi bunăstare — niciodată socialism din nou”, obţinînd 2/3 din voturile cetăţenilor. După alegerile lucrurile au evoluat fulminant:

  • în aprilie, guvernul de coaliţie în frunte cu Lotar de Maiziere s-a pronunţat în favoarea reunificării Germaniei în baza articolului 23 din Constituţia RFG, potrivit căruia RDG urma să devină partea a RFG, evitînd etapa intermediară, confederativă;
  • în mai a fost anunţat public planului “2+4”;
  • la 18 mai 1990 a fost semnat Tratatul de stat privind crearea uniunii valutare, economice şi sociale între RFG şi RDG, document care a intrat în vigoare la 1 iulie 1990;
  • la 12 septembrie 1990, la Moscova, a fost semnat Tratatului reglementării finale în privinţa Germaniei (Tratatul Germaniei), numit şi tratatul “2+4”, care prevedea că: stabilirea finală a hotarelor Germaniei reprezintă o contribuţie majoră pentru cauza păcii şi stabilităţii în Europa; cele patru state aliate îşi retrag responsabilităţile şi influenţa asupra Berlinului şi Germaniei unificate; hotarele între Germania şi Polonia nu pot fi contestate; Germania nu are pretenţii teritoriale către alte state; Germania va promova doar pacea, refuzînd producerea, dispunerea şi amplasarea pe teritoriul Germaniei a armelor nucleare, chimice şi biologice; URSS îşi va retrage prezenţa militară etc.;
  • la 3 octombrie 1990 au avut loc festivităţile de proclamarea a Zilei Unităţii Germane, care marchează reunificarea politică, legislativă, teritorială şi administrativă a Germaniei;
  • la 9 noiembrie 1990, Mihail Gorbaciov a vizitat Germania pentru a semna Tratatul de bază pentru 20 de ani dintre URSS şi Germania reunificată;
  • la 14 noiembrie 1990 a fost semnat tratatul de frontieră germano-poloneză;
  • la 2 decembrie 1990 au avut loc alegeri generale, cîştigate de coaliţia CDU-CSU cu ~44%.

Toate aceste lucruri al fost realizate într-o jumătate de an. A fost o adevărată “poveste de succes” care ar rămîne nepovestită pînă la sfîrşit, dacă nu s-ar menţiona şi inamicii care s-au opus şi care nu au dorit să se afle despre aceasta pentru a nu deveni inamicii de veci ai germanilor. În memoriile “Anul 1991. Agenda consilierului Preşedintelui URSS”, Anatoli Cerniaev scrie:

9 octombrie 1989. După vizita lui Gorbaciov la Berlin, toţi şoptesc diplomaţilor sovietici cuvinte de laudă la adresa lui Gorbaciov, apreciind maniera delicată în care URSS se opune reunificării Germaniei. Jacques Attali (consilierul lui Mitterrand) s-a pronunţat la modul serios în privinţa refacerii alianţei sovieto-franceze, inclusiv a cooperării militare. Mi-am amintit cu această ocazie de discuţia dnei Thatcher cu Gorbaciov, care la un moment a rugat să nu se facă notiţe pe marginea celor ce urma să spună: Sînt categoric împotriva reunificării Germaniei, dar nu pot spune public acest lucru, nici acasă, nici în NATO.

Pînă la urmă, Administraţia SUA a avut grijă să soluţioneze problemele cu Mitterrand şi Thatcher.

Acestea sunt detaliile interesante referitoare al unirea Germaniei.

sursa: promis.md (din articolul analitic Foaia de parcurs pentru unirea României cu Republica Moldova)

Citește la temă și http://valeriusaharneanu.com/1098/ articolul 1: Acțiunea 2012 – un proiect european al națiunii române; articol 2: Riscul împotmolirii în sistem

!!!!!!!!! Distribuie, dacă ți-au plăcut și le găsești cu rost !!!!!!!!!

Name of author

Name: Valeriu Saharneanu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.