„M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!”

Am luat între ghilimele titlul acestui articol fiindcă, recunosc, nu-mi aparține. Formula asta de protest ancestral, așa cum o înțeleg eu, a compus-o încă în secolul trecut bine cunoscutul scriitor și dramaturg român, membru al Academiei Române, Victor Eftimiu. Nu se știe când a comis vorba, devenită folclor: în prima sau în a doua jumătate a mult păcătosului secol. Eu înclin să cred că i-a răbufnit în prima jumătate, în perioada interbelică, atunci când în România exista libertatea spusului fără teamă a ceea ce avea omul pe suflet. Azi lucrul acesta se numește libertate de exprimare și este un drept garantat în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în constituții.

În România interbelică erau suficiente lichele ca să provoace un intelectual cu spirit critic, satiric acid, ași spune, ca Victor Eftimiu, să exclame că s-a săturat de ele. Mintea lui pătrunzătoare privea cu seninătate în viitorul sumbru. El a putut să vadă dinainte cum, profitând de o frântură nefastă a istoriei provocată de suitul pe grumazul țării a tancurilor sovietice, lichelele aveau să preia puterea în România pentru cealaltă jumătate de secol. În sabatul lor, lichelele vor procrea, a intuit el, o progenitură mult mai odioasă decât ele. Ea va pretinde la titlul suprem în ierarhia clanului licheliot. Aceasta se va numi CANALIE. Drept mulțumire efortului parental, canalia îndrituită cu putere absolută va interzice cuiva să mai crâcnească prin unghere că s-a săturat de lichele. Lichelele vor deveni astfel sacre, deși vor rămâne în toate așa cum sunt – păcătoase. Nemulțumirea va fi dată drept blasfemie și pedepsită de rând cu cele mai mari crime. Ceea ce s-a și întâmplat ulterior. Viitorull sumbru a venit și sabatul lichelelor s-a așternut peste țară. Canalia concepută de ele în desfrâu moral și-a făcut decenii în șir rânduiala ei dezastruoasă. Numai că vorba ieșise deja din gura mucalitului scriitor. Ea a supraviețuit cu succes perioadei de interdicție și scriitorului însuși.

Și, iată azi, ne grăbim să o reproducem aici și acum, în pragul unei eventuale noi frânturi de istorie care se poate întâmpla duminică, 24 februarie 2019, pe această separatistă frântură de țară.

Nevoia reproducerii nu a apărut din moft. A fost provocată de un eveniment din viața noastră atât de tulbure. Evenimentul s-a întâmplat luni, 18 februarie, pe fundalul unei aniversări banale. Nu am participat la eveniment, Doamne ferește. L-am văzut „oglindit” cu fast la televizor. Se făcea că e zi de naștere a lui Dodon și printre vizitatorii la  palat a celor veniți cu închinăciunea, televiziunile i-au remarcat într-un cadru special pe domnii Snegur și Lucinschi. Păreau fericiți să facă plecăciunea și tare mulțumiți de succesorul lor aciuat prin furtișag de voturi în căsuța presidențială – un ciubușor de nebunii tradițional antinaționale. La văzul acestui „cadru special”, naționalistul din mine a răbufnit în afară, involuntar și nesancționat, țeposul aforism eftimiucian: „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!”

Distribuția, cine sunt lichelele și cine este canalia în respectivul cadru, o faceți dumneavoastră. Mie nu-mi rămâne decât să vă aduc la cunoștință că în alte părți, lichelele au cam terminat-o cu transmiterea puterii din mână în mână. În alte-alte părți lichelele o duc rău de tot, sunt chiar pe cale de dispariție. Cum? S-a întâmplat că spre a mai scăpa de nevoi, lumea bună de pe alte meleaguri a transformat alegerile în bisturiu. Cu acest instrument, ea castrează la timp lichelele concrescute pe trupul statului, care în mod inevitabil apar și în mediul  oamenilor buni, dar se înmulțesc mai repede ca ei. Tăierea la timp nu le permite lichelelor să procreeze blestematele canalii. Că, e dovedit, le strică viața.

Aici, în frântură, procedura s-a cam ignorat, iar mama lichelelor umblă tot timpul gravidă. Meteahnă mare care l-a făcut pe mult regretatul nostru poet Grigore Vieru să ne lase moștenire un aforism la fel de acid ca și cel al confratelui său bucureștean: „Cât caracter, atâta țară.” Doamnelor și Domnilor!

Valeriu Saharneanu

23 februarie 2019

Lasă un răspuns