La dispariţia unei generaţii nedreptăţite

IN MEMORIAM

Gheorghe Saharneanu,

01.05.1921 – 30.10.2004

Ana Duca-Saharneanu,

10.12.1928 – 01.11.2012

Articol publicat în săptămânalul chișinăuean „Gazeta Românească”

din  5 noiembrie 2004

       Dureroasă şi chinuitoare este pierderea fiinţei apropiate. De la 30 octombrie (2004), ziua în care tatăl meu a trecut la Domnul, doare chiar şi lumina zilei şi toate au căpătat pentru mine o altă semnificaţie, iar lucrurile sunt percepute în alte dimnesiuni. Multe dintre grijile şi zvârcolirile cotidiene au devenit deodată atât de mici că aproape nu mai au nici o importanţă. Clară, indubitabilă şi aproape palpabilă a devenit starea de conştiinţă că toate cele omeneşti se consumă în vâltoarea  necontenită a Timpului, a cărui stăpânire o are doar Bunul Dumnezeu. Noi, fiinţele umane, avem puterea să rezistăm întrucâtva în faţa scurgerii nestăvilite doar cu puterea Faptelor cu care ne justificăm existenţa. La rândul lor Faptele, trecute şi ele prin ciururile Timpului se cristalizează, dacă sunt consistente, în Memoria urmaşilor, care în dependenţă de vrednicia lor, vor dăinui peste vremuri mai mult sau mai puţin.

Tatăl meu, Gheorghe Saharneanu s-a născut la 1921 într-o familie numeroasă de ţărani din satul Pohrebeni, Judeţul Orhei, România şi de-a valma cu sutele de mii de feciori de ţărani basarabeni a avut a trăi destinul crud al acestui ţinut. Instinctul supravieţuirii a făcut ca familiile de români să fie numeroase în aceste părţi, fiindcă apărarea hotarelor de răsărit cât şi lucrarea pământului au cerut dintotdeauna braţe cât mai multe şi mai vânjoase. Doar cinci din nouă fii din familia lui Ion şi Fevronia Saharneanu au răzbătut prin boli şi nevoi către vârsta maturităţii. Când sărăcia aproape că fusese dată afară din casă şi celor mai mari le-a venit vremea să-şi ia pământul şi să treacă la vatra lor, peste Basarabia a venit anul 1940. Tăvălugul bolşevic nu a cruţat nici un destin, răsturnând toate rosturile de până atunci ale vieţii. Peste un an bolşevicii au fost alungaţi, dar nimic nu mai putea reintra în fosta albie, căci ruşii, retrăgându-se, luaseră cu ei la război o bună parte dintre flăcăii familiei Saharneanu, ai satului Pohrebeni, ai întregii Basarabii.

Mijlociul Gheorghe a evitat prima înrolare sovietică şi a rămas să ducă greutăţile gospodăriei în locul tatălui său, care decedase înainte de vreme. La cătănie el a fost chemat în 1942 şi încorporat în Regimentul 4 Artilerie Antiaeriană, dislocat în raionul de apărare Ploieşti. Bazinul petrolier era bombardat cu vehemenţă atât de aliaţi cât şi de sovietici. După 23 august 1944 Regimentul a trecut Carpaţii şi a participat la eliberarea Transilvaniei de nemţi şi de hortişti. Ajunşi în Ungaria în octombrie acelaşi an, Regimentul a fost desfiinţat şi ostaşii au fost „lăsaţi la vatră fiind din Basarabia”, după cum notifică documentul timpului. Deși semnat de Comandamentul Român, ordinul era sovietic…

Drumul pe jos din Ungaria și până în Ținutul Orheiului a fost lung şi primejdios, dar tocmai acest lucru l-a salvat pe tăticu de GULAG ori de cea de-a doua înrolare sovietică. Cei care nu au avut acest noroc, au fost capturați și duși în lagăre ori folosiţi în calitate de carne de tun pentru Armata Roşie în luptele deosebit de sângeroase de la Koenigsberg, de la Balaton, Bratislava şi Berlin. Fără pregătire militară, tinerii basarabeni erau aruncaţi pe prima linie şi mânaţi sub gloanţe. După război li s-au ridicat monumente, fiind declaraţi eliberatori sovietici. Li s-au dat, desigur, pe merit, pensii şi li s-a purtat cinste. Dar cei care au luptat în Armata Română au avut de îndurat în perioada sovietică doar frică şi umilinţă. Mulţi au înfundat lagărele siberiene, alţii au fost nevoiţi să părăsească localităţile natale. Stigmatul de „element antisovietic” apăsa greu soarta foştilor ostaşi români şi a familiilor lor.

Norocul tatălui meu la acel moment a fost plecarea din sat. Se dusese să facă cursuri de felcer, la Orhei, după care a mers la spitalul militar din Cucuruzeni. Acolo a întâlnit-o pe mama, care lucra în calitate de soră de caritate. La Cuizăuca au venit amândoi după desfiinţarea spitalului, înfruntând foamea şi epidemiile genocidului organizat de regimul sovietic. Până prin anii cincizeci în pădurile din preajma Cuizăucii mai pâlpâia rezistenţa antisovietică de sub conducerea lui Vasile Odobescu. Agenţii kaghebişti dădeau târcoale prin sate să recruteze trădători care să ajute la prinderea temerarilor. Ca nou venit în sat, tata a fost chemat în primul rând să facă acest lucru. Dar…, ne povestea cu mândrie mai târziu, a refuzat colaborarea sub orice pretext.

În familie am crescut patru copii, trei feciori şi o fiică. Coborâţi din ţărani, dar cu temeinicia celor câteva clase de şcoală românească, tăticul şi mămica, cum le spuneam noi cu drag (Tată și Mamă spuneam bunicilor), au insistat să cunoaştem cât mai multă carte şi nu numai. Ei nu ne puteau spune direct adevărul despre cele trecute recent în istorie, despre faptul că suntem parte din naţiunea română, despre ocupaţia sovietică din 1940 şi alte lucruri strict interzise de regimul care se întărea văzând cu ochii. Ei s-au făcut luntre şi punte şi au cumpărat pe la mijlocul anilor cincizeci un aparat de radio cu baterii mari cât dulapul la care puteam ascultă emisiunile Bucureştiului şi ale depărtatului Munhen pe unda „Europei Libere” sau a „Vocii Americii”. De la „Teatrul la microfon pentru copii” şi până la „Actualitatea din imperiul răului” am parcurs un drum foarte complicat al cunoaşterii de sine, de noi şi de lumea ce ne înconjoară.

În timpul dezgheţului hruşciovist şi până la ruptura legată de evenimentele din Cehoslovacia ale anului 1968, părinţii ne-au abonat la reviste româneşti şi ne-au deschis drumul către alfabetul latin şi cartea românească, de unde, citind printre rânduri am putut afla cu ochii minţii multe despre noi şi neamul nostru, inclusiv despre istoria pământului pe care ne-am născut. Sunt aproape sigur că ei n-au urmărit să ne cultive cu tot dinadinsul cunoştinţe care veneau în totală contradicţie cu propaganda sovietică şi politica dură de deznaţionalizare ale timpului. Acest lucru era mult prea periculos pentru noi, copiii, dar mai cu seamă pentru dânşii. Străduinţa lor a fost să ne cultive dragostea de carte, să ne lărgească orizonturile cunoaşterii şi, intuitiv, ne-au legat de rădăcinile culturii naţionale autentice, de care eram rupţi. Astfel au procedat sute de mii de familii de români basarabeni care au avut destinul să treacă prin focul şi para secolului douăzeci. Cei născuţi ca tatăl meu şi mama mea în anii douăzeci împreună cu cei născuţi în anii treizeci au avut de dus pe umerii lor întreaga povară a războiului, a foametei organizate, a deportărilor, a exproprierilor, a colectivizării forţate, a întregii perioade de umilire şi de experiment sovietic. Totodată ei au avut şi sarcina divină să-şi treacă urmaşii către malul salvării, apărut la orizontul basarabenilor abia după evenimentele din 1989.

Cu certitudine, în faţa prezentului, efortul acestor generaţii este eroic şi fapta lor trebuie scoasă din anonimatul nemeritat şi nedrept. Scriitorul şi jurnalistul basarabean nu au dreptul moral să lase ca acest tablou ancestral al sacrificiului spre înălţare şi continuitate să treacă neobservat de generaţiile următoare. Sacrificiul în numele supravieţuirii noastre a fost Fapta măreaţă a vieţii lor şi ea merită să-şi aibă locul în Memoria colectivă a neamului nostru. Să fim vrednici de această Memorie şi veşnică să le fie amintirea.

Sincere mulţumiri tuturor prietenilor şi colegilor pentru sprijinul acordat şi compasiunea de care au dat dovadă.

05.11.2004

Lasă un răspuns