La 2019! Nu mai târziu

În noiembrie 2009, întors dintr-o vizită la Berlin unde, la invitația jurnaliștilor germani, am participat la ceremonia aniversării a 20-a a căderii Zidului Berlinez și a comunismului în Europa, am scris sub impresie puternică a evenimentului două articole, întitulate „Acțiunea 2012 – un proiect european al națiunii române” și  „Riscul împotmolirii în sistem”. ( http://valeriusaharneanu.com/1098/ )

Scriam atunci: „Căderea zidului de la Berlin a însemnat, de fapt, sfârșitul perioadei de ocupație sovietică care s-a așternut peste o bună parte a continentului european în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Din păcate numai națiunea română, împărțită în două state, nu a putut să își valorifice șansele așa, precum au făcut-o multe alte popoare de pe bătrânului continent.”

Conjunctura politică din Europa și de acasă predispunea la meditații de acest gen.

  1. Parcă într-un gest de mea-culpa pentru faptul că a dat sovieticilor Europa Centrală și de Est spre cotropire după cel de-al Doilea Război Mondial, Europa Occidentală (UE) a deschis generoasă ușile acestor țări și popoare. Germania Occidentală a integrat-o firesc pe cea Răsăriteană. De la Marea Baltică și până la Marea Neagră toate statele au intrat în Uniunea Europeană și au aderat la NATO. Inclusiv fostele țări ale blocului sovietic din triunghiul baltic, fapt ce făcea eligibilă pentru integrare și Republica Moldova;
  2. În acel an o revoltă a tinerilor a pus capăt la Chișinău unui regim comunist care a durat aproape zece ani. Revolta a făcut loc la guvernare unor forțe declarate pro-europene. Părea că, iată, o atmosferă democratică europeană va putea crea condiții mai prielnice unei reunificări românești, fie și întârziate, pe modelul german. Prezumția că democrații pro-europeni trebuie să abordeze problema altfel decât comuniștii era pertinentă: ceea ce au desfăcut comuniștii era de ordinul firescului să fie refăcut de democrați.

Inspirat de ideea că lucrurile trebuie mișcate și la noi în forma pragmatică europeană, dar și frustrat de faptul că noi, românii, ne arătăm în fața lumii restanțieri la examenele istoriei, flegmatici și nepăsători la provocările ei, nu fructificăm oportunitățile ivite, am împărtășit aceste gânduri cu radioascultătorii postului de radio Vocea Basarabiei. În plus, calendarul ne anunța că se apropie anul 2012, când avea să se împlinească 200 de ani de la ruperea Moldovei în două și anexarea nedreaptă a părții dintre Prut și Nistru la imperiul rus.

Îmi ziceam că noi, generația de azi, nu putem rămâne surzi și impasibili la semnele care ni le scoate în cale istoria, nu putem lăsa „pe mai târziu”, „pe seama generațiilor viitoare” muncile care ne revin. Scriam în 2009: „Mișcarea de eliberare de sub comunism, trunchiată la rândul ei pe ambele maluri ale Prutului, s-a oprit speriată, şi la Chişinău, şi la București, în fața efortului de unificare națională, cu explicația lașă precum că ea, reîntregirea, nu este în puterea generațiilor de azi, şi trebuie lăsată moștenire generațiilor care vin. Lașă evadare colectivă de la muncile istoriei.”  

Am crezut întotdeauna, de la 1991 încoace, că această scuză, această eschivare este dezonorantă și miloagă, de câte ori am auzit-o îngânată de politicienii trândavi de pe Dâmbovița ori de pe Bâc. 2012, gândeam atunci, trebuie să ne determine să abordăm altfel lucrurile. Astfel, ca anul 2018 (!), anul împlinirii unui Centenar de la Marea Unire din 1918 (care atunci ni se părea atât de îndepărtat) să ne prindă cu lecția făcută, în rând cu celelalte popoare harnice ale Europei. Nu pentru mândria noastră deșartă, nu pentru orgoliul nostru pustiu, nu pentru ciuda cuiva ori nedreptățirea altcuiva. Unirea este salvarea noastră, unirea este dreptul nostru. Ea este prima datorie a generației care populează la această răspântie de secole și milenii pământul românilor. Cine nu o face azi din interes meschin, o lasă pe seama generațiilor de mâine din lenevie, ori se opune dușmănește din rea-credință, face un rău. Un rău mare.

Au trecut ani de atunci. Ani buni, ani care puteau fi rodnici, dacă se  muncea pe tărâmul reunificării naționale. Tineretul instruit și activ, pe fondul de idei al editorialului publicat în noiembrie 2009 au constituit Mișcarea unionistă „Acțiunea 2012”. Ea a dezvoltat pe parcursul ultimului deceniu ample manifestări publice de sensibilizare a dezideratului național al Unirii. Protipendada politică de la Chișinău, dar și cea de la București, a fost însă preocupată de altceva. Lăcomia, setea de îmbuibare, infatuarea, prostia au redus la zero sensul unui deceniu. Corupția, acest cancer ale statelor întârziate în tranziție, a paralizat Republica Moldova, a profanat democrația și a compromis ideea națională. Sistemul marii corupții este azi principalul obstacol în cale Unirii. Sistemul marii corupții este în esență separatist, antiunionist și antidemocratic.

Priviți treaz la Republica Moldova de astăzi. Chiar și în seara de Revelion, dacă puteți. Chin și pârjol în oameni. Popor necăjit, umilit, batjocorit. Un milion și ceva aflat în exod, alt milion de oameni tineri așteptând prima ocazie să-i ia urma. Stat capturat de o mână de scelerați, sub acoperire politică. Ocupație țaristă și sovietică continuată în formă hibridă. Peste ea se suprapune altă ocupație, cea a elementului criminal al marii corupții autohtone. Aceasta s-a stabilizat la Putere după 2014 și se face luntre și punte să se întărească după 24 februarie 2019. Poporul basarabean nu este lăsat să scoată capul din jug. Într-o majoritate îngrijorătoare el este „apt” să voteze orice: un hoț, un criminal, un coțcar, un trădător de Neam. Toată componența Iadului. Cel puțin așa  arată sondajele preparate de instituțiile de manipulare ale guvernării. Într-un cuvânt, poporul este adus la starea să își voteze propriul călău.

În sfârșit. Ce să-i spunem anului 2018, care pleacă. Mulțumesc! Ai fost anul vieții noastre date în dar de la Dumnezeu. Iertare pentru că te-am lăsat să pleci în istorie doar parfumat de patosul, pe alocuri gol, al unui Centenar împlinit de la măreața faptă a înaintașilor noștri de la 1918. Ai plecat fără ca măreței fapte să i se scoată dezonoarea.

Trecută pe seama anului următor, Unirii Românilor nu-i putem spune în această seară „La Mulți Ani!” Ar însemna să clamăm eternizarea ne-unirii, așa cum o facem în formă restantă din inerție mulți ani de la 1991 încoace.

Unirii îi putem spune în astă seară din toată inima și cu toată credința un „La 2019! Nu mai târziu!”

Valeriu Saharneanu

Ora 19.47, 31 decembrie 2018

Lasă un răspuns