Jos cu legea bunului simț!
Cred că la citirea titlului se vor găsi destui amatori de legi care să-mi reproșeze: Stai, dom-le, ce te zburlești, în mândra noastră țară asemenea lege nu există. Stai cuminte că NU ai ce da jos.
Știu. Este adevărat. În statul care-și are capitala pe Bîc, o lege a bunului simț nu există. Cum nu există ea nici în statele cu capitalele pe Sena, Tamisa, Dâmbovița sau Potomac.
Bine, insist eu, o lege scrisă nu există, dar peste tot ea se prezumă, bunul simț este măduva care hrănește osatura legilor în statele cu regim democratic funcțional. Nu știm cum e la școala justițiabililor noștri, dar în alte școli mai serioase am citit că manualele juridice de Teoria statului și dreptului conțin noțiunea de bun simț. Cursul se ține cică pentru învățăceii anului întâi, ca primă piatră de temelie a formării lor profesionale. Ca ei să învețe cât mai devreme de ce principiile juridice trebuie să fie durabile și să reziste timpului. Pentru că e bine știut încă de la Aristotel că legile bune durează mai mult decât cele rele tocmai pentru faptul că cele dintâi au bun simț. Legi bune nu înseamnă legi ușoare, superficiale, iertătoare. Legile bune sunt legile clare și drepte, cele care impun respectul natural, de conștiință (de bun simț), însușit și respectat de toată lumea.
Dura lex sed lex ori закон писан чтобы его обходить
Odată cu trecerea timpului, însă, și în dependență de mediul socio-politic și cultural de existență, lumea s-a împărțit în cel puțin două tabere: una în care toți – de la vlădică la opincă – acceptă principiul latin de raportare a sa la lege, dura lex sed lex (legea e aspră, dar e lege), și alta care se conduce de principiul slav, mai precis, rusesc, закон писан чтобы его обходить (legea e scrisă pentru a fi ocolită). În perioade relativ lungi de timp, principiile de conduită alese de cutare sau cutare societate au pus amprenta pe calitatea statului și, implicit, pe calitatea vieții supușilor acestor state.
În Japonia, de exemplu, țara care a ales să se conducă de principiul latin și unde, ca și la noi, în Republica Moldova ori, să zicem, în țara partenerului nostru strategic din est – Rusia, nu există o lege elaborată expres pe teoria și practica bunului simț, modul de funcționare a statului se răsfrânge formidabil asupra modului de viață al cetățenilor. Iată câteva statistici. Acolo, în Japonia, media anuală (!) a întârzierii tuturor (!) trenurilor este de … 7 secunde. Speranța de viață a japonezului trece de 84 de ani, iar PIB-ul pe cap de locuitor este de 42 325 USD.
În Republica Moldova, care se conduce de principiul rusesc, lucrurile stau tocmai invers. Aici întârzierile sunt norma, pe când sosirile la timp – excepția. Iar viteza cu care se dezvoltă azi cele două state este exprimată plastic și convingător în viteza cu care se mișcă trenurile: în R. Moldova – 30 km/h; în Japonia – 300-500 km/h.
Ne oprim aici cu invocarea exemplelor din realitatea japoneză. Nu de alta, dar insistând pe ele să nu fim învinuiți de tentativă de defăimare a Japoniei. La subiect însă, Ion Chicu, prim-ministrul celui mai elocvent regim idiocratc pe care l-a avut vreo dată acest stat, spune cu seninătate optimistă că în ceea ce privește viteza trenurilor, R. Moldova și-a schițat un salt grandios: să dubleze (termenii nu au fost indicați) viteza trenurilor până la incredibilul indiciu de 60 km/h. Păzea, Japonia!
De fapt, dacă explorăm arheologic legislația moldovenească, inclusiv legea supremă, putem găsi sumedenie de artefacte care ar atesta prezența dozată a bunului simț în toate capitolele legilor noastre și, abundent, printre rândurile ei. Nu puteau să lipsească, deoarece aproape toate legile, inclusiv legea supremă, au fost luate cu „împrumut” de la țările cu practici democratice bine rodate. Și nu de oriunde ci din state care practică la sânge principiul latin în jurisprudență. Acolo bunul simț este ca și „sarea din mâncare”, este liantul care consolidează legile, le face eficiente, cu rost pentru toți. Acolo bunul simț este practicat atât de clasa politică și, în special, de cea de la guvernare – gestionara bunurilor statului, dar și de către toți cetățenii – plătitorii de impozite, făuritorii bunurilor.
Adevărat este că în unele limbi ale țărilor de la care noi am „împrumutat” legile, liantul se numește altfel decât așa cum îi zicem noi pe românește, clar și pe înțelesul tuturor – bun simț. În țările francofone, bunului simț din chimia legilor i se zice, par exemple, sens comun sau consens, iar în cele anglo-saxone, el se conține în mai multe formulări. În orice caz, ambele produse semantice sunt livrate omenirii de tradiția, cultura, etica și temperamentele popoarelor respective: sensul comun francez vine din combinația dintre naturalețe și înțelepciune; cel al anglo-saxonilor din combinația dintre educație și raționament (o combinație beton: educația engleză și raționamentul german).
Minunat!, ar fi cazul să exclamăm. Cât noroc pe capul nostru că suntem un pic leneși la muncile istoriei și am venit în democrație printre ultimii în Europa. Iată, azi putem beneficia de valori la care alții au trudit veacuri la rând, fără să ne cheltuim. Aplicând pe gratis ceea ce alții au creat cu mari sacrificii, am putea recupera din handicapul istoric măcar pe partea sistemului de organizare statală adus la perfecțiune, dacă pe cea a vitezei trenurilor ne este mai greu. Avem de-a gata cel mai valoros cocktail politico-juridic din lume: naturalețea și înțelepciunea latinilor, educația și raționamentul germanicilor. Este tocmai melanjul care a ridicat pe culmile prosperității toate națiunile Occidentului și câteva ale Orientului. Combinație de pus pe pâine, nu altceva, dacă mai adăugăm la ingredient cei 7 ani de acasă, cu care se laudă că îi are fiecare judecător, procuror ori politician localnic.
În permanentă pană de bun simț. Studiu de caz
Atunci este firească nedumerirea: de ce nu funcționează? Unde greșim? Dacă bunul nostru simț este corect în teorie, de ce se abate el atât de grav de la practica activităților cotidiene? Apropo de practică. Dacă tot am ajuns prin preajma ei, haideți să o cercetăm puțin, să privim atent cazuri, întâmplări, situații împrejurări, cine știe, poate dăm de piedicile care ne stau în cale. Propun să luăm unul din cazurile cele mai recente, dar și dintre cele mai relevante în tema care ne interesează.
Nu știu cum pe dumneavoastră, dar pe mine m-a impresionat foarte mult gestul de neuitat al primarului de Bălți, Renato Usatîi. Vă amintesc esența: chiar la prima vedere cu medicii veniți din România să ajute colegii lor la combaterea coronavirusului, acesta le-a strecurat printre alte lucruri și plicuri cu câte o mie de dolari în ele. A făcut-o public; a zis că din inimă. Nu a simțit careva disconfort de conștiință. Cică a dat ca mulțămită pentru faptul că medicii români și-au lăsat nevoile de-acasă și au venit să se dedice două săptămâni nevoilor bălțene. A doua zi s-a mirat mult și sincer când, cu explicațiile de rigoare, medicii i-au returnat darul. Nici prin gând să-i treacă primarului că gestul lui ar avea ceva insultător, că plicul lui cu dolari a arătat la ceremonie ca dracul în biserică. A încercat să se justifice, zicând că în clipa în care le-au fost înmânate, medicii au luat plicurile, nu le-au respins, nu le-au returnat imediat.
Faptul că darea cu plicul ar fi putut provoca acestor oameni un șoc și doar bunul lor simț a frânat o reacție promptă și dură care să transforme fastul întâmpinării în scandal cu dare de mită, nu ține de gândirea politicianului. Ceea ce dovedește că gestul lui necuviincios a izvorât din spontaneitatea, din firescul naturii lui de șarlatan copt. Cu alte cuvinte spus: gestul îi exprimă cât se poate de complex naturalețea persoanei. Iar mirarea neacceptării este și ea firească, naturală. Doar până acum nimeni nu l-a refuzat. Mai mult, nicio instituție a statului, nicio instanță a lui nu i-a pus întrebări la fel de firești, serioase, ieșite din naturalețea legii de a-i pedepsi pe cei care o înconjoară banditește. Întrebări care să-i aducă și o sentință de niște ani petrecuți în izolare pentru faptul de a cumpăra cu banii lui murdari, aduși cu sacul din Rusia, jurnaliști, analiști, instituții de presă, sondaje, alegători și primării. Ajuns primar de Bălți în lipsa acestor întrebări, răscoptul nu își ascunde intențiile în privința Președinției statului. Este firesc și natural să și-o dorească, de îndată ce de patru ani de zile acolo s-a oploșit un șarlatan mai dihai ca el.
Să cercetăm un alt caz relevant, cel al celor doi mari prădători rivali – Filat și Plahotniuc. Deghizați în toga justițiarilor, aceștia au preluat în 2009 Republica Moldova de la torționarul Voronin. Vă amintiți, toată lumea aștepta de la ei aducerea în fața legii a torționarului, îndreptarea statului către zona condusă de principiul sănătos dura lex sed lex. Așteptarea cea mare era de la Filat, pro-europeanul verde. Nu s-a întâmplat. De ce? Fiindcă naturalețea solidă a ființei lor de șperțari formați în mediul principiului rusesc legea e scrisă pentru a fi ocolită, a ieșit de-asupra volatilei lor educații din școli, cea care dacă ar fi fost însușită și apoi aplicată, ar fi trebuit să le inhibeze naturalețea morbidă care a pus stăpânire pe ei. Zice o vorbă populară: hrănește-l pe lup cât l-ai hrăni, el tot la pădure se trage. Or, așa cum Filat și Plahotniuc au deprins încă din tinerețe să prade statul înconjurând legea – unul tutelat de Lucinschi și altul de Voronin – așa au și guvernat în plină maturitate a condiției lor fizice. Naturalețea firii lor de golan a învins foarte ușor în ei spoiala statutului oamenilor de stat pe care o atribuie formalitatea trecerii prin niște alegeri.
Naturalia non sunt turpia
Au fost niște nesimțiți, veți zice, niște nerușinați cinici. Asta este părerea dumneavoastră, nu și sentimentul lor. După cum arată lucrurile, sentimentul de rușine, de jenă, aproape că a dispărut din mediul politic autohton. Nu cred că Usatîi, Filat, Plahotniuc, Dodon și toți ca ei (cam peste jumătate din cei care veghează legea ori se află azi pe poziții guvernante centrale ori locale) au auzit de existența Școlii cinice a anticului Antistene, un discipol al lui Socrate. Principiul ei – naturalia non sunt turpia (lucrurile firești nu sunt rușinoase), se trage de la fondatorul curentului filosofic al cinismului, renumitul Diogene, căruia i se spunea „câinele”, aluzie la modul lui de trai. Așa cum lui Diogene nu i se părea rușinos traiul de câine într-un butoi fără multe doage, tot așa și celor care isprăvesc azi legea și dirigența Republicii Moldova, nu li se pare deloc rușinoase furtul, mita, sperjurul, minciuna, sodomia politică, trădarea în toate spectrele ei bicisnice. Am scăpat ceva din trăsăturile de portret ale lui Igor Dodon? Posibil. Ele, cu siguranță, sunt mult mai multe și mai adânci pe întregul tablou. Cele evidențiate de mine sunt doar linii de suprafață. Oficialul acesta a impregnat în natura ființei lui politice toată nerușinarea acumulată în ultimii 20 de ani de tutelele și predecesorii lui – Voronin, Filat și Plahotniuc.
Sub semnul fenomenului pandemic social Orhei-17
Ca un virus lăsat să se răspândească de capul lui, nerușinarea a devenit agresivă. A fura un Aeroport, un Miliard, o duzină de bănci, a spăla prin instanțe de judecată zeci de miliarde de dolari, a captura un stat, a-l pune contra bani sub talpa altui stat, agresor dovedit, nu mai este o rușine. Depozitarul ei – plăpânda noastră conștiință colectivă – a fost crâncen destructurată de virusul nerușinării. Viciul s-a răspândit peste tot. Nerușinarea netratată la demnitari a trecut lejer la cetățenii chinuiți de sărăcie și a devenit pandemie. Infecția le-a afectat grav virtutea cetățenească, rațiunea de a gândi și de a proceda corect strategic. Orice deviere semnalată altă dată de la conduita morală și, mai cu seamă, de la interesul național, era egală cu condamnarea la uitare a politicianului pornit să le ceară votul. Obraznicul nu avea nicio șansă să fie ales și să urce în careva funcție publică. După fenomenul Orhei-2017, în care această bravă localitate și-a ales primar pe unul dintre cei mai mari escroci ai timpurilor noastre, unul dintre tâlharii implicați în furtul Miliardului și al Aeroportului, unul care la momentul alegerii avea deja o condamnare în prima instanță, căderea în viciu a populației a devenit pe cât de evidentă, pe atât de amenințătoare. Fenomenul pandemic social Orhei-17, antemergătorul celui sanitar Covid-19, ambele devastatoare pentru Republica Moldova, a arătat o mutație malignă serioasă intervenită la nivelul întregului organism al statului. În lipsa unor proceduri de decontaminare, fenomenul s-a răspândit cu repeziciune, a paralizat mental și a răpus întregul raion Orhei și părți din raioanele învecinate, a pus stăpânire apoi pe orașul Bălți, pe municipiul Chișinău, pe alte orașe mai mici și numeroase localități rurale.
Izgonirea bunului simț
În toamnă, valul pandemiei sociale riscă să se dezlănțuie cu o nouă intensitate. Lozinca născută la Orhei în scuza escrocului ales primar, Șor – (tâlharul) fură, dar ne dă și nouă – alimentează încrederea în succes a prezidențiabilului trădător, Dodon. Dovadă că delirul izgonirii bunului simț, nu numai din legi, dar și din cele mai ferite unghere ale acestui stat, este pe un continuu trend crescător.
Ce e de făcut? Care e soluția?
Despre asta vorbim în articolul următor.
Valeriu Saharneanu, 3 iunie 2020
Leave a Comment
(0 Comments)