Întrebări pentru seri de duminică. De ce „schimbarea până la capăt” a lui Ghimpu a dus la schimbarea la față a regimului Voronin?

În anul 2010, atunci când m-am hotărât să ader la echipa Partidului Liberal (fără a fi și membru de partid), am avut patru puncte de atracție puternice ale acestui partid care m-au determinat să fac pasul. Partidul  avea: 1. Scopuri democratice și naționale clare; 2. Un obiectiv articulat la modul hotărât – „Schimbarea până la capăt!”; 3. Asumarea continuității Mișcării de eliberare națională și evidența perspectivei de realizare a primelor două sarcini; 4. Consistența Echipei.

Reconstrucția democrației după aproape nouă ani de regim mafiot-comunist era un imperativ în 2009: Republica Moldova se sufoca în ștreangul tranziției controlate de Federația Rusă prin interpușii săi locali. Mișcarea de eliberare națională avea nevoie de o locomotivă politică nouă după trădarea protipendadei frontiste și contopirea pe față a acesteia cu regimul comunist pe fundalul represaliilor de după 7 aprilie. Evidența perspectivei era nimeni altul decât Dorin Chirtoacă, cu alura lui de tânăr reprezentant al noii generații de luptători, formate în România și Occident. El era așteptat de toată lumea să preia pârghiile partidului și să dea un suflu nou, pro-românesc și pro-european, areopagului politic viciat și stătut de la Chișinău. Echipa era una de neconfundat – oameni integri cu merite și capacități, rodați în lupte, majoritatea dintre ei dotați intelectual și capabili să înfăptuiască obiectivul pe care și l-au propus: de data aceasta să ducă schimbarea începută în anii 1988-1991, până la capăt.

Ori, anume asta a lipsit după 1991 Mișcării de eliberare națională: pro-activitate și angajare plenară asumată, perseverență și tenacitate în realizarea obiectivelor. De fiecare dată, atunci când șansa istorică s-a întors cu fața spre ei, edilii Mișcării nu au avut  clarviziunea momentului și nici curajul să facă o mutare cardinală pe direcția propriilor scopuri și obiective. Ei au ezitat să își asume riscul și răspunderea, iar lipsa de unitate și neîncrederea în aptitudinile proprii au împiedicat-o să mizeze corect în jocurile de hazard ale istoriei. În consecință, Mișcarea a făcut un obicei din a apela inconștient la serviciile nomenclaturii comuniste sovietice, iar aceasta, în forma cea mai conștientă, i-a tras de fiecare dată clapa, îndepărtând-o de scopurile și obiectivele trasate.

În 2010, se părea că etapă greșelilor, a trădărilor, a lipsei de consecvență a fost depășită. După demascarea esenței teroriste a regimului comunist al lui Voronin în 2009, Mișcarea s-a pomenit în fața unei noi șanse de a-și duce până la capăt obiectivele. Schimbarea părea nu doar stringentă și indispensabilă, dar și de neocolit. Ori, din toate părțile adia a suflu nou și prielnic:

  • Două dintre cele mai mari puteri ale lumii democratice, SUA și UE, și-au arătat disponibilitatea să devină aliate și partenere de dezvoltare ale Republicii Moldova;
  • Uniunea Europeană redeschise dosarul extinderii spre est care cuprindea și Republica Moldova;
  • România aderase la NATO, era membră a UE și îndrumătoarea cea mai fidelă intereselor Mișcării de eliberare care coincideau cu cele ale Republicii Moldova;
  • Partidul Liberal se afla la guvernare încadrat într-o alianță pro-europeană;
  • Liderul Partidului Liberal avea două dintre cele trei cele mai importante funcții în stat – cea a președintelui de Parlament și cea interimară a Șefului de stat;
  • prim-vicepreședintele partidului și speranța „schimbării până la capăt”, Dorin Chirtoacă, era primar general de capitală – poziție-cheie în perspectiva creșterii și consolidării capacităților de transformare a societății în conformitate cu scopurile și obiectivele asumate de partid.

O conjunctură nemaipomenit de benefică înaintării. Părea că toți îngerii ocrotitori ai Partidului Liberal suflă din răsputeri în pânzele schimbării anunțate de el, iar peisajul general intern și internațional se arăta confortabil lucrării. Ascuns, însă, în detalii, diavolul muncea de zor la urzeala lui drăcească. În contextul social și politic benefic, au început să se întâmple lucruri stranii. Iată că în loc să aducă puncte partidului, să sporească încrederea și numărul alegătorilor și prin asta să facă mai largă și mai cuprinzătoare platforma posibilităților ducerii până la capăt a „schimbării”, înaltele poziții în stat ocupate de Mihai Ghimpu au avut un efect invers – au redus din susținerea populară de care se bucura partidul în 2009. Lucrul acesta l-au arătat cât se poate de convingător alegerile din noiembrie 2010. Ce s-a întâmplat? Le-a trecut moldovenilor pofta de Schimbare? Ba bine că nu. Moldovenii și-au reconfirmat voința la alegerile locale din iunie 2011, realegându-l pe Chirtoacă, adevărat, pe muchie, primar general de  capitală.

Evident pentru lumea pricepută era că cele două rezultate conțineau un mesaj cifrat, dar simplu de citit. El însemna un cartonaș de penalizare arătat lui Ghimpu și un avertisment dat „speranței” Chirtoacă, pentru faptul că întârzie prea mult cu începutul Schimbării. Nici unul, nici altul nu a înțeles corect mesajul trimis de alegător. Atent cum îl știm, acesta a observat cât de repede cei doi lideri liberal au aruncat de pe ei roba de salahori ai schimbării și și-au aninat la gât papioane de acomodare. De acomodare la ce? La sistemul pe care s-au angajat să-l schimbe. Ghimpu s-a grăbit să interpreteze mesajul în felul lui, distorsionat, zicând că scăderea numărului de voturi este din cauza unionismului său. Diavolul care lucra împotriva Partidului Liberal nu avea treabă de fapt cu unionismul camuflat al lui Ghimpu. El și-a găsit sălașul și lucra în altă parte, în capul liderului, în deficiențele lui de formare și de caracter. Funcțiile nu i-au adus puncte electorale pentru că îi lipsea pregătirea. Înaltele funcții i-au alimentat în schimb trăsăturile caracteristice insului parvenit: mândria de sine, îngâmfarea, infatuarea, aroganța, impulsivitatea, retorica agresivă. Costumația scumpă, garnisită pe trupul alesului cu papion și batistă în buline înfiptă în buzunarul de la piept nu aveau cum să substituie zestrea de inteligență care îi lipsea. La contemplarea acestui chip de politician, omul simplu și chinuit de nesfârșirea tranziției a fost în drept să se întrebe: și asta e tot? Ăsta să fie capătul schimbării anunțate de Ghimpu – primenirea lui și a nepotului?

Da, cam la asta s-a rezumat Schimbarea anunțată de Partidul Liberal. Ea nu s-a putut întâmpla pentru că liderul care s-a angajat să o facă habar n-avea cu ce se mănâncă și de unde să o înceapă. Nu știa și nici nu accepta părerile ori sfaturile colegilor. I-a batjocorit public și i-a numit trădători atunci când cea mai mare parte dintre colegii lui i-au cerut să nu se lase manipulat de agentul sistemului comunist, Plahotniuc, care îl folosea pe post de măciucă împotriva rivalului său, Filat, în lupta dintre aceștia. Să se posteze de-asupra lor, să i-a partea intereselor naționale ale Republicii Moldova. Să se conformeze promisiunilor făcute alegătorilor în ceea ce privește schimbarea până la capăt. Ghimpu nu a sesizat momentul de răscruce și nu a văzut în esența acelei crize posibilitatea revigorării Partidului Liberal. El a ratat în modul cel mai grosolan posibil și ce-a de-a doua șansă de demarare a Schimbării.

Pentru că se ferea să înceapă Schimbarea cu sine, cu partidul său, cu primăria dată de  alegători în responsabilitate, cu domeniile luate în gestionare, cu rigoarea față de sine și față de partenerii de Alianțe, Partidul Liberal și liderul lui s-au lăsat mai întâi atrași în postura dezonorantă de servitori ai sistemului construit de Voronin, preluat de Plahotniuc, ca în final, să fie declarați și înfrânții lui. O înfrângere mult pre rușinoasă.

Rușinoasă pentru că nu este o înfrângere suportată într-o luptă inegală, dar onestă, împotriva unui dușman mai puternic, ca cea de generic, intrată în legendă, a înfrângerii spartanilor în bătălia de la Termopile, care a însuflețit o națiune, ca să aducem un exemplu mai grăitor. Înfrângerea lui Ghimpu și a ceea ce a mai rămas din Partidul Liberal al anului 2010, este al unui complice tras pe sfoară de căpetenia bandei de hoți la care s-a angajat – mai viclean și mai rapace – care nu vrea să împartă prada cu nimeni, nici măcar cu cel mai apropiat părtaș al său.

Rușinea vine de la faptul că Ghimpu a fost manipulat de Plahotniuc în așa măsură, încât în alegerile prezidențiale din 2016 avea să-l folosească efectiv în atingerea a două mari scopuri ale sale: 1. Alegerea lui Dodon președinte, tăind cu implicarea lui Ghimpu calea către această instituție a forțelor pro-europene și 2. Compromiterea mișcării unioniste în proces de conturare a ei ca factor electoral în creștere.

Rușinea vine de la faptul că sub bagheta lui Plahotniuc, însușind principiul acestuia că banii fac puterea și puterea face bani, Ghimpu și noul său activ de partid, adunat în jurul ștampilei după 2013, a devenit șantajabil și, implicit, vulnerabil. Arestarea lui Chirtoacă și hărțuirea lui juridică sunt construite pe aceste metehne. Vulnerabilitatea continuă și după mazilirea lui Ghimpu din alianța de guvernare cu Plahotniuc. Că a fost dus doar în opoziție, nu și la închisoare, precum a fost dus Filat, este un fel de clemența aplicată în privința lui de Plahotniuc. Evident pentru care merite: pentru ajutorul practic acordat în lupta politică de anihilare a concurenților politici și de capturare definitivă a statului; pentru numeroasele servicii aduse operei de revigorare a sistemului mafiot a lui Voronin care trăiește azi, spre nenorocirea Republicii Moldova, prin ucenicii acestuia – Plahotniuc și Dodon.

Deserviciul făcut de Ghimpu democrației, liberalismului și românismului este greu de estimat, dar, cu siguranță, nota de plată îi va fi prezentată cu promptitudine de alegătorii rămași cu ochii în soare, tot așteptându-i Schimbarea.

Acum suntem la o nouă răscruce. După 9 ani de zile am ajuns să constatăm că aproape nu ne-am mișcat din loc. Ori, dacă ne-am mișcat cu ceva folos pentru Republica Moldova, a fost mai degrabă o smuncitură de un an și o lună,  în scurta perioadă 2013-2014, încununată cu semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană.  Din câte ținem minte smuncitura s-a făcut fără contribuția lui Ghimpu, ori mai degrabă împotriva vrerii lui de a lăsa Republica Moldova pe seama comuniștilor până în 2026.

Dar, smuncitura e smuncitură: pe cât de brusc începe pe atât de neașteptat ea se oprește. Dacă măcar stăteam pe loc era foarte bine, dar așa, inerția ne-a tras înapoi. Anii sumbri 2014-2018 este perioada pe care o putem numi cu certitudine de revenire accelerată la sistemul mafiot dinaintea lui 2009. Cu mici retușări de conjunctură geopolitică. De reținut, procedura s-a făcut de data aceasta cu participarea activă a lui Ghimpu, iar rezultatul recesiunii este înfundarea Republicii Moldova în hățișul mlăștinos dintre două lumi, de unde drumurile europene abia dacă se mai întrevăd.

Ajunși aici, regimul care a capturat Republica Moldova se pregătește să se așeze de la toamnă într-o stabilitate de cimitir de lungă durată, care să fie dedicată în întregime despuierii pe toate părțile a bietului stat. Nici tu Unire, nici tu Integrare europeană, nici tu orice altă modalitate de salvare în timpul acestui sălbatec proces de îngurgitare a prăzii.

Din această perspectivă, unica schimbare care se vede astăzi cu ochiul liber este schimbarea la față a regimului Voronin, dat dispărut, din greșeală. Eroare dezolantă . Regimul trăiește, înflorește și se înmulțește. A fost reprezentat de unul Voronin în 2009, acum sunt doi în unul și ambii sunt ucenici cu stagiu în garnitura grangurului comunist. Primul este Plahotniuc, cel care stă pe post de pahan și, tot el prin cumul, de spărgător de bunuri de la stat; cel de-al doilea fiind Dodon, fanfaronul saltimbanc cu obligația mizeră să dezbată vigilența străjilor în timp ce primul pradă statul. Unii îi zic regimului binom, adică un ansamblu de două elemente, ceea ce corespunde cu realitatea.

Acum cele două elemente ale ansamblului se pregătesc de cel de-al doilea exercițiu electoral comun, după cel din 2016, cel care l-a scos președinte pe Dodon. Toate datele arată că de data aceasta jocul la două capete și patru mâini al ucenicilor trebuie să-l scoată primar pe omul lui Plahotniuc, care este Silvia Radu.

Alegerile anticipate din 20 mai sunt un preludiu scurt, dar important al jocului mare din toamnă. Mazilitul Ghimpu este poziționat de ceva vreme în afara ansamblului, dar, iată, continuă să aducă foloase celor două elemente. Conștient de faptul că face rău adepților Schimbării reluate de la capăt de generația anului Centenar 2018, Partidul Liberal își agită candidatul său cu folos pentru binom pe partea unionistă, pro-europeană și anti-oligarhică a eșichierului electoral. Care să fie scopul? Să recâștige cumva primăria Chișinăului după eșecul lamentabil a „speranței” Chirtoacă? Rostul participării este unul cu țintă precisă: de a nu permite ca voturile nucleului dur rămas încă fidel lui Ghimpu și partidului său-ștampilă să se „risipească” în favoarea candidatului cu șanse al unioniștilor generației anului Centenar 2018.

La cele ce se întâmplă bizar, s-ar găsi și o explicație la fel de bizară: ori că s-a deprins, din cauza practicării îndelungate, cu postura idiotului util al lui Plahotniuc, ori că această postură este asumată conștient (un fel de precedent Roșka în fază terminală), Ghimpu continuă să sape energic la groapa dragii lui Schimbări, chiar și pe fundul prăpastiei adânci în care l-au aruncat gravele lui erori; conștiente și inconștiente.

Veni-va vreodată vremea pogorârii peste dânsul și peste alții ca el, antrenați în lupta politică pentru o transformare reală – europeană și democratică a Republicii Moldova –, înțelegerea că o „schimbare până la capăt” dusă cu succes, poate avea loc doar în condițiile când ea, Schimbarea, începe de la capătul cuvenit – cu sine, cu propriul partid?

 Valeriu Saharneanu, 29 aprilie 2018

Lasă un răspuns