Întrebări pentru seri de duminică (5). Vad prăbușirea?

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1917, înfundat în tranșeele de la Mărășești undeva în liniile de fortificație ale armatei imperiale ale Rusiei țariste, supusul rus și preotul moldovean Alexei Mateevici, a izbucnit poetic și providențial, privind iscoditor la stele:

„Văd prăbușirea!”.

Văd prăbușirea unei stele,
Al nopții mândrului luceafăr,
Și sufletul cântării mele
Smintit se zbate și neteafăr

Se scurge noaptea-n sfântă tihnă,
Dar tunurile vrăjmășești
Țintesc și bat fără odihnă
Să șteargă satul Mărășești.

Aduce fierul moarte-n șuier
Și prăbușire pe pământ,
Se frânge cântecul din fluier
Și moare-n tremur de mormânt.

Iar sufletul cântării mele
Smintit se zbate și neteafăr
La prăbușirea unei stele,
Al nopții mândrului luceafăr.

Era  noapte de iulie canicular în câmpia Moldovei din 5 spre 6 iulie 1917. Frontul româno-rus se afla sub presiunea atacurilor armatei germane. Orice ieșire cu un cap peste suprafața tranșeului era sancționat cu un glonț. Putem să ne imaginăm cât de limitat a fost unghiul de prospecție a cerului cutezat de privirea iscoditoare a poetului într-o noapte în care tunurile vrăjmășești/Țintesc și bat fără odihnă/Să șteargă satul Mărășești.

Aduși pentru prima oară printre ai lor, Mateevici și soldații basarabeni au înțeles pe dată cine sunt. Opresiunile asupra lor au crescut imediat după revoluția din Februarie de la Sankt Petersburg când s-au făcut auzite lozincile despre autodeterminarea națională.

Tocmai din această cauză nu putem să-i cerem poetului metafore mai explicite pentru înțelegerea din zilele noastre a „sufletului cântării” lui de atunci ce „smintit se zbate și neteafăr” este.

Astăzi, desprinși de sub straturile grele ale istoriei care s-au așezat peste aceste catrene de tranșee, dând la o parte pietrele cenzurii de război care au ricoșat substanțial și în sensuri mult prea alegorice vorbirea directă a preotului-predicator, nu putem să trecem cu vederea că de acolo, din adâncimea tranșeelor lugubre ale Primului Război Mondial, Alexei Mateevici a văzut prăbușirea unei lumi.

Noi ne aflăm cam pe acolo. „Tunurile vrăjmășești/Țintesc și bat fără odihnă să șteargă satul Mărășești” al statului de drept. Multă lume stă lipită însă de fundul  tranșeului fără a îndrăzni măcar să se uite la cerul senin și plin de stele de asupra capului lor. Este teama ca nu cumva cineva să strige necontrolat de sistem, precum a strigat din tranșee poetul-martir Alexei Mateevici: Văd prăbușirea! Care oricum este inevitabilă.

Valeriu Saharneanu, 11 martie 2018  

Lasă un răspuns