Într-o colonie rusească, ieri s-a serbat limba aborigenilor
Aceste rânduri ar putea să iasă cu supărare pentru cei care au făcut ieri baie de mulțime în Grădina Publică Ștefan cel Mare și Sfânt. Poate că acolo, în zonele special rezervate celor care vor să serbeze, pe aleea clasicilor aborigeni a acestui Parc, de exemplu, unde în fiecare an de 31 august se adună scriitorii aborigeni pentru discursuri siropoase și vin să se facă văzuți de anumită lume aborigenă politicienii aborigeni, atmosfera sărbătorii din calendar a fost prezentă și percepută ca atare. În mod sigur au fost în rezonanță cu calendarul aborigenilor și cei puțini care au fost ieri la Academie. Discursul festiv dedicat zilei limbii aborigene s-a ținut și în acest an, cum se obișnuiește. Desigur, sub pecetea unor rigori pandemice, dar s-a ținut.
Poate că și în alte aule universitare, săli de festivități obștești și parcuri de „cultură și odihnă” s-a adunat lume aborigenă și s-au rostit cuvinte înălțătoare limbii pe care ei o cinstesc atât de avan. Despre ele însă nu se prea știe, dar, pentru etichetă, ar trebui să admitem că au fost așa cum ar trebui să fie – multe și pretutindeni -, căci este o sărbătoare oarecum populară, declarată națională pe de asupra, nelucrătoare.
Din câte a observat, foarte corect și la vreme însuși președintele nou ales al aborigenilor, care este o aborigenă, limba aborigenilor este maternă pentru 4 din 5 cetățeni ai statului aborigenilor titulari. Este adevărat că în 32 de ani de când este instituită sărbătoarea limbii aborigenilor, ea nu are încă recunoașterea cuvenită în actele fundamentale ale statului lor. Apoi, ca nicăieri în altă parte a lumii, limba aborigenilor băștinași este contestată de concetățenii de proveniență migratoare, atât în denumire, rol și funcție socială, cât și în esență. În jurul acestui subiect s-au dus și se mai duc lupte, se pierd și se câștigă alegeri. Cu complicitatea unor aborigeni peste măsură de întreprinzători, ziși în popor cozi de topor, există perioade când în statul aborigenilor titulari se instalează o dictatură a concetățenilor de proveniență migratoare. Astfel s-a ajuns ca în legea fundamentală a statului aborigenilor titulari denumirea limbii să fie redată fals.
În ceea ce mă privește, ieri am lipsit din spațiul sărbătoresc centrat în rezervația Grădinii Publice. Am frecventat în schimb unele centre civice și comerciale mult mai aglomerate ale capitalei. Ca să rămân în tematica sărbătorii fără să mă aflu fizic în miezul ei, mi-am zis să-mi transform incursiunea în spațiul extra-sărbătoresc în ceva asemănător misiunii unei sonde de cercetare a mediului pe care aveam să-l străbat. Scopul a fost să culeg date despre starea limbii la purtător, să fixez situații relevante și să acumulez statistici edificatoare. După ce mi-am ajustat senzorii și activat sonarele, am pornit deci în misiune. La ieșirea din bloc, sonarele mele sensibile au fixat următoarea situație: doi aborigeni trecuți de o anumită vârstă vorbesc nu în limba lor. Nu mă opresc să le iau interviuri la tema cercetată: le cunosc identitatea; am vorbit cu ei în parte nu o singura dată. Îmi continuu incursiunea înaintând prin Parcul Catedralei, străbat perimetrul a patru cartiere, trec pe lângă mulțime de popor așezat pe bănci ori aflat în mișcare. Mă prind deodată că statistica mea de pe teren a intrat în gravă coliziune cu afirmația președintelui referitoare la formula apartenenței celor 4 din 5. Datele mele au fost că 9 din 10 agenți verbali întâlniți în cale nu comunicau în aborigenă, nu păreau a fi turiști și nici funcționari ai unei ambasade concrete.
Mi-am zis că situația ar putea fi una a capitalei, unde concentrația vorbitorilor altei limbi poate fi neuniformă în anumite zone și la anumite ore, dar, în opoziția acestui considerent paliativ, mi-am amintit că în chiar blocul în care locuiesc de peste 30 de ani situația s-a inversat pe parcurs în favoarea absolută a vorbitorilor altei limbi, decât a noastră, a aborigenilor. Că tabloul dezolant o fi rezultatul emigrării fulminante și forțate a milionului de aborigeni, că el o fi consecința unei imigrări constante a elementului alolingv, operațiune hibridă organizată de instituțiile speciale ale statului străin care având aici și teritorii ocupate, și instituții naționale controlate total, testează în voie și îndelung efectele armei demografice pe corpul viu al statului aborigenilor titulari, nu se știe. Statul aborigenilor nu controlează fenomenul, în schimb, este știut, a practicat comercializarea propriei cetățenii, iar funcționarii lui corupți au făcut și mai fac averi din vânzarea de pașapoarte.
Tot procesând în minte toate aceste date și situații, iată că mă văd ajuns în cea mai aglomerată zonă a capitalei, la Piața Centrală. Concentrația alolingvă aici se reduce pe dată la jumătate. Peste tot se aude și vorbă neaoșă aborigenă. Mă apropii de tarabe, cercetând marfa de care am nevoie. Constat însă că proprietarii acesteia încep să și-o laude și mă îndeamnă să le-o cumpăr în limba ce nu le aparține. Prima reacție a fost să-l rog pe târgoveț să se exprime în limba maternă a amândurora. Rămân mut, însă: poate e un caz izolat. Al doilea târgoveț își întrerupe vorba în aborigenă cu partenerul de tarabă și mă tratează lingvistic la fel ca pe-un străin. Îl părăsesc și pe acesta. În drum către a treia destinație, trag cu ochiul la imaginea mea reflectată în sticla mată a unei vitrine: oare aspectul și înfățișarea îi derutează pe târgoveții. Aș zice, din contră, pălăria mea ardelenească, cu o panglică tricoloră însăilată la vedere ar trebui să-i ajute. Mă conving pe dată că nici înfățișarea mea, nici pălăria-mi purtătoare de tricolor nu au nicio atribuție. Întreb târgoveața de care mă apropii și care mă tratează în maniera primilor doi, de ce nu vorbește cu mine în limba ei natală. Îmi răspunde, vădit iritată, precum că așa s-a deprins și că se buimăcește tot făcând pe placul cumpărătorilor care i se adresează în felurite limbi. I-am zis că nu trebuie să se lase buimăcită, să vorbească în limba statului în care trăiește, iar cei care se vor adresa în altă limbă să le răspundă în măsura posibilității, dar și a dorinței. Pentru că legea casei îi obligă pe toți să cunoască limba ei, a populației titulare. Mi-a replicat că așa o fi în lege, dar la piață te dai după cel care vine să-ți cumpere marfa. Iar cel ce vine la piață să cumpere se dovedește a fi preponderent purtător de altă limbă. I-am zis că nu este adevărat, că eu iată, sunt vorbitor de limba casei, dar pe care dumneaei m-a tratat ca pe-un străin.
Îndepărtându-mă de locul de muncă al bietei femei, mă gândeam că am insistat eu să-i insuflu un anumit comportament lingvistic mai cu demnitate, dar dreptatea este totuși de partea ei. Alolingvii au fost îndemnați chiar de la începuturile acestui stat să se opună cunoașterii limbii lui oficiale. Unii nu au dat ascultare îndemnurilor gregare, în ciuda lor s-au pus să învețe limba noii lor patrii. Cei mai mulți însă au făcut cum le-a fost mai ușor: să insiste în ne-respect și aroganță. Mii de tineri termină în fiecare an școli generale, licee și universități fără să știe a articula o frază în limba aborigenilor majoritari. O generație a neștiutorilor din rațiuni imperiale o schimbă pe altă a neștiutorilor apăruți din fățișă ignoranță. Procesul acesta nefast durează ani și ani, iar statul național reglementar parcă nici nu ar exista. Totul pare a fi lăsat cu premeditare pe mâinile și la discreția celor care au transformat subiectul (ne)cunoașterii limbilor popoarelor aborigene în armă geostrategică. Este o presiune lingvistică grea, lăsată să cadă pe umerii celor alde biata doamnă târgoveață din Piață, buimăcită la propriu de lipsa politicilor lingvistice coerente, de durată și aprofundate ale statului.
*
La ieșirea din Piață, două doamne aborigene extrem de expresive se arătau viu angajate într-o dispută de-asupra unor caserole ticsite cu căpșune de seră.
Prima doamnă: Clubnica asta a matale îi cam temnovataia.
A doua doamnă, aruncând peste caserole câțiva stropi de apă: Ei, doamnă, smatri mai ghini cum blestește…
La aprecierea mea fugară, doamnele aveau în jur de 40, ceea ce dă de bănuit că ar fi putut trece cu educația prin școala nouă, a statului aborigen independent și suveran, iscat din lupta grea pentru dreptul la limba română și alfabetul latin, suprimate timp de decenii.
Or, lupta pentru drepturi este o poveste, iar punerea lor în aplicare este cu totul alta, care nu ne privește. Rămânem așa, în sărbătoare izolată, decenii la rând, fără să ne dăm seama că instituirea ei a fost de fapt o chemare la muncă, un început de mare și trebuincioasă treabă. În realitate avem ceea ce constatăm pe la toate colțurile acestei construcții statale prihănite: trăim în continuare în vechia colonie rusească de până la 1991, iar sărbătorirea limbii este acceptată doar în spații închise, în conformitate cu niște drepturi de exprimare alandala, slobozite aborigenilor de undeva după căderea comunismului în Europa.
În esență așa și este, pentru că adevărata sărbătoare a limbii române se va instala la noi doar atunci, când aplicarea limbii se va sprijini pe norme și obligații respectate de toți. Ca să ajungă sărbătoare în adevăratul sens al noțiunii, aniversarea limbii române trebuie scoasă din categoria sărbătorilor de o singură folosință pe an, din rezervația cu scriitori, și trimisă fără întârziere la muncă zilnică în popor.
Valeriu Saharneanu
1 septembrie 2021
Leave a Comment
(0 Comments)