Geovanni Papini, „Viața lui Isus”: Capitolele „Patru cuie”, „Întunericul”, „ De ce m-ai părăsit?”

Editorialele Istoriei

Din cartea „Viața lui Isus” de  scriitorul italian Giovanni Papini

Capitolele „Patru cuie”, „Întunericul”, „ De ce m-ai părăsit?”

Pe culmea tăpșanului Țestei, cele trei Cruci, înalte, mohorâte, cu brațele desfăcute asemeni unor uriași gata să se îmbrățișeze, tronează pe zarea largă a văzduhului drăgăstos al primăverii. Nu fac umbră: ci-s tivite jur-împrejur de pâlpâirea sclipitoare a soarelui. E-atât de nespusă frumusețea lumii în acea zi, în acel ceas, că nu-ți vine să te gândești la chinurile morții; au n-ați putea să înfloriți acele grinzi de lemn cu florile câmpului, să atârnați de la una la alta ghirlănzi de frunze noi, să îngropați spânzurătorile în zidduri de verdeață, să stați în umbra lor, frați împăcați și binevoitori, în ațipirea după-amiezii?

Ci Preoții, Scribii, Fariseii, sadicii, răzbunătorii, adunați acolo să-și ațâțe pofta  de mâncare cu priveliștea celor trei agonii, frământă pământul de nerăbdare și îmboldesc cu tot felul de născociri încetineala Romanilor.

Centurionul dă o poruncă. Toți sulițașii se apropie de Isus și-l despoaie în mișcări repezite și bădărane de tot ce-avea pe el. Răstignitul va să fie gol de tot: ca cel ce imtră în baie, zice un vechi cărturar.

De”ndată ce-l văd așa, îi trec două ștreanguri pe după subsuori și-l aruncă pe Cruce. La jumătatea trunchiului e un piron ce ține de rezemătoare; iar trupul va să afle în el sprijin dureros. Alt soldat, rezemând acara pe unul din brațele curmezișe, se suie cu ciocanul, apuccă mâna care-a vindecat leproșii, care-a mângăiat părul copiilor, o întinde pe lemn și bate un cui în mijlocul palmei. Cuiele sunt destul de lungi, cu măciulia bine crestată, să nu lunece muchia ciocanului. Meșterul, învățat pe loc, dă o lovitură ce străpunge pe dată carnea, pe urmă alta, încă una, să intre zdravăn vârful, să nu rămână pic de cui afară. Oleacă de sânge țâșnește din mâna găurită pe mâna ciocanului; ci harnicului meșter nu-i pasă și lovește de zor în plăpându maiu, cu sete, până ce rostuiește treaba cumsecade. Atunci se dă jos să pironească și cealaltă mână.

Toți au anuțit, în nădejdea să audă urletele blestematului. Ci Isus tace în fața călăilor, precum tăcut-a în fața judecătorilor. E rândul picioarelor acum. Treabă ce se poate face de jos, căci crucile romane nu-s prea înalte; așa că de lasă mai multă vreme trupurile osândiților spânzurate, pot da peste ele câinii și șacalii, să le scormonească măruntaiele ș-apoi să le mănânce.

Țintuitorul frânge genunchii lui Isus, pentru ca laba picioarelor să se lipească bine-ntinsă pe lemn; și luând măsura, pipăind în ce fel să-și facă loc printre două oscioare vârful de fier, repede o lovitură în laba celui dintâi picior și întărește cuiul până ce nu se mai clatină deloc. La fel îl pironește pe celălalt; pe urmă cată în sus, cu ciocanul în mână, să vadă de n-a uitat ceva, de și-a isprăvit treaba după șartul meseriei. A uitat tăblița pe care-o luaseră de la gâtul lui Isus și-o aruncaseră pe jos. O ia, apucă iar scara și cu două ținte o prinde în creștetul triunghiului crucii, deasupra capului încoronat cu spini.

În sfârșit se dă jos, azvârle ciocanul ți cată să vadă de și-au isprăvit și tovarășii treaba. Tâlharii au fost orânduiți așijderea, și Crucile, toate trele, își arată ofranda lor de carne. Soldații se pot odihni, pot să-și împartă straiele; că de-acum cei de acolo n-o să mai aibă nevoie de straie. Straiele erau pricopseala călăilor și aveau dreptul la ele după lege. Patru erau sulițașii cărora li se cuveneau vesmintele lui Isus; așa că le-mpărțiră în patru. Mai rămânea sumanul care era fără cusătură, țesut dintr-o bucată. Păcat să-l taie; că pe urmă, nici unul nu și-ar mai fi făcut treabă cu el. ci unul, vechi jucător de zaruri, găsi leacul. Scoase zarurile, le aruncă în coif ca săgetătorii porumbiței din Virgiliu și sumanul fu jucat în zaruri. De-acum Regele Iudeilor nu mai are pe lume decât spinii cununei, pe care i-au lăsat-o pe cap, spre mai mare batjocură.

Totul e isprăvit; picăturile sângelui i se preling domoale din mâini în țărână, iar broboanele prelinse din picioare sapă brazde roșii în socul crucii. De-acum nu va mai fugi; gura-i plină de afurisenii va fi căscată uite-uite de moarte; ci va rămâne goală de vorbe, cât lumea și pământul. Ucigașii pot fi mulțumiți de ei și de răstignitorii străini. Cel care inciuma poporul, dușmanul Templului și al Negoțului e țintuit cu patru cătușe zdravene pe stâlpul batjocurii. Mărimile Ierusalimului chiar din seara aceasta vor putea dormi somn mai liniștit.

O larmă de rânjete drăcești, de urlete voioase, de batjocuri sfâșietoare, prinse a zburătăci peste înghesuiala ce se împănează de jur-împrejurul (dealului) Țestei. Iute-o acolo o bufniță cobitoare ca bufnița țintuită cu aripile întinse pe ușa plugarului. Calicul ce voia doar un suman, acu” stă gol; pribeagul ce n-avea piatră drept căpătâiu, are azi căpătâiu de lemn; șarlatanul ce înșală lumea cu mâinile lui, nu mai are mâinile slobode să frământe noroiu” care le dă orbilor vederea; Regele are drept tron un piron tare de lemn; cel ce-a hulit Ierusalimul e spânzurat în marginea sfintei cetăți; Învățătorul atâtor ucenici are drept singuri tovarăși doi Tâlhari ce-l înjură și patru soldați ce cască de urât. Au, cheamă-l pe tatăl tău să te scape, ori niscai îngeri să te ia de-aici, să ne fugărească cu săbii de foc. Întrucât atunci vom crede și noi c-ai fost Cristos și ne vom îngropa obrajii în pulbere, să ne închinăm ție.

Iar unii dintre preoți, dând din cap ziceau:

  • Tu cel ce dărâmi Templul și-n trei zile îl faci la loc, scapă de poți! Dacă”ntr”adevăr Fiul lui Dumnezeu ești, dă-te jos de pe cruce!

E un îndemn aducător aminte de îndemnul Satanei în Pustiu. Și aceia, la fel Satanei, vor să vadă o minune. În atâtea rânduri i-au cerut un semn! Semn mare ar fi de-ai izbuti să smulgi cele patru cuie, să te dai jos de pe cruce; de-ar străfulgera în văzduh tăria Tatălui, care să ne săgeteze ca pe niște ucigători de zei. Ci bine vezi că piroanele-s zdravene și nu se urnesc, că nimeni nu se arată din cer ori de pe pământ să-ți vină într-ajutor.

De-a valma îl batjocoresc Scribii, Bătrânii, până și soldații care n-aveau nimic de împărțit cu el, până și Tâlharii care pătimeau totuși ca și dânsul.

  • I-a mântuit pe alții, da” pe el nu se poate mântui! Ce, nu-i oare Regele Israelului? De-i Hristos, Alesul lui Dumnezeu, coboare de pe cruce, să vedem cu ochii noștri și să credem. Are încredere în Dumnezeu; dacă Dumnezeu vrea să-l aibă cu tot dinadinsu”, mântuiască-l acu”; de unde nu, la ce bun a mai spus: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu?

A spus răspicat c-a venit pe lume să aducă viața; iar acu” nu-i în stare să scape singur de la moarte! S-a lăudat că-i Fiul lui Dumnezeu; ci Dumnezeu nu se urnește să-și smulgă copilul cel mai mare de pe furcă. De-i așa n-a spus decât minciuni; nu-i adevărat c-ar fi mântuit pe cineva; nu-i adevărat că Dumnezeu îi e tată; iar de-a mințit întru acesta, n-a spus decât minciuni totdeauna; să-și merite soarta. Nu mai are nevoie de această dovadă; dar și dovada de pe urmă a ieșit la iveală, limpede în văzul oricui; astfel că mai împăcat de-așa nu ne-ar putea fi sufletul. În clipa de față, dacă minunea s-ar fi putut întâmpla, n-ar mai sta spânzurat acolo să pătimească; ci gol e cerul, iar soarele, opaițul lui Dumnezeu, ne luminează de-una, să i se poată vedea mai bine strâmbătura feței și gâfâiala pieptului.

Ce păcat că Romanii nu îngăduie străvechea noastră osândă pentru nelegiuiți; că ne-am fi vărsat necazul mai abitir, unu” câte unu” ucigându-te cu pietre; fiecare dintre noi și-ar fi făcut gustul ochindu-te în cap cu bolovanii bine ciopliți, să te umple de vânătăi, de zdrobituri, de sânge, să te îmbrace într-un suman de pietre, să te-ascundă sub un munte de bolovani. Odinioară,  în fața adulterei, i-am lăsat din mână; da”azi nici unu” n-ar fi dat îndărăt; ai fi plătit și pentru tine și pentru aceea. Nici crucea nu-i rea; da” nu-i cine știe ce desfătare pentru cei ce privesc. Dacă cel puțin străinii aceștia ne-ar fi lăsat să dăm și noi odată cu ciocanu”! Nu spui nimic! Ți-a pierit pofta de-a propovădui? Nu de poți da jos? De ce nu binevoiești să ne botezi și pe noi? De vrei să te-ndrăgim, dovedește-ne mai întâi că Dumnezeu ține la tine până”ntr”atâta, că face marea minune să te smulgă din gheara morții!

Ci dumnezeiescul țintuit tace. Sfâșierea frigurilor ce prind a-l scutura, nu-i atât de cumplită ca vorbele fraților ce-l răstignesc a doua oară pe crucea înspăimântătoarei lor neștiințe.

Răsuflarea lui Isus se făcea tot mai gâfâită. Pieptul i se umfla în opintiri canonite, ca să soarbă un strop de aer mai mult; capul îi zvâcnea de usturimea cuielor; inima-i bătea cu răbufneli întețite cel zguduiau, mai-mai să-l smulgă de pe cruce; frigurile însetate ale răstignișilor îi ardeau toate mădularele, de parcă sângele din vine i s-ar fi schimbat în foc. Trupul încordat în acea înțepenire istovitoare, pironit în grinzi fără îndemâna de a se mai întoarce pe o costă, șinut de mâinile ce se sfâșiau slăbindu-le cât de cât, iar de la tine mereu în sus osteneau din cale-afară mijlocu-i supt și biciuit; acel trup tineresc și îndumnezeit care în atâtea rânduri pătimise; căci închidea un suflet prea mare, era prefăcut acum în rug de durere, pe care ardeau toate durerile lumii.

Răstignirea era într-adevăr, după mărturia unui retor călău ucis înainte de Cristos, cea mai cruntă și mai năprasnică dintre schingiuiri. Cea care dădea pătimiri mai sfâșietoare și mai prelungi. De se ivea tetanosul, o îndurătoare sfârșeală grăbea moartea; dar erau unii care nu-și dădeau sufletul, pătimind tot mai amarnic până a doua zi; și chiar nici atunci. Setea frigurilor, încercarea inimii, înțepenirea vinelor, zgârcirea mușchilor, amețeala și zvâcniturile capului, groaza sfâșietoare și mereu sporită nu erau în stare să-l răpună. Dar cei mai mulți, după trecere de douăsprezece ceasuri își dădeau sfârșitul.

Sângele din cele patru răni ale lui Isus se închegase jur-împrejurul măciuliilor de fier; dar cea mai plăpândă mișcare făcea să gâlgâie alte șiroaie, ce se prelingeau încete de-a lungul cricii și picurau pe jos. Capul i se aplecase de înțepenirea gâtului într-o parte; ochii, ochii muritori în care se înfățișase Dumnezeu să privească pământul, se înecau în sticlirea agoniei; iar buzele vinete, crăpate de plâns, uscate de sete, strânse de greoaia răsuflare, păstrau urmele celei din urmă sărutări, urmele sărutării ciumate, semnele sărutării lui Iuda.

Astfel moare un Dumnezeu care i-a scăpat de boli pe slăbănogi, care le-a dat apa vieții celor însetați, care i-a trezit pe morți de pe tărgi și din mormânt, care l-a făcut să umble pe cel încremenit în dambla, care-a izgonit demonii din sufletele îndobitocite, care-a plâns cu plângătorii, care i-a făcut să se mai nască odată pe cei răi, în loc să-i pedepsească și care a propovăduit în graiu de poezie, cu dovezi de minuni, acea iubire neprihănită, pe care freneticii libidinoși, tolăniți în somn și sânge, n-ar fi fost niciodată în stare s-o descopere. A vindecat rănile și rănitu-i-au trupul lui cel neatins; i-a iertat pe răufăcători și-i răstignit nevinovat de răufăcători, între făcătorii de rele; i-a iubit pe toți oamenii în neștire, chiar și pe cei ce nu-i meritau dragostea, iar ura l-a pironit aici, unde ura e pedepsită și pedepsește; a fost mai drept ca dreptatea;  iar ca să-l năpăstuiască pe el, săvârșitu-s-a cea mai vicleană nedreptate; a  mânat vitele  păcătoase pe cale sfințeniei și a căzut în gheara înjositorilor și a demonilor; adus-a viață și-i dau pe ea moartea cea mai de rând.

De toate acestea era nevoie pentru ca oamenii să poată învăța iarăși drumul Raiului Pământesc; să urce iarăși, de la îmbătata-le dobitocire, la îmbătarea sfinților; să învie din înțepenita-le bestialitate ce pare viață și e moarte, întru măreția Împărăției din Ceruri.

Închină-se mintea în fața tainei de nepătruns a acestei nevoi, ci inima oamenilor nu uite niciodată cu ce preț fost-a plătită nespus de marea noastră îndatorare. Vreme de douăzeci de ori câte o sută de ani oamenii renăscuți întru Cristos, vrednici să-l cunoască pe Cristos, plâns-au măcar odată în viața lor pomenirea acelei zile și acelei pătimiri. Dar toate lacrimile noastre strânse la un loc în marea amară, nu răscumpără o singură picătură din cele ce se prelinseră, roșii, grele, pe locul Țestei.

Un rege barbar al unor barbari, rostit-a cuvântul cel mai tare ce-a ieșit vreodată din gura creștinească, la gândul acestui sânge. Îi citeau lui Clodoveu povestea Patimilor, iar cruntul rege suspina și lăcrima, când de-odată, nemaiputând-u-se stăpâni, apucând mânerul spadei, strigă: Ah, de ce n-am fost eu acolo cu Francii mei! Cuvinte copilăroase, cuvinte de soldat și de om sângeros, care contrazic spusele lui Isus către Petru între Măslini, dar frumoase, cu toată frumusețea absurdă a unei iubiri curate și bărbătoase. Căci nu-i de ajuns a-l plânge pe cel ce n-a dat numai lacrimi; ci-i nevoie să ne luptăm pentru el. Să ne războim, în noi, cu tot ceea ce ne desparte de Cristos; să-i înfruntăm în mijlocul nostru pe toți dușmanii lui Cristos.

Căci dacă mai târziu milioane de oameni plâns-au la gândul acelei zile, în Vinerea aceea, în preajma Crucii, toți – afară de Femei – râdeau. Iar cei ce râdeau n-au murit toți, că lăsat-au copii și nepoți și mulți dintre aceștia sunt botezați, dar râd și azi, alături de noi; iar urmașii lor vor râde  până-n Ziua în care Unul singur va putea râde. Dacă plânsul nu poate spăla sângele, ce osândă putea-va ispăși acel înspăimântător râs?

Priviți-i deci încă odată pe cei ce râd în jurul crucii pe care Cristos e mușcat de dureri!

Iată-i acolo, îmbulziți pe coastele Țestei, ca o turmă de țapi încurați de ură. Priviți-i bine, cătați în ochii lor, unul câte unul; îi veți cunoaște pe toți, căci sunt de cei ce nu mor niciodată.

Vedeți-i cum întind boturile adulmecânde, gâturile cioturoase, nasurile gheboase și corioate, ochii hrăpăreți ce zvâcnesc pe sub sprâncenele stufoase. Băgați de seamă ce hâzi sunt în mișcările lor nestânjenite de neostoita cainitate. Numărați-i bine, că trebuie să fie toți, leiți cu cei pe care-i cunoaștem, frați cu cei care-i întâlnim zi de zi pe ulițele noastre. Nu lipsește nici unul.

În față stau Bonzii cu burțile doldora, cu inimile șoricoase, cu urechile late ticsite de mărăcinii părului, cu gurile lor cât șura și buzoase, schimbate uneori în cratere de înjurături. Cot la cot ce ei stau Scribii neobrăzați, puchioși și buboși, cu fața de-un galben escremental, petecari de minciuni, râgâitori de puroiu și cerneală. Apoi Epulonii ce-și mână din urmă obscena graviditate a mațelor teancuri-teancuri, dobitoace speculând foamea, îngrășate pe vremuri de foamete, convertind în numerar răbdarea săracilor, frumusețea copilelor, sudoarea robilor, Și spurcații Zarafi pricepuți în târguieli oprite de lege și în șărlătănii, trăind ca să înșface și să seducă; și bățoșii Legiști, nărăviți să siluiască Legea împotriva nevinovăției. Iar în spatele trufașilor stâlpi ai societății, droaia de trepăduși puși pe jaf, de borfași, de haimanale spurcate la vorbă, de orbeți plângăcioși, de nemâncați zdrențuroși; drojdia hămesită ce mănâncă pe sub mese și mârâie printre picioarele celor ce nu-i întind o îmbucătură ori un brânci.

Aceștia sunt veșnicii dușmani ai lui Cristos… Astă spumă vâscoasă de omenire murdară și hoață, răbufnește din latrina inimii disprețul său pentru cel ce-o mântuie, turbă împotriva celui ce iartă, își năpustește batjocura asupra Cristosului ce pătimește pentru dânsa,  asupra Cristosului ce moare pentru ea. Nici odată ca în ziua aceea nu s-a ciocnit cu mai multă îndârjire în antiteza unei prăbușitoare fărădelegi, binele și răul, nevinovăția și păcătoșenia, lumina și întunericul.

Ci s-ar fi zis că firea însăși voia să ascundă grozăvia acelei priveliști. Cerul, care stătuse senin toată dimineața, se întunecă de-odată. O negură groază, de parc-ar fi ieșit din smârcurile Iadului, se ridică pe după dealuri și, încet-încet, se resfiră prin toate ungherele zării. Un stol de nori negri se dădu pe lângă soare, pe lângă acel plăpând și și luminos soare de aprilie, care încălzise mâinile ucigașilor; îl încercui, se năpusti asupra-i și la urma urmelor îl acoperi într-un zăbranic des de neguri.  

…Potirul e la fund; tot amarul e isprăvit. Reîncepe odată cu sfârșitul veșnicia. Adunându-și cele din urmă puteri, strigă cu glas răsunător prin întuneric:

  • Tată, în mâinile tale îmi dau sufletul!

Și Isus, după ce mai strigă odată cu glas răsunător, punând capul în piept își dădu sfârșitul. Iar acel strigăt, atâta de puternic că izbuti să-i desferece sufletul de trup, tună prin întuneric și se pierdu în nemărginirile pământului. La acel strigăt, povestește Matei, „catapeteasma Templului plesni în două, din creștet până-n temelie; iar pământul se cutremură, stâncile plesniră, mormintele se deschiseră, trupurile multor sfinți ce dormeau în somnul morții înviară și ieșind din morminte se arătară multora”. Ci inimile celor de față fost-au mai împietrite ca stâncile; acești morți ce aveau în ei părerea vieții, nu înviară la chemarea de pe urmă.

Peste două mii de ani s-au perindat din ziua în care auzitu-s-a acel strigăt; iar oamenii sporit-au larma vieții lor, ca să nu-l mai audă. Ci în pâcla și fumul cetăților noastre, prin negura tot mai adâncă în care oamenii aprind focurile mizeriei lor, acel strigăt deznădăjduit de bucurie și descătușare, acel strigăt nesfârșit ce ne cheamă în veci pe fiecare dintre noi, răsună încă în sufletul celui ce n-a putut uita.

Cristos a murit. A murit pe cruce, după cum au voit oamenii, după cum ales-a Fiul și Tatăl se învoi. Agonia-i s-a isprăvit, iar Iudeii sunt mulțumiți. A ispășit până la urmă și a murit. Acum începe ispășirea noastră: aceasta încă nu s-a isprăvit.

*Din cartea „Viața lui Isus” de Giovanni Papini

*Secvennță prezentată în aprilie 2014 la rubrica Editorialele Istoriei, sonostizată și regizată de Ion Ungureanu la postul de radio Vocea Basarabiei (înainte ca acesta să fie furat de Filat-Ghimpu-Plahotniuc).

 

Lasă un răspuns