Valeriu Saharneanu

Când ai dubii, spune adevărul. (Mark Twain)

Home » Genocidul din RSS Moldovenească: Victimele foametei de după cel de-al Doilea Război Mondial

Genocidul din RSS Moldovenească: Victimele foametei de după cel de-al Doilea Război Mondial

Autor Ionel-Claudiu Dumitrescu

Războiul mondial s-a încheiat în mai 1945 și trebuia să se treacă imediat la munca de reconstrucție a vastului stat socialist, grav afectat de desfășurarea operațiunilor militare în partea europeană. RSS Moldovenească fusese multă vreme pe linia frontului și a servit drept bază de aprovizionare pentru forțele beligerante și apoi populația masculină a fost luată pentru completarea golurilor Armatei Roșii. 

Chiar dacă se trăia în statul construit pe baza principiilor comuniste, declarate științifice, lipsurile au continuat să se manifeste și au fost puse pe seama regimului românesc și a războiului. Apoi a mai venit și seceta devastatoare. 

Era absolut normal să fie lipsă de cereale și de alte alimente și bunuri. Mortalitatea a crescut la cote alarmante și populația a ajuns să consume ierburi toxice, câini, pisici și chiar carne de om. Orice ființă mai slabă, copiii de exemplu, risca să fie mâncată fără remușcări. Se ajunsese la sălbăticia perfectă în lupta pentru supraviețuire. 

Vârful mortalității a fost în anul 1947 și oamenii au scăpat cum au putut, mulți preferând să părăsească plaiurile natale pentru regiuni mai ferite de furia naturii și a autorităților de orice fel. După unele date statistice ale regimului comunist, moartea a secerat 169.250 de suflete, în 1947, și n-a ținut cont de vârstă. 

Este interesant că în întreaga Uniune Sovietică ar fi trecut în neființă 2.659.697 de persoane, ceea ce înseamnă că micuța republică a contribuit cu 6,36% din total. Excesiv de mult! Dacă în decembrie 1946 au trecut în lumea de dincolo 9.650 de persoane, în ianuarie 1947 s-a produs un salt imens la 19.133 de morți.

Restul populației a fost supus oribilului efect al foametei și distroficii abia se mai țineau pe picioare. Numai cei interesanți pentru regim primeau mâncare. Urmau să facă parte din viitoarele trupe care să realizeze cucerirea întregii planete, să atingă mărețul vis al revoluției mondiale. Populația din republica de frontieră a început să fugă spre regiunile mai ferite de catastrofa alimentară și sanitară, ceea ce nu era rău pentru politica lui Iosif Stalin. 

Se reducea o mulțime de suspecți ce încă mai manifestau sentimente pentru România și pentru lumea capitalistă. Statul sovietic a luat organizat peste 60.000 de persoane pentru nevoile economiei. Foametea era un instrument perfect pentru nimicirea formelor de opoziție și pentru frângerea coloanei vertebrale a popoarelor.

Oare seceta să fi fost vinovată de această catastrofă, ajutată de distrugerile războiului?

Dacă se face apel la datele publicate până acum, numai autoritățile sovietice au fost de vină prin incompetență și intenție. Conducerea de la Kremlin, personal tovarășul Stalin, avea drept principală misiune revoluția mondială, adică trebuia să fie cucerită întreaga planetă în numele comunismului. Atingerea acestui obiectiv măreț și utopic nu era posibilă fără acumularea de arme. Artileria era principalul mijloc de spargere a frontului inamic și industria a fost chemată să livreze noi tunuri. Numai din modelul M-30 au fost livrate 410 guri de foc în anii 1946 și 1947, producția din 1945 fiind de 2.630 de piese.

Nu acestea erau importante în economia războiului. Fiecare obuzier avea un stoc de 600 de lovituri și fiecare proiectil avea o masă de 21,7 kg. Muniția era mult mai grea decât gura de foc. Aceasta din urmă trebuia pusă în mișcare de un camion, un altul fiind necesar pentru ducerea muniției. Este un simplu exemplu despre ce se construia în domeniul artileristic și de ce nu exista mâncare pentru muritorii de rând. Tunurile erau interesante sub aspectul puterii de distrugere, dar aveau o mobilitate redusă în comparație cu alte categorii de arme.

Cum trupele sovietice erau cele mai agresive din lume, interesul planificatorilor era orientat spre sporirea producției de avioane, cele menite să spulbere sistemele defensive ale inamicilor din lumea capitalistă. Iosif Vissarionovici Stalin a cerut avioane de asalt, capabile să înfrunte tirul antiaerian, și modelul Il-10 a intrat în producție de serie începând din toamna anului 1944. Au fost livrate până-n 1949 4.966 de unități, fiecare având o masă de 4,68 t. încărcătura de bombe pentru un raid era de 400 kg și rezervoarele înghițeau 747 l de combustibil. Se adăugau munițiile pentru tunurile de calibrul 23 mm și pentru mitralierele ce urmau să secere infanteriștii și mașinile ușor blindate.

Erau folosite în atacuri și rachete de tip RS-82 sau RS-132. Se poate spune că nu erau totuși cantități prea mari pentru a afecta bunul mers al economiei. Se poate să gândești așa dacă ești un civil obișnuit. Militarii știau că precizia armelor și a piloților în condiții de luptă este scăzută și că trebuie să se pună preț pe atacul în masă. Industria era chemată să bată noi și noi recorduri de producție, ceea ce afecta nivelul de trai al populației de rând. A fost necesar efortul a 900 de capacități industriale pentru a realiza în mai 1947 primul zbor al aparatului Tu-4, o copie destul de reușită a modelului american B-29. Iosif Stalin nu se mulțumea să dezvolte aviația tactică și a trecut la crearea unităților strategice. Bombardierul strategic avea o masă de 36,85 t și a fost ordonată producția de serie, industria de profil realizând 847 de exemplare până în 1952.

Unitățile producătoare de bombe livrau încărcături explozive cu masa de 1.000 kg, dar au fost realizate și modele de cinci tone (FAB-5000). Economia a trebuit să pună la dispoziție materiale speciale, rezistente, și cantități imense de combustibil, un singur aparat având nevoie de peste 20.000 l de produse petroliere de calitate pentru un zbor. Bombardierele strategice sunt interesante dacă dispun de încărcături cu o mare putere de distrugere și explozibilul clasic nu mai era interesant. Energiile Uniunii Sovietice erau dirijate spre realizarea bombei nucleare și spre obținerea uraniului necesar producției în serie.

Avioanele aveau performanțe uluitoare pentru misiunile de asalt, dar nu erau mulțumitoare din cauza unui cusur fundamental: nu puteau ocupa un teritoriu. Fabricile erau chemate să producă o altă categorie de arme necesare unui război fulger: tancurile. Numai aceste mașini blindate capabile să străbată terenuri grele și să primească lovituri puternice directe erau esențiale pentru înfrângerea forțelor dușmane și realizarea marilor manevre în adâncimea teritoriului advers. Tancul greu IS-3 a apărut în ultimele luni ale războiului mondial, dar n-a mai apucat să-și demonstreze potențialul ofensiv. Totuși, blindajul antiobuz și tunul de calibrul 122 mm erau două caracteristici ce-l recomandau pentru o importantă producție de serie. A fost livrat în perioada 1945 – 1947 în 2.311 exemplare, masa unuia singur fiind de 46,5 t. Se subînțelege că oțelul folosit pentru realizarea cuirasei era de cea mai bună calitate și obținerea metalului implica un consum ridicat de cocs și de energie electrică. 

 Genocidul din RSS Moldovenească a avut o singură cauză: politica de înarmare excesivă a Uniunii Sovietice pentru continuarea revoluției mondiale. Vastul stat a fost conceput numai pentru război și industria lăudată de către experții în economie nu avea prea multe în comun cu fericirea oamenilor. A dat rezultate deosebite la capitolul livrărilor de sisteme de nimicire a vieții și nivelul de trai n-a putut să crească. Situația a rămas valabilă pentru întregul lagăr socialist până la prăbușirea din perioada 1989 – 1991.

Oamenii din România, captivi în spațiul oferit de câteva idei simple, cred și astăzi că nu s-a mai găsit pâine pentru că regimul de la București plătea datoria externă și poporul român a fost singurul în istorie capabil de o astfel de performanță. Puțini știu că aceste restricții n-ar fi fost necesare dacă statul comunist n-ar fi importat cantități imense de armament din Uniunea Sovietică și alte state ale lagărului socialist. Numai Nicolae Ceaușescu a cerut și a primit din 1970 850 de tancuri T-55, cele ce înlocuiseră temutul și mai cunoscutul T-34 în rolul de blindat bun la toate pe câmpul de luptă. Apoi a trecut la faza superioară, cea de producere a tancurilor după asemănarea celor sovietice. Poporul putea să moară de foame, dar blindatele urmau să fie cât mai multe. Dragostea de arme a nenorocit popoarele lagărului socialist și cel român a fost adus la sapă de lemn de un dictator ce se credea încă în epoca lui Stalin. Sistemul comunist de organizare a fost bun numai și numai pentru înarmare, ceea ce se mai poate vedea astăzi foarte clar în Coreea de Nord și ecranat în cazul Chinei. 

Oare câți oameni au pierit numai prin foamete și lipsă de îngrijire medicală în timpul acestei goane nebune, iraționale, după tehnică de distrugere planetară? Victimele din Moldova trebuie incluse în acest bilanț negru al regimurilor roșii. Lecția istoriei nu trebuie uitată!

sursa: historia.ro

Name of author

Name: Valeriu Saharneanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.