Editorialele Istoriei. Mihai Eminescu: Basarabia III (2)

Mihai Eminescu: articolul de investigație „Basarabia”.

Capitolul al III (2).

Veacul al șaisprezecelea

                           (continuare)

Ce se zice în el?

L”Empire de Russie restitue a la Sublime Porte toute la Bassarabie avec les villes d^Ackerman, Kilia, Ismail et avec les bourgs et villages et tout ce que contient cette province etc. (Imperiul Rus va restitui Sublimei Porţi toată Basarabia împreună cu oraşele Akkerman, Chilia, Ismail cu tărgurile şi cu satele şi cu tot ce cuprinde această provincie).

Iar mai jos următoarea obligație pentru Poartă:

3)De restituer aux couvents et aux autres particuliers les terres et possesion cidevant a eux appartenent, qui leur ont ete prises, contre toute justice, situees aux environs de Brahilow, de Choczâm, de Bender, etc. appeles aujourd’hui Rayes (De a restitui mănăstirilor şi altor proprietari pământurile şi posesiunile care le-au aparţinut anterior şi care au fost luate contrar oricărei justiţii, situate în împrejurimile Ibrăilei, Corczâmului, Benderului, etc., numite acum Raiale).

Terres et possesion ci-devant a eux appartenent, qui leur ont ete prises contre toute justice (Pământurile şi posesiunile care le-au aparţinut anterior şi care au fost luate contrar oricărei justiţii) iată adevărata definiție pentru toate ocupările turcești din trupul Moldovei, o definițe făcută de chiar Ecaterina a 2-a.

Cum că prin această restituțiune nu se înțelegea nimic mai puțin decât restituțiunea către chiar statul Moldovei vedem din corespondența ambasadorului austriac Thugut, care scrie aceste amănunțimi la Viena.

Într-un raport din Pera, lângă Constantinopol, 3 dec. 1774, Thugut zice:

Între altele, Poarta e ocupată de a pune la cale obiectul cererilor deputaților moldoveni și munteni. Cu această ocazie Voievodul Valahiei Alexandru, și Iacovachi Rizo, în numele lui Ghică Vodă, a făcut de curând propunerea ca Poarta să elibereze națiunilor amândorura un așa-numit, hatișerif, adică o scrisoare publică iscălită de însuși sultanul, prin care să li se confirme Principatelor drepturile și prerogativele stipulate pentru ele prin cel din urmă tratat oarecum din propriul impuls al grației sultanului. Fiindcă această idee e sprijinită de pretextul aparent că în acest mod se va putea încorunja pe viitor stăruința Rusiei și amestecul ei în trebile nației moldovenești și valahiei, de aceea Poarta pare dispusă a primi această propunere și nu alta la mijloc decât înlăturarea oarecăror greutăți, pentru oarecare întindere care până acum s-au ținut de fortărețele Ibrilia și Hotin şi, care conform cuprinsilui tratatului, trebuie să se înapoiască locuitorilor Moldovei și Valahiei.

În alt raport de la 10 și 11 decembrie 1775, Thugut spune precum că, la delimitarea Bucovinei, Reis Effendi se împotrivește de-a da o palmă de loc din ținutul Hotinului, căci, deși e stipulat expres ,,că teritoriul Hotinului, al Benderului, al Brăilei etc. etc. să fie reîntrupate cu Moldova și Valahia…” totuși poarta stăruiește pe lângă Rusia să nu fie silită a îndeplini acest articol.

În rapoprtul de la 1776, de la 3 ianuarie, Thugut repetă clar:

Între piedicile ce se pun delimitării Bucovinei cea mai însemnată este că în cel din urmă tratat de pace cu Rusia s-au stipulat expres că toate regiunile cetăților turcești de la graniță, Hotin, Bender, Ibrăila etc., fiind părți care din vechime s-au ținut de Moldova și Valahia, să fie reântrupate cu cele două Principate. Poarta, precum am aflat cu siguranță, a fost silită de a introduce în hatișerifurile pe care le-a dat molodvenilor și valahilor în urma stăruinței Rusiei făgăduința expresă cum că pretențiile Principatului valahian și moldovenesc asupra așa- numitelor ținuturi ale Hotinului, Benderului, Ibrăilei etc. vor fi cercetate la vremea lor și cererile temeinice vor fi satisfăcute.

În fine la 1784 sultanul și eliberează hatișeriful în chestiune, care, afară de o mulțime de amănunțimi care confirmă suveranitatea internă a Moldovei, repetă că nici un turc nu va putea avea avere imobilă în țările noastre și promite a restitui ținuturile în chestiune.

Aceste toate le dezvoltăm numai pentru a stabili un singur lucru. Dacă înainte de o sută de ani, pe la capătul veacului al optsprezecelea, drepturile Moldovei erau așa de tari că puteau fi dovedite de boieri și de mănăstiri, încât Turcia să recunoască prin Tratatul de la Cuciuc-Cainardgi și prin hatișeriful de la 1784 temeinicia lor, dacă acele drepturi nu se închise și nu se prescrise atunci, pututu-s-au ele prescrie în veacul al șaisprezecelea, în vremea lui Bogdan cel Chior, lui Ștefan cel Tânăr sau în zilele lui Petru Rareș, voievodul bogat, influient și plin de învățătură?

Desigur că nu.

Ceea ce țineau turcii pe atunci erau cele trei orașe, Chilia, Cetatea Albă și Tighina, avec les terrains affectees (împreună cu terenurile afectate), căci așa numește Thugut circumspecția militară a orașului spre deosebire de districtul lui. Aceste terrains affectees erau însă pentru păscutul cailor ienicerești și nu vor fi întrecut cu mult suta de pogoane împrejurul zidurilor cetății și poate o fi ajuns atât de departe cât ajungea săgeata din arcul tătăresc și glontele din pușca ienicerului.

Într-adevăr, Matei Strykowski povestește, după cum văzuse însuși cu ochii, cum este de exemplu Hotinul și de ce soi este ocupațiunea turcească.

Hotinul e o frumoasă puternică cetate,  așezată pe o stâncă, având aspectul fortăreței Koekenhausen din Liflanda, căci le văzui pe amândouă. În 1574 gasii Hotinul deja în posesiunea turcească; totuși domnul moldovenesc mai păstrează acolo un pârcălab, ce-l reprezintă și care ne primi de două ori în numele stăpânului său…

E drept că Hotinul trece în urmă din nou în posesiunea Moldovei și abia în secolul al 17-lea turcii îl reocupă și-l întăresc. Dar, ca un fel de probă de cucerire și de legitime possesion, putem cita acest caz, în care vedem doi stăpâni trăind alături într-unul și acelaș loc: Domnul Moldovei, stăpân legitim, însă slab, alături de sultan, stăpân nelegitim, însă puternic.

Nu tăgaduim că o picătură de silă în dreptul limpede al Moldovei îl întuneca, precum o picătură de sânge întunecă limpezimea unui izvor; dar dreptul viu reîntinerește cu spor, pe când sila tocmai contrariul lui, vreamea o mână cu sine ș-o mistuie, de nu se mai cunoaște c-au fost.

De-a mirarea lucru cum s-a păstrat conștiința vie a dreptului până-n ziua de astăzi prin vremi atât de turburate pecum au fost pentru noi veacul al 16-lea și al 17-lea, căci jumătatea din urmă a celui dintâi și întreg al doilea nu sunt decât o lungă și sângeroasă tragedie.

Din afară încep a veni tătarii și cazacii, de peste Dunăre vin turcii cu veșnicile lor războiae ba asupra unuia, ba asupra altuia; înlăuntru după stingerea dinastiei, se împerechează boieri în partide, ridică domni efemeri spre ai răsturna iarăși, iar din când în când câte un tiran îneacă și revoltele, dar și dreptatea, într-o mlaștină de sânge și fărădelegi.

Și cu toate acestea, cu toată grozăvia cestor vremi, ele nu sunt nimic pe lângă epoca fanarioților, în care toate acele patimi urieșești care mistuiau pe oamenii din țară, în loc de-ai fi condus într-o albie comună spre folosul țării, au fost secate, nimicite prin mișelie, moliciune și venalitate; în care toate instinctele barbare însă nobile au făcut loc instinctelor hipercivilizate ale Bizanțului, acelui amestec de viclenie meschină, răutate meschină și nespusă fățărnicie.

Articol de investigaţie scris de jurnalistul Mihai Eminescu şi publicat în ziarul Timpul în numerele 3,4,7,8,10 şi 14 martie 1878.

Producător, radio Vocea Vasarabiei,, Chişinău, 12 martie 2011, pentru rubrica „Editorialele Istoriei”.

Lectura, Ion Ungureanu.    

Lasă un răspuns