Editorialele Istoriei. Mihai Eminescu: Basarabia (I)


 Capitolul I.                       

Numele și întinderea ei

 În toate întâmpinările de până acum, în scrisoarea dlui X, din ,,Le Nord”, în articolul puțin politicos al gazetei rusești ,,Viedomosti”, în răspunsul unui rus către Alexandrii găsim repetându-se cu stăruință că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de ruși cu sabia de la tătari și de la turci. Convingerea noastră este însă că, din veacul al patrusprezecelea începând, Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatârnat, deși slăbit și încălcat în posesiunile sale, a Moldovei.

Moldova era proprietarul locului, și dacă reprezentanții statului moldovenesc, Domnii, ajunseră atât de slabi încât dreptul nostru era dezbrăcat de putere și nu putea să se apere, aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunțat vrodată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de rațiuni de stat, fie izvorâtă din orice alte considerații, nu se modifică și nu se nimicește decât din momentul în care renunțăm la el.

Cum că aceasta nu e numai opinia noastră, ci chiar aceea a diplomației rusești se dovedește din istoria celor din urmă 150 de ani. De cîte ori Rusia stipula ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia, ea se provoca totdeauna la drepturile imprescriptibile, ab antiquo, la capitulațiunile Principatelor. Același Rumianțof  de care dl. X pretinde c-ar fi cucerit Basarabia de la tătari realipește Basarabia și Hotinul la Moldova, Giurgiul și Brăila la Valahia.

Rumianțof se învoiește cu desființarea mitropoliei Proilabului (Brăila), creată de greci pentru părțile pe care, din cauze militare, turcii le ocupase, și permite mitropolitului Moldovei să alipească din nou, precum era din vechime, Basarabia la eparhia Hușilor, Hotinul la eparhia Rădăuților, Giurgiul și Brăila la eparhia Râmnicului.

Prin urmare Rumianțof, contemporan cu acele cuceriri, el însuși cuceritorul, știa mai bine ale cui erau acele locuri, știa mai bine că tătarii n-ar fi avut nevoie de mitropolit și de episcop, știa cu un cuvânt că locurile erau ale Moldovei. Cum că această conștiință de drept nu s-a stins niciodată în Moldova vom avea ocazia de a o dovedi pas cu pas. Pas cu pas vom dovedi tot odată că ocuparea părților din Moldova și Țara Românească n-a fost decât militară, că ea avea cel mult caracterul administrației trecătoare pe care și rușii o introduc în campanie prin provinciile inamice și că, oriunde erau a se hotărâ chestiunea de proprietate unde puterea juridică a statului se manifesta, statul moldovenesc hotăra pe acest pământ ocupat de turci. Cazurile de reclamații sunt tocmai cu tătarii ce locuiau în Buceag, cărora domnia Moldovei le hotărăște locul unde le este învoit a fi așezați, măsoară acel loc și-l hotărnicește, deși domnia era fanariotă, deși slabă, deși locul era ocupat de trupe turcești. Dar până a sosi la capătul veacului al 17-lea și la începutul veacului al 18-lea, la slăbiciunea statelor noastre sub fanarioți, a cărei cauză e tocmai Rusia și alianța nefericitului Cantemir cu Petru cel Mare, vom stabili mai întâi drepturile țărilor pentru timpuri în care nu era vorba de precumpănire turcească la noi.

Acest petic de pământ, precum îl numesc corespondenții ziarului ,,Le Nord”, locuit de tătari sub corturi și de alte neamuri pe jumătate sălbatice, care-și datorește scoaterea lui din întuneric unor generali ,,de un renom populaire”, ca Rumianțof și Sumarov, are cu toate acestea un nume care țipă sub condeile rusești.

A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii rusești. Numele Basarab și Basarabeni  exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.

D’Ohsson, în Histoire de Mongols (T.I, p. XXXV), ne spune că existau în arhivele hanului mongol din Persia fragmente istorice de o recunoscută autenticitate, scrise în limba și cu caractere mongole, pe care însă prea puțini oameni le puteau citi. Puntru ca aceste fragmente să fie pricepute și de public, sultanul Mahmud Gazon Khan a voit ca ele să fie adunate într-un trup de istorie și a însărcinat cu această lucrare în anul 1303 pe medicul Fazel- Ullah, poreclit Rasid.

Medicul  Fazel- Ullah- Rasid compilează deci cronica lui după fragmente mongolice, și sub anul 1240 povestește următoarele:

În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munții Galiției, pentru a intra în țara bulgarilor și ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce a trecut țara Aluta, îi ieși înainte Basarab-ban cu o armată, dar e bătut. Cadan  și Buri au mers asupra sașilor și i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din țara sașilor peste munți, întrând la Kara-Ulaghi și a bătut popoarele ulaghice.

Așadar principii tătari au bătut pe Kara- Ulaghi, adică pe negri-valahi, ba înaintea unuia i-a ieșit o armată comandată de Basarab- ban.

În Annales Polonorum vetustiores, scrise se vede între anii 1248- 1282 (publicate întâi de Sommersberg, analizate de Lelewel), se găsește însemnat pentru anul 1259:

Tătarii, după ce subjugaseră pe besarabeni, pe litvani, pe ruteni și alte neamuri, au luat cetatea ,,Sandomir”, sau, latinește Thartari, subiugatis Bessarabenis, Litvanis, Rutbenis etc.

Regele maghiar Carol- Robert, într-o diplomă din anul 1332, povestește bătaia ce o pățise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în țara noastră: In terra transalpina per Bazarab, ilium Thocomery (Fejer VII,3 625).

Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 și ceva, s-a născut Alexandru, cel pomenit în diploma de mai sus, care a trăit până la 1360; din Alexandru s-a născut Vladislav și Radu Negru, din Radu Negru Dan și Mircea cel Mare (-1418).

Cam într-o sută de ani, de la Tugomir până la capătul domniei lui Mircea, Țara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, Ducatele Făgărașului și Omlașului din Ardeal, mare  parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silitra, Chilia cu gurile Dunării și țări tătărești nenumite mai de aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele  papale, în documentele cele scrise latinește ale domnilor, în scrieri contemporane: Basarabia. Una din aceste posesiuni a fost și acest lambeau de terre de pe care Rumianțof și Sumarov pretind a fi cules tătari de sub corturi.

E destul a pomeni că, deși acea familie de Domni s-a stins în line bărbătească, numele vechi domnesc de Bassaraba se mai poartă și astăzi prin adopțiune de către un boier mare din Țara Românească.

Tot în vremea aceasta a înfloririi voievozilor Basarabi și a țării Basarabia, id est Valahia Moldova poseda teritoriul de la Hotin până în Cetatea Albă, căci la începutul veacului al cincisprezecelea cavalerul Guillebert de Lannoy se întâlnește cu Alexandru cel Bun, merge la Cetatea Albă, care e a Domnului moldovenesc, și găsește aici un oraș stăpânit de un pârcălab (Burggraf) moldovenesc și populat cu genovezi, moldoveni și armeni.

Dar despre aceasta mai târziu.

Destul numai că, întro vreme în care abia era viață istorică prin împrejurimi, Basarabia actuală era pământ românesc stâpînit de Domni români. Și aceasta n-o deduc numai istoricii de astăzi, ci Miron Costin însuși; cronicarul cel învățat și mare logofăt în Moldova povestește aceasta în versurile dedicate regelui Poloniei.

Pentru a nu anticipa, reproducem acestea numai pentr a explica numele și a arăta că el este puțin ceva mai vechi tătarii de sub corturi ai lui Rumianțof, iar pe acest general rus îl vom găsi, cum am zis, la vremea lui, susținând cu act iscălit de dânsul tocmai teoria contrară celei expuse de corespondenții ziarului ,,Le Nord”.

Dar lăsând Valahia deoparte, ce se numește astăzi Basarabia?

Trăgând o line de la Hotin, din Nistru până-n Prut, avem o latură; de la amândouă capetele ei tragem câte o line până la Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin țărmurile Mării Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numește azi Basarabia, deși fără cuvânt.

După ce Ștefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părțile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut și Nistru aceste părți au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae occupantis al Basarabilor. Deci nu întreaga țară dintre Prut și Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâșie spre sud, hotărâtă și mică, așa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio de Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basrabiei reale: Trage o linie curmezișă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad și ai o latură, apoi ia-o de la Bolgrad până-n Reni, ai a doua latură, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia latură, apoi luând malul Mării Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra  latură; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea latură. Numai pământul cuprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.

Pământul cuprins între aceste cinci linii era împărțit în patru ținuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia și Ismail. Numai în ținutul Bugeacului au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei, în celelate se vor fi răsfirat câte unul-doi, căci nimeni nu poate opri în mod ermetic trecerea unui om, mai ales tătar fiind, peste marginile moșiei lui; dar în sfârșit numai în Bugeac tătarii colonizați s-au bucurat de oarecare privilegii, concesii de proprietarul locului, care era statul Moldovei.

Cu acest pământ ne vom ocupa în numerele viitoare. Statornicind, după cercetările mai noi, originea numelui, după Cantemir, marginile pământului de care e vorba, vom arăta ce soi de tătari au putut culege de sub corturi generalii ziarului ,,Le Nord”, de la 1400 începând și până la 1812, adică în curs de 400 și mai bine de ani. În treacăt ne vom ocupa și cu cetatea Hotinului.

…………………………………………………………………………………………………………………………………….

Articol scris de jurnalistul Mihai Eminescu, publicat în ziarul Timpul în numerele de 3,4,7,8,10 şi 14 martie 1878

Producător: Radio Vocea Basarabiuei, 26 februarie 2011, pentru rubrica „Editorialele Istoriei”.

Lectura: Ion Ungureanu

Lasă un răspuns