Editorialele Istoriei. Mihai Eminescu: Articolul de investigație Basarabia (2)

Mihai Eminescu: articolul de investigaţie „Basarabia”.
Capitolul II: Veacul al cincispezecelea.

În numărul nostru de la 20 februarie am răspuns deja unui domn X, care adresase din Bucureşti o scrisoare către directorul ziarului „Le Nord”, spunând în ea că Rusia cucerise Basarabia de la nişte cârduri (peuplades) care locueau sub corturi şi erau pe jumătate sălbatece, de la un soi de başibuzuci odioşi, şi că din nici un punct de vedere Basarabia prin Tratatul de la Paris n-a putut fi considerată ca fiind restituită posesorilor ei legitimi.
Prin documente publicate în mare parte în arhive slave chiar am arătat că tătăarii dlui X, care ar fi fost în trecut les possesseurs legitimes erau cam ciudaţi în felul lor.
În Suceava domneşte Alexandru Vodă cel Bun, care prescrie la anul 1407 ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina (Bender) şi la Cetatea Albă (Akkerman).Tot în vremea lui Alexandru trece la 1420 ierodiaconul rus Zosima prin Cetatea Albă şi ne spune că, voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare un bir, pe care molodvenii şi litvanii şi-l împart la încheierea socotelilor. Ierodiaconul şade la Cetatea Albă două săptămâni şi apoi pleacă de la fânarul aşezat chiar la gura Nistrului pe o corabie către Sfintele Locuri.
Peste un an (1421) mai vine alt călător, cavalerul Guillebert de la Lannoy, ambasadorul a doi regi apuseni, care asemenea petrece în Cetatea Albă, ce este sub stăpânirea lui Alexandru Vodă, pe care l-a văzut şi-l cunoaşte cavalerul.
Ba cavalerul are şi ocazia de a afla că moldovenii din Cetatea Albă sunt minunat de bine administraţi, căci, singur călărind pe lângă Nistru, a fost prădat şi poliţia de atunci i-a aflat în câteva zile pe hoţi şi i-a adus legaţi înaintea lui. Cavalerul, mirat de această justiţie expeditivă, se roagă lui Vodă să-i ierte, căci i-au dat banii toţi înapoi.
În fine, la a(nul) 1475, Ştefan Vodă cel Mare trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec, anume Teodor, ca să facă un turn nou şi un zid nou la întăriri, iar arhitectul le spune acestea prin inscripţii care stau şi astăzi pe zidurile cetăţii.
Totodată vedem în hrisoavele domneşti de pe acea vreme, iscăliţi deodată cu Domnul regulat, pârcălabul Chiliei, ai Cetăţii Albe şi ai Hotinului, care erau boieri mari, încât se vede cum că tătarii de sub corturi ai dlui X aveau trecere pe atunci.
Numai numiri ciudate aveau acei boieri tătari. Pentru că vedem din hrisoave că lângă boierul Manoil, pârcălab de Hotin, şi Stanciu, de Cetatea Albă, sunt iscăliţi d-nealor: Albu, Spătaru, Ioan Băiceanu, Hodco Creţul, Oane Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, tot nume… tătăreşti de boieri de-a lui Alexandru Vodă.
Dar Cetatea Albă devine şi mai ciudată prin o altă împrejurare. În aşezământul ce-l dă Alexandru cel Bun la 1407 negustorilor poloni se vede şi ce mărfuri importau acele peuplades a demi sauvages. Negustorii aduc din Lemberg postav, din Brăila peşte, din Podolia cai şi vite albe; ce or fi ei aducând din Cetatea Albă? Poate corturi tătăreşti? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă şi vinuri de Grecia, pe care prozaicul aşezământ le numeşte cvas grecesc. Erau luxoşi tătarii din Basarabia.
Se ştie că după moartea lui Alexandru cel Bun au rămas doi fii, Ştefan şi Ilie, care şi-au împărţit ţara în două. Matei Strykovski, în cronica sa polonă-litvană, tipărită întâi şi întâi la Koenigsberg la 1582, ne spune cum şi-au împărţit-o ei. Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iaşii, Huşii, Tecuciul etc.
Ce-i mai rămăsese bietului Ştefan?
Trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei. Se vede că Ştefan ştia importanţa aecstui lambeau de terre, căci n-a cerut nici Iaşii, nici Suceava, ci s-a mulţumit cu aceşti tătari, care locuiau sub corturi şi purtau stofe lucrate cu fir de aur şi mătăsării, beau vinuri din Grecia şi stăteau în relaţiuni cu Genova şi cu Veneţia. Această împărţeală şi împăcăciune între fraţi a pus-o la cale regele Poloniei la anul 1436.
Nu-i vorba de cronici, geografii şi atlasuri. Nici una din ele nu contestă proprietatea deplină şi netulburată a Moldovei asupra Basarabiei. Dar, având a face cu diplomaţi de soiul celor care scriu în „Le Nord”, am adus, ca Toma necredinciosul, dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecilea, oameni care au vorbit cu Alexandru cel Bun, cu fii săi Ilie şi Ştefan, cu Ştefan cel Mare. Aici nu se poate spune că este o vreme ca aceea a lui Rurik sau a lui Oleg, în care istoria e mit şi mitul istorie, ci, din contra, o vreme în care negustorul ce aducea peşte de la Brăila, trebuia să plătească vamă, importând iepe şi vaci plătea vamă, trecând Nistrul plătea vamă; o vreme în care poliţia de Cetatea Albă prindea pe tâlhari, încât, din contra, vremea de astăzi, cu nesiguranţa ei caracteristică, e o licenţă poetică pe lâmgă epoca sănătoasă a lui Alexandru Vodă cel Bun. N-avem a face cu poveşti şi drepturi închipuite, ci cu oameni care au fost, cum suntem noi astăzi de ne vedem cu ochii, care se îmbrăcau ei cu postav adus din Lemberg, iar cucoanele cu mătase din Cetatea Albă; şi, de câte ori voim a spune poveşti de tătari sub corturi şi oameni jumătate sălbatici, protestează boierul Manoil, pârcălab de Hotin, Stanciu din Cetatea Albă şi-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ion Bălceanu, Oane Pântece, Albu Spătaru şi ceilalţi.
Din acest triunghi format în documentele noastre de pârcălabul de Hotin, cel de Cetatea Albă şi cel de Chilia nu te scapă nici un soi de subtilitate diplomatică, nici un soi de apucătură. Nu-i ieşire precum nu-i intrare şi, păgân să fie omul, trebuie să zică: Adevărat, a Moldovei e Basarabia.
De când există românii pe pământ, Basarabia a noastră actuală, acest lambeau de terre, a avut şi el onoarea de a forma un stat deosebit, deşi foarte trecător, sub Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun. Alfel e pururea parte integrantă, sau a Vlahiei în veacul al piasprezecelea, sau a Moldovei din veacul al cincisprezecelea şi până la luarea ei de ruşi.
Faţă cu aceste lucruri pozitive, cu aceşti pârcălabi, stofe cusute cu fir, vămi plătite de negustori, turnuri şi ziduri făcute de Ştefan Vodă, nu ştim zău dac-ar mai cuteza cineva să zică cum că La Bassarabie a aucun point de vie n’a ete consideree par la Traite de Paris comme restituee a ses possesseurs legitimes!
Hotinul nord extrem, Chilia gura Dunării, Cetatea Albă – gura Nistrului şi tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru şi este de drept al nostru şi astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut ruşii, nu pământul nostru l-au putut ceda turcii.
Ştim prea bine că diplomaţii sunt isteţi întru prefacerea dreptăţii în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat totdeauna în drept. Oare nu-i era mai uşor la inimă dlui X, sau cititorului rus a lui „Le Nord”, dacă afacerea se regula între noi şi noi renunţam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom şi jucam după cum ni se cânta¬?
Sigur că da.
De aceea, oricât de slab ar fi dreptul lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul.
Cu un cuvânt, tătarii dlui X şi ai lui Rumianţof (a cărui nume dl X îl citează fără cuvânt, pentru că acest general n-a susţinut nicodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el a dat Moldovei, pe lângă proprietatea şi posesiunea liniştită a Basarabiei şi a Hotinului), acei tătari n-au trecere, ci sunt pure invenţiuni pentru a arunca praf în ochi Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre.
Acest petic de pământ pe care „Le Nord” ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră.
La intrarea sultanului Mahomet în Ţara Românească contra lui Vlad Ţepeş Voevod, se afla între ostaşii lui şi un sârb, anume Constantin Mihaloviez de Ostroviţa. El ne spune că atunci opinia publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au şi al lor este.
Oricând însă turcii sfătuiau pe sultan să nu facă război cu românii, pentru că n-aduce nici un folos, ci pier numai o mulţime de turci în-zadar, atunci sultanul le răspundea: „Până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea Albă, iară ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea burui pe creştini!” ( Vezi Sbor pisarzow polskich, sec.II, tom. V, Warszawa, 1828).
Prin urmare, sultanul Mahomet stia bine că acest lambeau de terre nu-i de dispreţuit, şi dacă zicea aceasta la 1490, de ce să n-o zicem noi la 1878¬?
Mutatis mutandis zicem
Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul.
Căci, după cât dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii ale frontierelor naturale, ale barierelor ostile de învins şi ale victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin.

Articol de investigaţie scris de jurnalistul Mihai Eminescu şi publicat în ziarul Timpul în numerele 3,4,7,8,10 şi 14 martie 1878.

Producător, radio Vocea Vasarabiei,, Chişinău, 5 martie 2011, pentru rubrica „Editorialele Istoriei”.

Lectura, Ion Ungureanu.

Lasă un răspuns