Dodon este cazul când sângele apă nu se face. Se face ruble, euro și dolari

Astăzi președintele Dodon este plecat din nou la Moscova. A câta oară în anul acesta? A câta oară de la începutul mandatului său? Numai acest detaliu al activității lui vorbește despre natura acestui om, despre intențiile lui ca demnitar de stat și activist politic. Pe partea cealaltă, în cei trei ani de aflare în funcția de șef al statului, Dodon nu a fost niciodată la București. Niciodată! Nu zicem de Kiev, capitala statului vecin de la est, pe care Dodon, ca și stăpânii lui de la Moscova, aproape că nu-l recunoaște. Dodon nu a fost niciodată la frații lui de sânge, în țara moșilor și strămoșilor lui, în statul care de 30 de ani trimite întruna ajutoare ca să sprijine oamenii din stătulețul peste care Dodon este președinte! Ce e cu acest comportament? De ce Dodon are nevoie să plece întruna la Moscova? Este bolnav? Suferă de insuficiență prezidențială? Are nevoie de… dializă… politică și doar conectarea la aparatele Kremlinului îl revigorează?

Din această perspectivă, Dodon nu este un șef de stat. Dodon este mai degrabă un caz, este o patologie care trebuie cercetată, analizată minuțios. La prima vedere diagnosticul ar fi cel sugerat cândva, într-un apus de imperiu sovietic, de scriitorul Cinghiz Aitmatov. Marele cercetător al fenomenului comportamental homo sovieticus a descoperit că mankurtul – tipul de humanoid cu un comportament deviat de regimul sovietic – nu este unul absolut original. El își are rădăcinile în întunecimea medievală, dar poate mai adânc – în epoca primitivă ori de piatră.

O perioadă îndelungată Dodon a manifestat toate simptomele mankurtului, ale individului capturat de dușmanii lui, supus unor suplicii, după care rămâne fără memorie, uită cine a fost și este gata de orice: să-și treacă neamul prin sabie, să-și omoare propria mamă, dacă i se cere. Crizele acute de identitate îl arătau pe Dodon ca pe un posedat schizofrenic incurabil. Dar asta a fost până deunăzi. Mai precis, până la 1 decembrie 2019. În acea zi, pe neașteptate, Dodon și-a făcut apariția la recepția organizată de Ambasada României cu prilejul zilei Marii Uniri la care a rostit un speach. Toată lumea prezentă acolo a înmărmurit în așteptarea obișnuitelor vituperații, ieșite ani la rând din gura lui, pe tema statalității moldovenești incompatibile cu românitatea. Nu s-a întâmplat asta. Dodon a zis cu/minte că are „deosebita onoare” să felicite „statul român”, „frații noștri de peste Prut cu această sărbătoare”.

Stop! Deci, Dodon are mintea întreagă. Este cu memoria la purtător. Știe cine este, are prezentă conștiința identității lui. A transmite felicitări „statului român, fraților de peste Prut”, înseamnă să recunoști că tu, fratele celor de peste Prut, nu poți fi decât de același sânge, român ca și ei. Căci este contra naturii ca doi frați născuți de aceeași mamă să fie diferiți ca neam. Licărirea de conștiință de la 1 decembrie a făcut să dispară bănuiala că Dodon ar suferi de boala incurabilă a mankurtului. Cum se explică atunci că în ceea ce face Dodon se manifestă și acționează în detrimentul naturii lui, a identității sale, a neamului său? Ce putere, dorință, necesitate îi îndreaptă pașii în direcția opusă intereselor neamului său, îi pune mintea în serviciul statului divergent unității teritoriale și spirituale a națiunii din care face parte?

Cum se numește această manifestare obiectivă și reală prin care își exteriorizează viața lui psihică, subiectivă? Este ea boală sau nu este? Cine ori ce poate determina patologia exactă a cazului. Căci, sclipirea de memorie de la 1 decembrie nu ne dă răspunsul și nici explicația comportamentului neobișnuit și controversat, în cea mai mare parte, agresiv, al lui Dodon față de românitatea lui și a semenilor săi. Poate că în speța lui Dodon ar trebui să apelăm la alți specialiști cu renume? La Sigmund Freud, de exemplu. Părintele psihanalizei afirmă că nevrozele pot fi tratate cu ajutorul metodei psihanalitice prin aducerea în conștient a dorințelor inconștiente și refulate. Dar Freud pune cauzele problemelor de comportament în legătură directă cu sexualitatea, cea care generează dorințe inconștiente refulate, adică respinse, și poate împinge individul către stări și acțiuni ciudate, neînțelese de cei din jur, conservă aceste stări în sisteme și idei inconștiente.

Este oare soluția Freud explicită pentru cazul Dodon? Poate că da, dar numai ca formulă generală. Lipsa unor cercetări psihanalitice punctuale pe cazul Dodon ne obligă să excludem elementul sexualității. Nu putem construi explicații credibile pe cauze presupuse. În locul sexualității ar trebui să punem ceva care în mod sigur și evident s-au făcut percepute de-a lungul vremii pe chipul și fapta individului cercetat.

O mică adâncire în materie ne scoate în prim-plan mai multe repere. Toate sunt relevante, dar noi vom introduce în formula lui Freud doar două din ele: cele mai certe, irefutabile și incontestabile. Primul reper vine de la omul care l-a format pe Dodon ca politician, l-a crescut și căruia i-a fost mentor mulți ani de zile. Este vorba de Voronin. Chiar recent acesta zice despre Dodon că este „un narcis. Lui îi place să fie în vizor. Cu asta se explică multiplele trădări”. Cu alte cuvinte, Voronin ni-l prezintă pe Dodon ca pe un admirator al propriei persoane, un obsedat de sine, un egoist, o persoană cu orgoliul inflamat și bolnav, capabil să trădeze orice cauză și pe oricine de dragul înălțării lui. Este o afirmație certă, orice s-ar spune despre autorul ei.

Al doilea reper vine de la însuși Dodon în persoană. Este o mărturisire a lăcomiei lui pentru bani. În deja clasicul film (anexat) al negocierilor secrete cu Plahotniuc în ziua de 7 iunie 2019, Dodon recunoaște că în fiecare lună a primit de la Kremlin între 600 000 și 1 000 000 de euro. Pe loc, Dodon cere de la partenerul său să suplinească finanțarea în noile condiții. Așa cum l-am văzut, nu este exclus că Dodon îl invita pe Plahotniuc să co-participe la finanțarea nevoilor lui, cu gândul să-și dubleze suma din două surse paralele. Posibil s-o fi avut și pe a treia, de la Erdogan.

Așadar, Dodon este un avid de putere și un obsedat de bani. Ca să capete bani a trădat fără scrupule, iar cu banii agonisiți din mârlănia trădării a cumpărat putere politică. Nu-l deranjează că este un impostor, un șarlatan care în loc să intre la pușcărie, a intrat în Președinție. Orgoliul vanitos și lăcomia – aceste două elemente, în fond și în esență criminale, – îl motivează să acționeze contra nevoilor vitale ale statului său, îi determină comportamentul destructiv în raport cu interesele neamului său.

Astăzi, când Dodon are în mâini puterea cvasi-absolută, orgoliul i se umflă și mai tare, banii mulți îi excită pofta la și mai mulți. Pentru lauda și banii lui Putin, pentru luxul și milioanele oferite de Erdogan, Dodon este gata să bucățească Republica Moldova ca un ultim și ticălos trădător. Iată și răspunsul la întrebarea ce se întâmplă cu Dodon.

Dodon este cazul când proverbul moștenit de veacuri precum că „sângele apă nu se face” reclamă o revizuire de caz: la indivizi posedați de vanitate și lăcomie ca Dodon, el se face ruble, euro și dolari. Ceea ce înseamnă că indivizii aceștia pierd legătura cu neamul din care se trag și devin extrem de periculoși.

Valeriu Saharneanu

18 decembrie 2019

Lasă un răspuns