Din istoria diversiunii anti-europene: Per aspera ad… Europa. Recurs la Cronica a. 2013.

Întregit, vechiul dicton latin se traduce în română – Prin suferință către stele, în original – Per Aspera ad Astra. Este o traducerea cea mai consacrată, existând și alte variante, cum ar fi, Cu greutate până la stele sau Spre stele cu dificultăți. Ca să ne facă să pătrundem cu mintea măsura decalajului enorm dintre starea obscură a punctului de pornire de jos, până la cea sublimă de la punctul final de sus, profesorul nostru de latină, Chiricenco, ne recomanda, la cursurile universitare de la începutul anilor 1970 ai secolului trecut, varianta sa – Prin noroi spre stele. Probabil știa „latinul” nostru în ce noroi ne aflam atunci, în dricul brejnevismului sovietic, al stagnării, cum a fost botezată mai târziu perioada, și cât amar de vreme aveam să ne târâm înainte prin glodul istoriei până să întrezărim printre decenii careva tărâm de libertate. Or, atunci, noroiul era real și ne era până la gât, iar tărâmul ținea de categoria visurilor contra-sistem, periculoase pentru viață.

Ziua de vineri m-a făcut să-mi aduc aminte de lecția de latină de acum 40 de ani și ceva și vin, târziu, dar la moment, să dau dreptate profesorului Chiricenco: tălmăcirea lui este cea mai potrivită și mai exactă în condițiile autohtone. Căci, am ieșit cu greu și cu noroc din noroiul sovietic, am încercat să ne înălțăm de mai multe ori pe culmi mai curate și am revenit mereu în noroi. Acum, iată, noroiul se ridică iar până în dreptul beregatei și vine să ne astupe rostirea de libertate, câștigată în suferință, dacă mai căscăm gura, eufemistic vorbind. Tina trecutului ne sufocă din nou, tinde să întrerupă și următoarea tentativă de înălțare.

În anul 1993, cu 20 de ani în urmă,   în plină cădere în noroiul obscurantismului agrarian, ascuns comunist, am crezut, împreună cu o echipă de colegi de la Televiziunea Națională că avem obligația profesională să prevenim, într-un film documentar,  de pericolul întreruperii acelei prime încercări de ieșire din noroi. Filmul așa și se numea „Per Aspera…”, adică „Prin noroi…”. Doar „Per Aspera…”, doar „Prin noroi…”.  Intenționat am rupt dictonul în două și l-am montat în titlul filmului pentru a da de înțeles concetățenilor că revenirea la ideologia antiromânismului în practica guvernamentală generală a statului anului 1993, este revenirea în noroi, stare care ne va astupa pentru mulți ani înainte viziunea cauzei, ca și călăuză, în numele căreia s-a format acest stat, neavând altă soluție. Or, Declarația de Independență din august 1991 a fost înălțimea pe care ne urcasem vertiginos și care ne-a oferit șansa să vedem cu ochii minții, pentru scurt timp, dar foarte clar și deslușit, steaua arătată nouă de către divinitate și spre care râvneau, mai mult intuitiv, sufletele noastre aproape prăpădite de comunism. Fiindcă am fost respinși (de Iliescu și Roman), nu am fost primiți atunci în casa națiunii noastre, România, devastată și ea fără milă de urgia comunismului, am fost târâți înapoi în noroi în iarna-primăvara anului 1993, trași pe toboganul moldovenismului agresiv, exprimat debordant în acțiunea-manifest „Casa noastră comună – Republica Moldova”.

Această mârțoagă, moldovenismul antiromânesc, crescută în grajdurile îmbâcsite ale colonialismului rusesc și încălecată de regimul agrariano-socialist, de o parte din cel semi-democratic de la sfârșit de secol XX și, mai cu seamă, de cel comunist din primul deceniu al secolului nou, a făcut prăpăd în grădina ființei noastre naționale. Comuniștii au ridicat-o la nivel de ideologie de stat, adoptând, anticonstituțional, în decembrie 2003 „Concepția politicii naționale a Republicii Moldova”. Ideea națională, ca stea de orientare și ca principală forță de tracțiune în efortul de ieșire a noastră din noroiul comunismului mafiot, era cât pe ce să moară, în 2005, atunci când alegătorii anticomuniști s-au pomenit în rol de susținători ai regimului, respins de ei, prin actul de trădare din 4 aprilie al liderului-transfug al PPCD. Mișcarea națională, a suferit mult, dar nu s-a frânt cu totul. După 2005, lupta anticomunistă a dat naștere unor forțe politice noi, care au îmbrățișat ideea și au ridicat din colbul bătăliilor pierdute steagul Mișcării de eliberare națională de sub comunism. Ele au obținut prima victorie mare în iunie 2007, la alegerile locale, câștigând capitala și o serie de centre administrative în teritoriu, iar în 2009, au pus capăt regimului comunist la scara întregului stat.

 A fost cea de-a doua mare ieșire din noroi și cetățenii noștri, sărăciți, alungați de pe la casele lor, schingiuiți, speriați de moarte de teroarea dezlănțuită împotriva tinerilor în aprilie 2009, au început să întrevadă iar steaua unei vieții mai bune și mai demne. Imediat după acest eveniment remarcabil al anului 2009, noua încercare a ieșirii noastre din noroiul istoriei a căpătat, alături de  ideea națională, un puternic și important vehicul – ideea europeană.

Integrarea în Europa, ideea pe care și-a construit programul de lucru guvernarea cea nouă, democratică, de alianță, a avut să câștige nu numai susținerea quasi totală a cetățenilor proprii, dar și pe a celor mai puternice forțe politice externe ale contemporaneității – Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii – în calitate de prieteni și aliați. S-ar părea că nimic nu mai poate opri de acum înainte urcușul nostru către lumina stelelor europene, având alături și Țara, și Europa, și puternica Americă, situație visată în glas de bunicii noștri după cel de-al doilea război. Acum, șansa de a scăpă de noroiul colonial rusesc, de sărăcie și umilință este unică și reală, deschiderea și susținerea este sinceră, efectivă și totală.

Prima datorie a celor îndrituiți să asigure acest mers înainte a fost să nu piardă din vedere cauza. A doua datorie – să curețe acareturile statului de bălegarul comunist și consecințele lui – corupție, fărădelege, incompetență, hoție, delapidări ale bunului public. A treia datorie rămâne cea veche: responsabilitatea pentru această misiune istorică, pentru îmbunătățirea vieții cetățenilor. A patra datorie, ce decurge din cea de a treia, este punerea interesului național în prim-planul activității publice, renunțarea la obținerea de profituri din actul guvernării, evitarea conflictelor de interese, înfrânarea ambițiilor bolnave și a poftelor deșarte.

Moralitatea guvernării, ținerea cuvântului dat este prima cerință a consolidării capitalului de încredere al populației. După patru ani de guvernare a regimului de alianță și de coaliție democratică este foarte greu să evaluezi doar pozitiv comportamentul actorilor de la putere, reieșind din importanța misiunii pe care și-au asumat-o și faptele de care au dat dovadă. Dacă vorbim de cauză, ei au scăpat-o nu o singură dată din vedere, intrând dintr-o criză în alta, din cauza incapacității de comunicare, din inflamare de orgolii, ori din pricina altor metehne personale.

În primăvara lui 2013 cauza integrării europene avea să fie pierdută definitiv în urma unor fapte imorale, a egoismului, a ipocriziei și a pierderii totale a simțului realității. Renunțarea la guvernare și întoarcerea în noroiul comunist era văzută de unii politicieni ca soluție strategică de ieșire din criză, fără să vadă în această nebunie următoarea faptă de trădare a interesului național.

Altă restanță serioasă a guvernării de după 2009 este eludarea de la munca de curățare a gunoaielor lăsate de comuniști. Faptele fostului regim comunist nu au fost evaluate și murdăria lui riscă să producă infecții serioase în organismul de stat astăzi, în preajma unor evenimente importante ce ţin de realizarea cauzei integrării europene. Dovadă sunt acțiunile de vineri, când comuniștii și elemente mobilizate de ei au blocat intrările în cea mai importantă instituție a statului.

Nici despre interesul național, ca prioritate zero a activității guvernamentale nu putem vorbi ca despre ceva indisolubil și indispensabil, după cazurile atât de mult contestate de societate ale privatizării Băncii de Economii și ale Concesionării Aeroportului Internațional Chișinău. Nu putem vorbi, mai cu seamă după decizia de marți, 8 octombrie a Curții Constituționale, care, după admiterea sesizării deputaților liberal reformatori, după două suspendări a acțiunilor Guvernului în acest caz, a pasat examinarea cauzei instanțelor de drept comun, deschizând calea concesionării propriu-zise. Lucru straniu dacă ne amintim de hotărârea aceleiași Curți din 22 aprilie, când a șocat „mapamondul” local și pe cel european prin anularea Decretelor Președintelui Republicii, formulând dibace și în fond pertinent, argumentul inadmisibilității la guvernare a persoanelor susceptibile de corupție, sprijinindu-se pe sintagma constituțională-cheie – ce a esenței statul de drept. De data aceasta Înalta Curte nu a vrut să facă uz de altă sintagmă-cheie – „interesul naţional”, prevăzută în articolul 126 „Economia”, de la Titlul IV  „Economia Națională și Finanțele Publice” al Constituției care stipulează expres la punctul 2 că, citez, „Statul trebuie să asigure (c) protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară.”

La moment, dacă încercăm să stabilim unde ne aflăm în drumul nostru chinuitor dintre noroiul trecutului sovietic și stelele viitorului european, nu putem spune cu certitudine care dintre aceste puncte cardinale ne sunt mai apropiate și care mai depărtate. Pe de o parte vedem – comuniștii –  noroiul ce se învolbură și se frământă în fiecare zi în parlament și în afara lui, blocând șosele, instituții ale statului, amenințând cu „revoluții de canapea”. Pe de altă parte simțim sprijinul și atracția foarte puternică a partenerilor de dezvoltare. La mijloc vedem instituții de stat intrate în amorțire care privesc cu periculoasă distanțare (criminală nepăsare)  cum infecția se extinde, prinde la curaj, pune la cale noi și noi provocări. E bine să ne amintim aici altă maximă latină, aparținând poetului Publius Syrus: „Cui îi este permis mai mult decât se cuvine, acela vrea mai mult decât e permis.”

P.S.

Într-un articol scris pe marginea considerentelor de lunea trecută, intitulat „Concesiunea Aeroportului pune la încercare Coaliția”, articol – comentariu publicat la fierbinte în pagina electronică a „Timpului” din aceiași zi, apoi în ediția tipărită de vineri, Constantin Tănase, în replică, titrează cu vădită bucurie că „Alianța PLDM+PD le arată CIUCIU liberalilor reformatori”.

Nu știu ce a vrut să spună autorul atunci când a scris cu majuscule substantivul comun CIUCIU, ceea ce înseamnă, conform  DEX-ului „pui de crap (mai mic de 30 de cm)”, dar am presupus că este ceva de rău, citind întregul material. Mai întâi de toate autorul vrea să convingă cititorul său că ceea ce am scris noi este o repetare a tezelor enunțate de Mihai Ghimpu și a argumentelor proprii, precizând în paranteză, ale presei. Dacă nu a fost nimic original în ceea ce am scris, de ce dl Tănase a trebuit să iasă cu un comentariu al său, mă întreb? Este o pierdere de timp, Maestre. Numai că nu subterfugiul trecerii în prolixitate a celor scrise de noi a fost substanța comentariului din „Timpul”, ci bucuria autorului, că reformatorii au obținut adică ceea ce au meritat, desconsiderarea partenerilor de Coaliție și, iată, că aceștia se plâng amarnic pe situația în care s-au pomenit.

Nu este adevărat, spunem noi în replică la replica lui C. Tănase. Nimeni dintre noi nu se plânge de nimic și nici păreri de rău nu există. Liberal reformatorii au făcut un pas corect atunci când au votat Guvernul Leancă, alternativa situației fiind alegerile parlamentare anticipate și deschiderea drumului comuniștilor la guvernare. Asta urma să se întâmple conform schemei grafice prezentate de politicianul Ghimpu la moment (3-9 aprilie 2013). Asta ați vrut și dumneavoastră, Maestre? Oare nu este bine că reformatorii au adoptat în problema Băncii de Economii și a Aeroportului o poziție separată? Faptul, nu este o manifestare a unui spirit mult mai sănătos de conlucrare în Coaliție? Spiritul critic în interiorul unei guvernări nu este oare mult mai benefic pentru societate decât o complicitate solidară?

Situația liberal reformatorilor nu este una „delicată” cum încearcă să o prezinte fără delicatețe profesională, domnul Tănase. Situația lor este una plină de demnitate și responsabilitate în actul guvernării la care vor continua să participe, oricare ar fi cârtirile și chicotelile. „Timpul” de la Domnul va fi cel care va da verdictul faptei reformatorilor, în pofida faptului că „Timpul” de la Tănase ba îi pune între ghilimele, ba îi contestă ca realitate politică, ba le atribuie fapte necuviincioase, ba publică secvențe fabricate de alții cu rea-credință.

Poziția „Timpului” de la Tănase este clară și este o poziție politică. Asta, ca să se știe, că o știm și noi. Iar formula că „niciodată înfrățirea cu dracu” … nu se termină cu bine” este de-a dreptul răutăcioasă și necesită o precizare: dracul, stimate domnule redactor, nu este Coaliția Pro-Europeană de guvernare, care, așa cum este ea, trage încetul cu încetul carul basarabean înspre spațiul european al libertății și bunăstării. Dracul a fost și este formațiunea politică a comuniştilor împotriva căreia am luptat împreună, solidari fiind, în toți cei aproape nouă ani de guvernare a ei. Ați fi vrut ca aceştia să revină? Ce s-a întâmplat, între timp, de nu mai recunoașteți culorile, Maestre?

Cât privește concluzia că „prea des parlamentul, ghidat de interese obscure, calcă banditește peste toate legile acestei țări, apoi aruncă mingea în curtea … Curții Constituționale”, recunoaștem că în multe aveți perfectă dreptate.

Este un subiect interesant la care vom reveni și noi, cu atât mai mult, cu cât am văzut şi ne-am convins că Înalta Curte nici pe departe nu este o vacă sfântă.

Pentru radio Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu,

Deputat, Partidul Liberal Reformator

Lasă un răspuns