Despre Podurile de Flori, fără lirică
Despre Podurile de Flori de la începutul anilor 1990 s-au spus multe, dar niciodată îndeajuns. La momentul săvârșirii și ceva vreme după, referințele la ele au fost elogioase, euforice, patetice chiar. Cu vremea, în limbajul public au prins să apară note cu nuanțe peiorative, de diminuare a importanței Podurilor de Flori.
Credem că au fost și sunt firești ambele atitudini. Și iată de ce.
La ora întâmplării, 6 mai 1990, evenimentul în sine a fost într-adevăr unul istoric, înălțător, de o încărcătură emoțională colosală. Mai ales basarabenii nu-și veneau a crede că așa ceva este cu putință – să-și vadă frații de peste Prut, așa, deschizând pur și simplu portița, fără să fie nevoiți să plece la Moscova și de acolo doar să li se dea voie să ia calea Bucureștiului. În acea zi minunea s-a întâmplat. Așa că elogiile sunt la locul lor.
Cu trecerea anilor, atitudinea oarecum defavorabilă, peiorativă față de eveniment venea din frustrarea că podurile de flori nu au continuat cu alte poduri de beton, aluzie la unirea definitivă a celor două maluri de țară care trebuia să urmeze imediat după dispariția imperiului sovietic ocupant și agresor. Supărarea este de înțeles: revendicările de la 1989-1991 și ulterior, înaintate de Mișcarea de eliberare națională, de anulare a consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov au fost date uitării de elitele politice din cele doua state românești. Spiritul unificator conceptual al celor două Poduri de Flori nu s-a transformat în proiect național cu prioritatea zero nici în capitala de pe Bâc și nici în cea de pe Dâmbovița. Iar această delăsare, transformată cu timpul în handicap, nu a ezitat să se răzbune. Formula e simplă: dacă românii de la Nistru pân la Tisa nu sunt capabili de un proiect de țară al reîntregirii lor, de ce Moscova nu și-ar face un proiect de țară al său, de zădărnicire a oricăror tentative de reunificare a românilor. Că Moscova a avut și are un asemenea proiect ne vorbesc faptele din cuprinsul celor treizeci de ani: de la războiul de agresiune de pe Nistru și până la instaurarea la putere a Coloanei sale a Cincea în frunte cu Dodon.
Azi, în zi aniversară, culegem roadele greșelilor, dar și ale delăsării noastre. Ați auzit cumva vreo vorbuliță din gurița lui Dodon despre aniversarea a 30-a a Podului de Flori din 6 mai 1990? Desigur că nu. Ar putea să apară mâine cu vreo injurie obraznică. Pentru că asta i-i misiunea. În proiectul Moscovei, sarcina lui Dodon este tocmai să ignore și să-și bată joc de oricare eveniment care ține de solidaritatea națională a românilor. Că Dodon – antipodul bucuriei acelei neuitate sărbători – a ajuns să ne dea azi tonul de atitudine a statului față de evenimentul măreț de acum 30 de ani, este o tragedie națională care trebuie asumată din plin de elitele politice naționale de la Chișinău, dar și de cele de la București.
Spunea Eminescu: “Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”
Da, înscăunarea și întărirea la guvernare a lui Dodon este o crimă. Ea pornește de la sticleții de azi așa numiți, democrați, care îl sprijină la guvernare, continuă cu Plahotniuc și Filat, se înnoadă din gros la Voronin și coboară până la Lucinschi și Snegur. Rând pe rând, aceștia au scobit pe timpul cât au moșit Republica Moldova, care cu unghia, care cu târnăcopul, care cu buldozerul la risipirea măreței inginerii sufletești a unui popor care în acea zi s-a regăsit după ani de îndepărtare forțată.
Cronicele vremii și ale vremurilor vor reține prinosurile sordide ale fiecăruia dintre ei.
Vor reține cronicile și adevărata dimensiune și semnificație a Podurilor de Flori de la Prut. Prin anvergura, caracterul lor inedit, impactul politic, ele au depășit arealul național pan-românesc atât ca importanță, cât și ca simbol. Podul de Flori din 6 mai 1990 trebuie considerat drept o continuare a undei de șoc apărută la 9 noiembrie 1989 în centrul Europei, care a doborât Zidul Berlinez construit de sovietici întru a-i despărți pe germani și a izola popoarele din estul Europei de lumea democratică. Or, la 6 mai 1990, românii de pe ambele maluri ale Prutului au spart cu sufletul lor plin de dragoste și dor de neam cel deal doilea mare zid al Europei de est încarcerate – hotarele, considerate de nepătruns, ale imperiului sovietic. Cortina de Fier a imperiului a căpătat prima mare breșă, iar evenimentul a prevestit căderea definitivă, sfârșitul de facto al imperiului. Acesta nu a întârziat să vină nici la trei luni după cel de-al doilea Pod de Flori din mai 1991.
Dimensiunea politică și cea sentimental-patriotică a Podului de Flori din 6 mai 1990, dar și modul civilizat de manifestare a oamenilor, a impresionat în acea zi Europa și întreaga lume. De asta m-am convins urmărind canalele de știri cele mai importante ale vremii. În ziua respectivă mă aflam în Redacția Actualități TV a Televiziunii Naționale și coordonam acoperirea cu echipe TV a celor mai relevante întâmplări de la Prut. În jur de 15 echipe de reporteri și cameramani, deplasate în puncte-cheie situate între Briceni și Cahul, au adus pe parcursul zilei imagini nemaivăzute și de neuitat. Toate și-au găsit loc în ediția principală a programului Mesager, care a durat aproape două ore. Reportajele au fost excepționale ca realizare jurnalistică de echipă. Nimeni nu a plecat acasă. Am privit împreună, cu toată redacția, cronica scrisă de noi și trăită de un popor a acelei minunate zile. Păcat că sinergia ei și… munca noastră au fost risipite.
Valeriu Saharneanu
6 mai 2020
Leave a Comment
(0 Comments)