Despre disfuncția olfactivă a unui mahăr autoproclamat
În zilele de repaos agențiile de intoxicare prezente din abundență pe teritoriul Repulicii Moldova au lansat un nou atac în adresa Partidului Liberal Reformator. Una dintre ele, SLUHOFF NET, a răspândid pe rețele un chiag de igrasie cu emenații respingătoare. Respingătoare pentru toții ce sănătoși la cap, nu și pentru Mihai Ghimpu, care a sărit repede să comenteze postarea de pe Facebook, notând, pe lângă alte aberații care îl caracrerizează, postulatul său, că lui îi „pute taare când plr-iștii declară ori fac ceva”.
Alarmat de această stare nu m-am putut abține de la o replică și un sfat care ar putea să îl ajute pe dl Ghimpu să scape de senzația puturoasă care îl obsedează. Deci:
Agenția SluhovNet scrie (rău) intenționat: Плахотнюк “отжал” у Филата либерал-реформаторов;
Ghimpu comentează (pro-fund) inspirat: „Partidul Liberal Reformator,un Closet poltic,unde se usureaza la cine
nevoile sunt mai urgente!! De aceea si taare mai pute,cind plr-stii declara sau fac ceva!!”
Replica:
Oare de ce toate porcăriile mediatice ale lui Voronin și ale Kremlinului sunt pe placul lui Ghimpu, au miros frumos și deloc nu „put taaare”?
Îmi amintesc de o situație similară cu alt „lider național”, Iurie Roșca, în perioada când însăși bănuiala că acesta nu este cine se dă și se află în „misiune specială” putea fi considerată drept „maaare” trădare. R. se supăra foc atunci când cineva dintre „ai lui” încercau, ori, doamne ferește, reușeau să facă ceva ce nu avea girul „liderului” . Mirosea urât orice acțiune, activitate ori faptă care puteau să aducă un câștig de cauză prompt și de mare valoare Mișcării de Eliberare Națională. „Vinovatul” era aspru admonestat, pedepsit, iar în ultima perioadă (după 2005), demonizat și „exclus” din partidul privatizat.
Astăzi, iată că vine dl Ghimpu cu aceleași pretenții de „jertfă” a cărorva conjurații făcute să-l scoată pe „mahăr” de pe carosabilul politic. El nu poate accepta că foștii lui colegi au procedat așa cum ar fi trebuit să procedeze mulți dintre protagoniștii Mișcării de eliberare în anii 1991-1995, în perioada când agentul R. a recurs la prima epurare a Mișcarii de oameni valoroși, apoi în anii 2004-2009, la a doua epurare: să se organizeze și să pună la îndoială acțiunile, și mai ales, deciziile abuzive și contraproductive ale „liderului”. Să se ridice și să spună „Nu!” derapajelor. A spune „nu” este o probă de curaj și o dovadă a bunei-credințe în momentele când soarta unei cauze depinde în totalitate de felul cum procedează și care sunt deciziile protagoniștilor momentului.
Mă întreb și vă întreb: de ce ar trebui să se supere Ghimpu pe foștii lui colegi? Pentru că au luat decizia alternativă celei dictate de „lider”, de a nu evada în opoziție întrun moment crucial pentru destinul RM și de a nu permite comuniștilor să vină la putere anticipat, în toamna anului 2013, înainte de Vilnius? Ce este mai important, comfortul lui Ghimpu, cariera politică a nepotului Chirtoacă, care urma, conform „pictogramei strategice”, să se maturizeze până undeva prin 2026 sau 2030? Ori faptul că astăzi avem un orizont național și european deschis pentru o integrare reală, autentică și benefică pentru toți. Dacă dl Ghimpu era să accepte la 12 aprilie 2013 să se conformeze revendicărilor reformatorilor, să organizeze un congres extraordinar, să inițieze o dezbatere în partid, astăzi poate nu umbla frustrat prin urbe, străinătate și facebook-uri, plângându-se că îi „pute taare” orice declară și fac reformatorii. Era astăzi pe cal alb și motivat să se laude, ca un adevărat patriot ce se pretinde, că, vedeți bine, doar un partid ca al Lui, pe care El l-a fondat, a fost capabil să se manifeste critic și eficient întro situație de criză și, aplicând exercițiul pliralismului intern de opinie, să salveze, la propriu, Republica Moldova de o repetată încătușare colonială străină, antinațională și antidemocratică.
Evident, această înțelegere a lucrurilor îl depășește pe dl Ghimpu. Lui îi „pute taare” că reformatorii există și se impun din ce în ce mai prompt în procesul de reformare a Republicii Moldova.
Ași avea un sfat pentru dl Ghimpu. În cazul în care acest „pute taare” persistă iritant, îl marchează atât de tare întro ambianță când, vorba poetului (nu a lui Ion Hadârcă) în păduri și parcuri „au înebunit salcâmii” și în jur, peste tot, miroase a parfum proaspăt de primăvară: să verifice dacă nu cumva chiar nasul lui este sursa emanației.
Să privească atent: se poate întâmpla ca aparatul său olfactiv, pro-nobilul nas al unicului și celui mai important patriot al vremurilor noastre, să se afle introdus, din zăpăceală, în cavitatea urât mirositoare a altcuiva, provocându-i teribilul discomfort. Cine știe, poate, scos la aer liber, ar înceta să mai „pută taare” și ar ajuta măriei sale să își revină. Pentru că, scapat de această dependență, ar avea puterea să vadă că realitatea este cu totul alta.