Crimeea, prevestitoarea unirii românilor

Considerente, 24 martie 2014

     Cu 161 de ani în urmă, războiul din Crimeea, izbucnit în 1853 între forțele aliate – Franța, Anglia, Turcia – și Rusia a servit drept catalizatorul unificării celor două prinicpate române – Moldova și Muntenia. În cartea sa, „Viața și opera lui Cuza Vodă”, istoricul Constantin C. Giurescu explică pe scurt acest epizod.

Având pretext aparent religios, legat de disputa dintre ordodocșii sprijiniți de țarul Rusiei și catolicii sprijiniți de împăratul Franței Napoleon al III-lea ce ținea de controlul asupra locurilor sfinte de la Ierusalim și Bethleem, războiul a pornit de fapt pentru a strica pofta din ce în ce mai mare a cercurilor țariste expansioniste să ajungă la Constantinopol și la strâmtorile ce leagă Marea Neagră de cea Mediterană. În acest scop, Rusia ocupase de fapt cele două țări românești – Muntenia și Moldova, drept cap de pod – impunându-le și câte un Regulament organic, vegheat de câte un ispravnic numit de țar. Așa cum vrerea Rusiei însemna o atingere gravă a echilibrului european, Franța și Anglia, susținute de Sardinia, au sărit în ajutorul Turciei. Luptele au început mai întâi pe teritoriul Munteniei, în Dobrogea, dar în scurt timp aliații au mutat teatrul de război în Crimeea, atacând Sevastopolul. După trei ani de lupte sângeroase Rusia a pierdut războiul și a fost nevoită să se retragă din principatele române în conformitate cu Tratatul de la Paris din 30 martie 1856. Regulamentele organice prin care Rusia își exercita protectoratul în Principate încă din anul 1826 au fost anulate și Principatele, sub garanția colectivă a puterilor europene, urmau să constituie Divanuri ad-hoc cu scopul abolirii lor, reieșind din interesele proprii ale țărilor românești. În acest proces s-au inclus foarte activ forțele unioniste din ambele principate, care încă din timpul Revoluției de la 1848 jinduiau, laolaltă cu mișcarea unionistă din Transilvania, unirea pământurilor românești și constituirea națiunii române întrun stat mai puternic, capabil să facă față presiunilor imperialiste care se manifestau atât din partea Turciei, în declin, cât și din partea Austriei, dar mai ales din partea Rusiei, în plină expansiune.

Efortul lor s-a încununat de succes la 24 ianuarie 1859 odată cu alegerea Domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor și al Munteniei. Astfel, cele două Principate au pus marile puteri în fața faptului împlinit, constituind, prin voința comună a moldovenilor și muntenilor statul modern,  România. La acel moment, Rusia mai deținea sub ocupație Basarabia, în afară de trei județe din sud, iar Austria și Ungaria, care la 1867 au format imperiul austro-ungar, stăpâneau Bucovina și Transilvania. Aceste părți ale pământurilor românești s-au unit cu țara-mamă la 1918; Basarabia – la 27 marte, Bucovina – la 28 noiembrie, Transilvania – la 1 decembrie 1918.

România întregită a durat până în 1940, când alte forțe imperialiste – Germania nazistă și Uniunea Sovietică bolșevică, două mari tiranii sângeroase ale secolului XX, au pus la cale, la 23 august 1939, reîmpărțirea Europei. Ca urmare a acestei alianțe criminale, Rusia bolșevică rupe din nou Basarabia și Bucovina de la România și le separă administrativ: Bucovina și Basarabia de sud sunt încorporate în Ucraina Sovietică. Ceea ce a mai rămas din Basarabia, plus o mică fâșie de pământ populată de moldoveni din stânga Nistrului sunt declarate artificial, printro hotărâre unilaterală și arbitrară a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice – republica unională sovietică condusă de un partid comunist implantat local, format în proporție de 90 la sută din etnici ruși, ucraineni și evrei aduși din imperiu pentru funcții administrative și de represiune.

În perioada dintre anii 1940-1941, apoi 1944-1991, stăpânirea sovietică a promovat o politică de schimbare, prin diferite mijloace, a componenței etnice, prepondenrent românească, a populației așa numitei republici. În prima fază, care a cuprins anii 1940-1941, apoi 1944-1953, sovieticii au aplicat metoda cea mai mult practicată în Uniunea sovietică – exterminarea și deportarea.

Astfel, conform cercetătorilor moldoveni, dar și ale celui american Rudolf Joseph Rummel de la universitatea Hawai, între iunie 1940 și iunie 1941, 300.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 57.000 au fost uciși; între martie 1944 și mai 1945, 390.000 de  basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 51.000 au fost uciși; între mai 1945 și decembrie 1953, 1.654.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag și în drum spre acest infern).

În total, după Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamna aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Faza a doua de schimbare a componenței etnice – 1944-1991- s-a caracterizat prin colonizarea masivă cu etnici ruși și ucraineni, în special pentru funcții de conducere în sectoarele de partid, sovietice de stat, organele de forță, justiție și mai ales în economie, sub forma aducerii de specialiști. Către anul 1989 ponderea elementului rusofon tindea să treacă la nivel de republică de o treime, iar în orașele mari și zonele industrializate din stânga Nistrului au depășit jumătatea. Concomitent, au fost practicate și forme mascate de deportare a moldovenilor. Au existat campanii de strămutare a tinerelor familii de moldoveni contra unor facilități sumare în stepele Kazahstanului, de mobilizare a tineretului în armată sau dus la diferite șantiere gigantice prin filiera komsomolului. În paralel cu aceste forme, a avut loc o schimbare a accentelor de loialitate în relațiile dintre populația băștinașă majoritară și minoritățile naționale conlocuitoare, prin trecerea forțată în 1968 a minorităților de la limba română de instruire în școli la limba rusă.

În perioada de după 1991, ceea ce a mai rămas din Basarabia a constituit al doilea stat românesc, conform Declarației de Independență. Teritoriul de peste Nistru, dominat de elementul sovietic antinațional și înțesat de unități militare rusești, a fost transformat în enclavă a Kremlinului cu scopul înrâuririi politicilor de consolidare a suveranității și independenței noului stat. Așa precum au fost programate încă din 1968, minoritățile naționale au manifestat loialitatea lor față de noile interese imperiale ale Moscovei și s-au arătat dușmănoase față de interesele naționale ale moldovenilor care le-a dat pe vremuri parte din moșia lor, atunci când ele erau în pribegie. Nici autonomia teritorială, în loc de cea culturală, oferită ca premiu găgăuzilor, contrar reglementărilor europene de astăzi, nu îi oprește pe agenții de influență ai Rusiei să încurajeze manifestările de neloialitate față de moldoveni, în pofida intereselor proprii ale populației găgăuze chiar.

Astfel, Rusia se comportă și astăzi exact  ca imperiul țarist în secolul XIX, încercând să impună un protectorat păgubos nouă prin instrumentele CSI și prin promovarea la scară internațională a așa numitului „drept legitim” al ei asupra spațiului ex-sovietic, iar acum, odată cu reocuparea Crimeii, și ex-țarist. Numai o clasă politică mioapă poate să nu vadă că Tratatul ratificat de Parlamentul Republicii Moldova în 1994 de înglobare a noastră în CSI nu este unul de colaborare și dezvoltare reciprocă, ci unul de înglobare în sfera intereselor expansioniste rusești. Dar ce înseamnă insistența Rusiei și a unor agenți de influență ai ei din parlament care speculează necesitatea garantării suplimentare a statutului de neutralitate a Republicii Moldova? Este culmea cinismului în condițiile în care Rusia ține sub ocupație de mai bine de douăzeci de ani un teritoriu aparținând de drept Republicii Moldova.

Așadar, merită să reținem că  războiul din Crimeea de la 1853 a fost unul de contracarare a tendințelor expansioniste ale Rusiei și țările române au putut valorifica din plin efortul unit al puterilor aliate, abolind niște regulamente străine și împlinind visul de unire întrun stat mai puternic și mai protejat al românilor.

Acțiunile de astăzi ale Rusiei nu lasă îndoieli asupra caracterului politicilor sale. Puterile aliate ezită să se confrunte direct cu Rusia ca să o oprească să-și lățeacă teritoriile pe seama țărilor vecine. Ele nu doresc un război nimicitor pentru toți, care s-ar putea isca. Există alte metode de punere la respect care se vor manifesta din plin, sperăm.

După evenimentul „Crimeea anului 2014” și cele două state românești, existente astăzi, trebuie să se gândească foarte bine cum pot să-și consolideze pozițiile. România se află deja la adăpostul de securitate NATO și în zona de prosperitate UE. Rămâne Republica Moldova să se apropie cât mai mult de acestă zonă.

Desigur, mai întâi de toate Republica Moldova va trebui să manifeste caracter și să rezolve patru sarcini prioritare pentru ea:  1. Să iasă de sub protectoratul Rusiei impus de Tratatul neocolonial al CSI; 2. Să determine Rusia să își retragă trupele de pe teritoriul ocupat; 3. Să aducă spațiul informațional în conformitate cu interesele sale naționale; 4. Să legitimeze cât mai curând asocierea la UE.

Doar rezolvând aceste sarcini, vom putea evita ca Rusia să ne pună de fiecare dată în gaj interesele noastre atunci când își promovează politicile ei expansioniste. Să le rezolvăm tot atât de eficient, cum le-au rezolvat predecesorii noștri la 1859.

Or, ca și atunci, Crimeea pentru români este o prevestitoare. Depinde, desigur, cum gestionăm situația.

Pentru radio Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu,

fracțiunea Partidului Liberal Reformator

 

Lasă un răspuns