Valeriu Saharneanu

Când ai dubii, spune adevărul. (Mark Twain)

Home » Complicii: o dezbatere necesară provocată de Gabriel Liiceanu

Complicii: o dezbatere necesară provocată de Gabriel Liiceanu

Filosoful Gabriel Liiceanu deschide într-un material publicat ieri (08.01.2021) pe platforma controbutors.ro o dezbatere incitantă pe tema complicilor regimului Ceaușescu. Articolul a apărut nu dintr-o intenție dinainte programată a autorului de a ataca un subiect actual, dar parcă ferit de ochii lumii. Liiceanu mărturisește că a fost provocat de o evocare apărută pe sit-ul Radio România Cultural, la rubrica „Portret”, a lui Sergiu Niculaescu, personalitate artistică de excepție, actor, scenarist, regizor, producător de film şi om politic, de la moartea căruia s-au împlinit zilele acestea 8 ani. Liiceanu scrie: „Poate că mulți se vor recunoaște în acest portret. În ce mă privește, vorba lui Ilie Năstase, „eu nu mă regăsesc printre oamenii aceștia și nici ei printre mine”. Fac parte mai degrabă din „elita anxioșilor”, cum a numit-o Cioran, care e înclinată să vadă în Sergiu Nicolaescu, cât și în confratele lui, Adrian Păunescu, pe cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu. Nu e vina mea că încep noul an pe tonul indignării. Dar m-am simțit provocat.

Știu că multora dintre cititorii din stânga Prutului articolul le va răscoli și altfel de sentimente decât cele de indignare care le pot avea, firește, frații lor de dincolo de râu trecuți prin ceaușism. Dar, oricât de ceaușiste au fost gândite și fabricate la vremea lor filmele lui Niculaescu și cenaclurile lui Păunescu, atunci când ele răzbăteau în RSS Moldovenească erau adevărate bule de oxigen absorbite cu toți porii de basarabenii asfixiați în izolarea sovietică. Filmul „Dacii”, venit în anii 1960-1970 prin Goskino (Moscova) și cenaclul „Flacăra”, venit în anii 1980 pe undele de radio, au pregătit, într-un fel, basarabenii, pentru acțiunile anilor de renaștere națională 1988-1991, care au culminat cu căderea comunismului și dispariția URSS.

Acest detaliu de percepție locală a rolului celor doi (și altor) contribuitori importanți la făurirea cultului hidos al comunismului ceaușist nu-i poate nicicum exonera de răspunderea în fața istoriei pentru servilism și complicitate. Se prezumă însă că elitele intelectuale de înaltă probă nu pot fi nici servile în fața unor dictatori și nici complice cu regimuri tiranice.

La nivel mai extins, complicitatea lui Nicolaescu și Păunescu s-a produs în cadrul unor regimuri totalitare de relativ lungă durată, sprijinite pe instituții de izolare forțată și plutoane de execuție. Complicitatea ca și cum era impusă de un întreg sistem. În cazul celor doi intelectuali români, ea este de aceeași natură cu cea a lui Gorki, Simonov, Bondarciuk în URSS, dar și cu cea a lui Romain Rolland, Henri Barbusse din lumea liberă – adulatorii nesiliți de nimeni ai lui Stalin. Desigur, nici durata și nici duritatea regimurilor nu pot justifica complicitatea cu ele a intelectualilor.

Discuția la care ne invită Gabriel Liiceanu ține, în fond, de comportamentul unor intelectuali în perioada regimului ceaușist, acesta fiind impus de comunismul sovietic. Este vorba, deci, de regimuri totalitare, de condiții extreme de supraviețuire pe care individualitatea umană, inclusiv cea de formație intelectuală, o înfruntă și luptă, pentru a o înlătura ori cedează și se supune, devenind complice.

Contribuția noastră, a celor din Republica Moldova la discuție ar fi să analizăm fenomenul complicității din perspectiva ajungerii lui, în statul în care trăim, la stadiul de metastază. Începând cu primul regim antipopular al agrarienilor și terminând cu ultimul, cel pro-rusesc al trădătorului Dodon, am avut nu doar indivizi cu veleități intelectuale care au colaborat cu acestea, ci oști și hoarde de săltăreți pe la concerte și cuvântăreți pe la cenacluri care pentru un ciolan au vorbit orice au vrut să audă stăpânii adoptivi și să facă tumbe verbale oricât de controversate le-au cerut aceștia. O făceau conștient. Cum s-ar zice în limbaj modern, asumându-și lașitatea și cunoscând consecințele complicității lor cu regimurile corupte. Și asta, vă atragem atenția, se întâmpla în condiții de libertate, fără pericole pentru viață, fără plutoane de execuție și fără lagăre de exterminare.

Ideologia ciolanului, a îmbuibării, a sinecurii au creat partide-anomalii politice în care șeful de partid – un oligarh parvenit din traficant de carne vie ori din contrabanda cu țigări – își transforma toți membrii în complici direcți la hoția lui, organizată deja la nivel de stat. Așa s-au făcut părtași și complici la furtul Aeroportului, devalizarea băncilor, furtul Miliardului și la o serie de alte mari tâlhării întregul Partid Liberal Democrat al lui Filat, impropriul ca denumire – Partid Democrat – al lui Plahotniuc. Complicitatea cu hoții, corupții și trădătorii a procurorilor, judecătorilor și polițiștilor au creat condiții favorabile apariției în 2020 a celei mai murdare, mai ingrate și mai nocive guvernări constituită din alianța hoților lui Șor și a trădătorilor lui Dodon.

Astfel, complicitatea degradantă, din ce în ce mai dezgolită de principii a elitelor intelectuale cu mafia stabilită la guvernare pe căi criminale, a generat fenomenul cancerigen pentru democrație, numit generic în popor Șorhei (Șor+Orhei). Unități administrative, ca raioanele Orhei, Nisporeni și Soroca, de exemplu, care la începutul anilor 1990 erau considerate și se manifestau ca etaloane ale civismului democratic, au ajuns să voteze în 2019, respectiv, partidele hoților-fugari Șor și Plahotniuc și al trădătorului Dodon. Cercul vicios s-a încheiat aici: la acea vreme Republica Moldova a trebuit să accepte eticheta dură a lui George Orwell, că Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci complice. Poporul a ajuns, deci să fie complicele călăilor lui.

Înțelegerea noastră a acestui gest aproape că disperat a fost că poporul a vrut să dea o lecție elitelor sale depravate și ieșite de pe axa moralității lor identitare: dacă voi cedați, iată că cedăm și noi, pe exemplul vostru; să vedem la ce ajungem. Astfel s-a ajuns la o guvernare profund imorală a tălharilor și trădătorilor pe care o avem astăzi. Dar poporul nu a stagnat decât atât, cât a trebuit – timp de o lecție, în această mocirlă. La 15 noiembrie 2020, în exercițiul electoral prezidențial, el a făcut o extrem de necesară mișcare de înălțare către un orizont mai curat. Cu asta, îndemnând elitele să procedeze la fel: să se scuture de praful mârlăniei conjuncturiste, să renunțe la ideologia ciolanului, să dezgroape arma principiilor de care au vrut să uite și să-și ocupe locul predestinat în frontul luptei pentru cauza poporului.

Este vremea altei șanse, le-o spune elitelor poporul. Și ea trebuie valorificată numaidecât, dar cu luare aminte la tot ce s-a greșit și s-a neglijat până acum. Neglijată a fost o lege a lustrației. O lege nouă pe acest subiect ar trebui să cuprindă nu doar referințe la pericolul care poate veni din partea foștilor ștabi comuniști, a foștilor și mai noilor securiști, dar și de la periculoasa armată a complicilor-fripturiști, servitorii regimurilor încropite în ultimii ani de mafia marii corupții, dimpreună cu gașca trădătorilor de țară și de neam.

Valeriu Saharneanu

9 ianuarie 2021

Înserez mai jos un fragment din articolul lui Gabriel Liiceanu: 

Complicii (fragment)

 „Despre acea lume trebuie scris în aşa fel, încât să ţi se oprească bătăile inimii şi părul să ţi se ridice măciucă în cap. A scrie despre ea nepăsător, obişnuit, a scrie fără ca scrisul să zguduie, a scrie mai palid decât au zugrăvit Petersburgul Gogol şi Dostoievski n‑ar fi doar stupid şi deşert, ci ar fi josnic şi iresponsabil. Suntem încă departe de acest ideal.“

  Boris Pasternak

În zilele începutului de an, postul public „Radio România Cultural” (plătit din banii de la buget ai românilor) ne-a amintit pe site-ul său, la rubrica Portret, că se împlinesc 8 ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, „personalitate artistică de excepție”, „actor, scenarist, regizor, producător de film şi om politic”. Poate că mulți se vor recunoaște în acest portret. În ce mă privește, vorba lui Ilie Năstase, „eu nu mă regăsesc printre oamenii aceștia și nici ei printre mine”. Fac parte mai degrabă din „elita anxioșilor”, cum a numit-o Cioran, care e înclinată să vadă în Sergiu Nicolaescu, cât și în confratele lui, Adrian Păunescu, pe cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu. Nu e vina mea că încep noul an pe tonul indignării. Dar m-am simțit provocat.

 ***

Când, în decembrie 2020, Humanitas a încheiat anul lansând ultimul volum al trilogiei lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, nu știam că acest al treilea volum, având subtitlul Complicii – primele două volume sunt Călăii și Victimele – , își va vădi actualitatea cu atâta promptitudine. Ce sunt complicii, în acest dans macabru în trei, care a adus pe lume cea mai cumplită urgie a speciei noastre?
Răspunsul lui Thierry Wolton e simplu: lumea e interesată fie de modul în care s-a instaurat comunismul, fie de cauzele prăbușirii lui. Or, adevărată întrebare nu privește nici instaurarea (întotdeauna prin lovitură de stat), nici prăbușirea lui (prin faliment economic și implozie). Adevărata întrebare este: cum se face că un regim politic ilegal, criminal și falimentar a durat atât? Cum de cea mai sumbră distopie a minții omenești s-a putut întrupa în plămada istoriei cu atâta acuratețe?  Cum de a putut dura atât de mult o formațiune politică „contra naturii” (o „orânduire”, cum îi plăcea să-și spună, revendicând o fictivă „legitate a istoriei”), care, în loc de cartofi, ceapă și ouă, nu putea să furnizeze populației decât teroare, promisiuni vide și munți de minciuni? Iar răspunsul este: a durat atât de mult datorită complicilor. Exprimat lapidar în cuvintele lui Wolton: „Complicii nu au făurit comunismul – asta au făcut călăii –, dar l-au făcut să dureze”.

***

Și iată-ne, la 30 după „eliberarea de sub jugul comunist”, celebrând complicii comunismului: fie cu ei în viață, fie la un an, trei sau, iată, opt de la moartea lor. Cum se numește regimul în care ne aflăm? Cum îl botezăm, „științific” vorbind? Care este identitatea lui istorică? Ce înseamnă „perioadă de tranziție”? De unde, pornind, tranzităm și către ce? Și a cui tranziție? A „poporului român”? De vreme ce toate punctele-cheie ale economiei, contractele cele mai bănoase cu statul, funcțiile publice cele mai importante sunt, toate, pe mâna membrilor „Maleficei Instituții” (cum a numit un scriitor român din exil Securitatea comunistă), unde mai apare „poporul”? Nu a rămas el mic, batjocorit și abia ițindu-se în fundal din spatele propriei lui mizerii? Nu, serios, în ce regim politic trăim?
În țara asta, în urmă cu câțiva ani, televiziunile „mogulizate”, prin care tropăie pensionarii Securității sau mai tinerii lor urmași, plângeau moartea lui Iulian Vlad, șeful Securității lui Ceaușescu. În Grădina Icoanei din București, și nu numai, au fost ridicate post mortem statui ale „porcului nostru de serviciu”, cum i-a plăcut lui Păunescu însuși să-și spună la un an-doi după apariția lui în noul decor al istoriei. Pentru o dată, era onest: de unul singur, cu ziarul și „cenaclul” lui, Păunescu a făcut pentru Ceaușescu, vreme de două decenii, cât jumătate din toată Securitatea.
M-am întrebat care din cei doi – Păunescu și Nicolaescu – a contribuit în mai mare măsură, în calitate de complice, la perpetuarea năpastei Ceaușescu. Cel care strângea tineretul pe stadioane și, la adăpostul muzicii folk, ridica în final arena în picioare punând-o să strige „Partidul, Ceaușescu, România”? Sau cel care a participat, manipulând impactul imaginii, la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei?
Nu cred să existe infracțiune spirituală mai mare decât contrafacerea istoriei naționale. Decât punerea generațiilor ei „în slujba”. Decât transformarea patriotismului în diversiune, propagandă și minciună lucrativă. Decât prostituarea „teleologică” a istoriei, care, la capătul ei, face ca Spiritul „înaintașilor” Burebista și Decebal să se regăsească pe sine, îmbogățit de istoria glorioasă parcursă în două milenii, în figura unui analfabet viclean. În această categorie a calpuzanilor de istorie poate fi încadrat autorul filmelor Dacii și Mihai Viteazul, „producții istorice de referință”, cum le numește „Radio România Cultural”.

articolul integral: https://www.contributors.ro/complicii/

Name of author

Name: Valeriu Saharneanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.