Cine și de ce a ucis Alianța pentru Integrarea Europeană

La 8 august s-au împlinit opt ani de la nașterea Alianței pentru Integrarea Europeană (AIE). S-a întâmplat asta în 2009. Alianța pentru Integrarea Europeană (AIE-1) a apărut în Republica Moldova din nevoia înlocuirii regimului comunist al lui Voronin care în acel an a comis, în formă concentrată, o serie de crime extrem de grave împotriva propriului popor, a ordinii democratice interne și a securității regionale. Facem aceste precizări în special pentru persoanele care în 2009 erau la vârsta inocentă a copilăriei, aveau zece ani, iar acum, în 2017, îi adună deja pe toți cei18 ai majoratului, iar în 2018 vor putea discerne și electoral. Anume reprezentanții acestei generații noi au nevoie de evaluări de etapă pe care le reclamă aniversarea unei entități politice atât de complexe cum a fost (este?) Alianța pentru Integrarea Europeană. Mai trebuie să amintim, că prima Alianță a avut la origine patru partide: Partidul Liberal Democrat (18), Partidul Liberal (15), Partidul Democrat (13) și Partidul Alianța „Moldova Noastră” (7) Cifrele dintre paranteze exprimă numărul de mandate deținute în parlamentul constituit după alegerile anticipate din 29 iulie 2009. AIE a avut în total 53 de mandate contra 48 ale comuniștilor.

Trebuie să mai spunem că cele patru partide unite pe platforma integrării europene au ocupat atunci un eșichier politic extrem de avantajos, ca perspectivă de creștere: centru-stânga (PD), centru (AMN), centru-dreapta (PLDM) și dreapta (PL). În plus, Partidul Comuniștilor a „eliberat” o bună parte a eșichierului de stânga, înghesuindu-se deliberat în extremitatea lui, din cauza terorii dezlănțuite împotriva tinerilor dornici de schimbare. Alți factori care avantajau „realizarea interesului național” pe care și l-au propus componentele AIE au mai fost în acel an (1) repulsia populației față de regimul mafiot comunist retrograd și (2) deschiderea comunității europene la aspirațiile de integrare ale moldovenilor exprimate în sondaje (BOP, mai și noiembrie 2009 – peste 62%). În asemenea condiții prielnice, Alianței nu-i rămânea decât să ridice toate pânzele sus și să atace curajos orizonturile care i s-au deschis.

Semnalul a și fost dat. Declarația din 8 august 2009 era mai mult decât un plan de intenții sau o hartă de parcurs. Era un manifest, cuprinzând sarcini de realizat pe domeniile magistrale de renovare ale societății. În document, obiectivul strategic al noii guvernări – integrarea europeană – prevedea soluționarea unor mari probleme. Cu titlu de prioritate zero, pe primul loc a fost pusă sarcina „restabilirii statului de drept”, anulat de comuniști. Prevedere foarte exactă, deoarece scoaterea din uz a legii a făcut să înflorească și să se înmulțească în proporții pandemice bacteria corupției și abuzului de putere în timpul guvernării comuniste. Au urmat înscrise în actul de naștere a Alianței necesități la fel de importante: „depășirea crizei social-economice”, „descentralizarea puterii”, „reîntregirea teritorială” și „integrarea europeană a Republicii Moldova”.

Toate bune și frumoase. Populația și partenerii externi au crezut în promisiunile Alianței, prima investind în ea încredere și multe speranțe; cei de-ai doilea – mulți bani și sprijin politic-logistic multilateral. Numai că Alianța nu a cam perseverat în a-și pune în aplicare planul/harta de parcurs. De cum a intrat în pâinea guvernării ea a încetat să se comporte ca o entitate politică unită, îndatorată în fața cetățenilor cu niște lucruri de făcut. Liderii partidelor componente s-au lansat într-o competiție nebună de rupere pe furiș a cât mai multor bucăți din turta de putere a Alianței. Nu o puteau face decât smulgând unul de la altul, spre bucuria comuniștilor proaspăt retrogradați în opoziție. Călcatul pe degete, îmbrâncitul, certurile, furtișagurile și coțcăriile infame au scos în lumină niște politicieni inculți, retrograzi, ipocriți, aroganți, infatuați și perfizi – incapabili de a fi oameni de stat. Deși mai tineri ca antipodul lor politic Voronin, deși cu viziuni europene afișate, iar alții chiar școliți în instituții occidentale, liderii partidelor Alianței nu au găsit alte modele de urmat, decât stilul și metodele mafiote de guvernare practicate de Antipod. Iar acest model înseamnă transformarea statului în sinecură (o apoteoza a sistemului bazat pe corupție), conectarea justiției, economiei, finanțelor și mijloacelor mass-media la interesele organizațiilor politice care aparțin acestor lideri. Nici vorbă de prioritățile de pe agenda integrării europene cuprinse în Declarația din 8 august 2009.

Lupta crâncenă dintre liderii partidelor Alianței nu s-a dat pentru „restabilirea statului de drept”, nici pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale moldovenilor, ci pentru … restabilirea verticalei puterii a lui Voronin, în propriul folos. Fiecare dintre ei a râvnit să obțină controlul politic și administrativ total în stat, să aibă puterea se comande, să condamne, să pedepsească și să grațieze supușii lui, să-i știe prezenți cu ce trebuie în anticameră pe marii businessmeni, aliniați într-o procesiune de loialitate cu președinții de bănci. Au avut nevoie de trei Alianțe, patru crize, șase Guverne și opt ani ca unul dintre ei să ajungă în 2017 la poalele verticalei originale.
Pe parcurs a fost nevoie să fie pusă pe brânci Banca Națională și devalizate o serie de alte bănci, apoi să fie furat Aeroportul în complicitate cu propriul Guvern, apoi Miliardul de dolari din rezerva Băncii Naționale în complicitate cu prim-ministrul propriului Guvern, apoi să fie umplut cu deputați decăzuți propria fracțiune din Parlament. Nu s-a putut trece fără jertfe grele. Întrucât verticala nu admite niciun fel de dualitate la vârful ei, învingătorul a trebuit să-și omoare (politic) confrații de Alianță: Filat, fără să aibă parte de un proces public, este ascuns pe nouă ani în pușcărie, iar Ghimpu – este lăsat deocamdată la vatră, dar supus supliciului să-și vadă Nepotul și ortacii devorați de vii de „justiția” colegului. Colateral, primăria Capitalei a fost prinsă și ea la salba trofeelor administrative ale „învingătorului”, care lipsea.

Ajunși cu descrierea în acest loc, putem spune cu certă convingere că din Alianța pentru Integrarea Europeană s-a ales praful și pulberea. Același lucru s-a ales și din încrederea cetățenilor pentru ea. Ce a lăsat ea în urma în acești opt ani?
Să începem cu partea bună: în 2014 a fost semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană și obținute deschideri comerciale pentru mărfuri și circulație fără vize pentru cetățeni în spațiul UE. Realizări extrem de importante. Dar, acest fapt se datorează nu Alianței în formula toxică PLD-PD-PL, ci Coaliției PLD-PD-PLR, în care Partidul Liberal Reformator a opus rezistență derapajelor liderilor Alianței și a salvat Republica Moldova de la o prăbușire iminentă încă în toamna anului 2013, fără a mai ajunge la semnare. Este unicul punct îndeplinit din cele 23 cuprinse în Declarația AIE. În 2014 Alianța PLD-PD-PL, amestecată pe alocuri cu socialiștii și comuniștii, a revenit și dezastrul a fost adus la desăvârșire în 2015-2016.

Partea rea este deplină și absolută: pornită în 2009 să exercite o guvernare democratică de coaliție în contrabalanță cu guvernarea precedentă comunistă: coruptă, dictatorială și tiranică, Alianța a ajuns în 2017 să sfârșească prin a germina în putreziciunea ei și a da viață unei alte guvernări, mult asemănătoare celei comuniste, dar și mult mai perfide și mai corupte. Statul mafiot al PCRM și Voronin a fost înlocuit cu statul mafiot al PD și Plahotniuc, cu deosebirea că ultimul insistă ca guvernarea lui să fie recunoscută în continuare drept pro-europeană și servită elegant cu bani și onoruri în maniera obișnuită a civilizației occidentale. Barem: Dragă Europă, nu ne cere să asigurăm pentru cetățenii noștri stat de drept, justiție și presă independentă, sisteme electorale echitabile, alegeri corecte. Noi știm că ele sunt bune și folositoare pentru voi. Dar, Republica Moldova este un stat suveran și abuzul de putere, corupția, traficul de influență, manipularea, trucarea și frauda sunt la noi valori imateriale care ne aduc nouă importante venituri materiale. De aceea le considerăm componente indispensabile ale acestei suveranități și vă rugăm să nu vă atingeți de ele, că oricum vom face așa cum ne convine nouă. Dați-ne bani, că de celelalte avem noi grijă. Asta este chintesența noii politici „pro-europene” pusă în aplicare la Chișinău sub înțeleapta coordonare a manipulatorului-șef. Cât neprețuit aport la imaginea Republicii Moldova suverane.

Apropo de imagine. Ultimul punct al Declarației din 8 august 2009, era dedicat acestei preocupări și exprima angajamentul solidar al partidelor Alianței la „Refacerea imaginii Republicii Moldova în lume și restabilirea încrederii în plan intern și extern”. Cu încrederea ne-am lămurit că a fost prefăcută în praf și pulbere. În ceea ce privește munca de refacere putem spune cu siguranță că s-a reușit câte ceva, de exemplu, refacerea verticalei puterii pentru care atunci era blamat Voronin. Dar și la capitolul imaginii credem că s-a „reușit” multe, adevărat că la imaginea proastă, în schimb inedită la scară globală. Cazul Alianței, ca și cazul nemaipomenit în lume al furtului Miliardului „made in Moldova”, își va găsi neapărat locul în manualele de crestomație politologică. Viitori politicieni din toate țările lumii vor putea afla cum o guvernare a Republicii Moldova angajată să atingă obiective democratice europene a reușit să-și determine o majoritate a populației să opteze pentru integrarea statului lor într-o comunitate asiatică autocratică, aproape inexistentă. Sau cum aceeași guvernare pro-europeană își propune să refacă statul de drept, dar în fapt îl capturează, cu tot cu instituții și constituție. Sau cum o alianță politică pro-europeană naște, stimulează creșterea și aduce la putere o organizație politică extremistă de influență străină care amenință deschis anularea parcursului tău european și revizuirea tuturor relațiilor cu civilizația occidentală de la care vine sprijinul și ajutorul vital.

Multe lucruri sunt de învățat din experiența de opt ani a Alianței pentru Integrarea Europeană. De aceea este straniu și nedrept că aniversarea de care pomeneam la începutul acestor rânduri a rămas neobservată de toate partidele, de societatea civilă, de mass-media. Poate că s-a făcut intenționat, iar tăcerea este dovada în plus că cele descrise aici arată o crudă realitate: că în Republica Moldova controlul este total și el se răspândește și asupra opiniei publice. Nimic mai caracteristic realităților unui stat capturat de o grupare mafiotă care lucrează sub acoperirea unui partid politic. Chiar dacă acest partid este primul interesat să îngroape sub straturi grele de humă defuncta Alianță, ea va trebui deshumată și osemintele ei trimise la o expertiză criminalistică minuțioasă. Pentru că Alianța, copilul marilor frământări ale anului 2009, nu a murit de moarte bună. A fost ucisă cu bestialitate, iar odată cu ea au fost ucise și speranțele la o viață mai bună a câtorva milioane de cetățeni ai Republicii Moldova, condamnați la sărăcie. Ucigașii și găștile lor sunt trei, iar cel mai viclean dintre ei și-a însușit Republica Moldova ca premiu și îndrăznește, în pofida temerilor interne și a recomandărilor externe, să-și asigure trecerea nestingherită prin viitoarele filtre electorale.

Memoria colectivă trebuie să rețină fiecare detaliu, ea trebuie să țină cont de experiența Alianței, așa zbuciumată și ingrată precum am cunoscut-o, pentru ca ea să nu se mai repete niciodată.
Valeriu Saharneanu, 14 august 2017