Cine are nevoie de Unire?

 

Am fost ieri, 24 ianuarie, la Iași. La sărbătoarea Unirii. A Micii Uniri de la 1859, cum i se mai spune, pentru a o deosebi de cea Mare de la 1918. A fost mai multă lume de la Chișinău și de prin orașele și satele Republicii Moldova. Lume frumoasă, pozitivă, deșteptată și deșteaptă. Bucuroasă, dar și necăjită totodată.

Bucuroasă pentru că acum ca niciodată există posibilitatea trecerii Prutului ca să te bucuri împreună cu frații tăi din toată Moldova de marile virtuți ale înaintașilor. Ori, fondarea României la 1859 de către unioniștii moldoveni și munteni a fost una dintre cele mai mari și mai curajoase lucrări naționale de la Burebista, Decebal, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu încoace. Fărâmițați în principate tutelate de străini, cum era vrerea predominantă a puterilor interesate de primprejur, am fi ratat veacul al XIX-lea al națiunilor.

În Piața Unirii din  Iași, moldovenii de la Căușeni, Bacău, Fălticeni, Hâncești, Suceava, Ștefan Vodă, Chișinău, Iași, Botoșani și de peste tot din împrejurimi au jucat cu multă însuflețire Hora Unirii. Apoi au înconjurat cu un tricolor mare statuia lui Alexandru Ioan Cuza și au strigat cuvinte înălțătoare. Au ascultat discursuri omagiale, melodii săltărețe din străbuni, au privit parada ostașilor garnizoanei locale, au admirat retragerea lor cu torțe în amurgul zilei și s-au retras și ei obosiți de vălmășeala unei zile memorabile cu mult soare, dar și cu ger. Ieșenii – pe la casele lor, basarabenii – pe malul celălalt al Prutului.

Iar de aici încolo pentru ultimii începe necazul. Au sărbătorit Unirea la Iași, pe pământul unit al fraților lor, iar ei, frații de dincoace, trebuie să se întoarcă acasă, pe pământul răzlețit al unui stat aparte în care trăiesc. Vămile, polițiile de frontieră, controalele duble sunt nu doar posturi de identificare și verificare. Ele sunt adevărate și impasibile convertoare la realitate. Iar realitatea este că la Prut un pământ și un popor se despart în două state. Două state înseamnă două seturi de instituții statale cu două politici de stat diferite, două abordări de probleme și provocări, două categorii de cetățeni angajați în două sisteme de pensii și salarii cu totul diferite, două formațiuni gravitând în două spații geopolitice diametral opuse – CSI și UE. Volens nolens – urmare a acestor diferențe se dezvoltă două destine și două mentalități cu totul diferite.

Statul din stânga Prutului, Republica Moldova, nu-și vede capul de necazuri din prima zi a apariției lui. Deși este locuit în proporție de peste 80% de români-moldoveni politicile în el le fac restul la sută. Nu că le-ar face minoritățile naționale.  Le face minoritatea politică care  gestionează interesul național în paguba deplină a majorității. Doar la gândul acesta trecerea Prutului stârnește necazul.

Necazul sporește la gândul ce te așteaptă în Chișinău la trecerea Prutului încă bucuros că a-i petrecut la Iași Ziua Unirii. Un Parlament imoral și în divagație? Un Guvern în slujba unui oligarh? O Justiție în serviciul criminalilor? Și cine te mai așteaptă la Chișinău, la Orhei, la Bălți?! Un președinte trădător de neam, antiromân, xenofob și nemăsurat de urât în tot ceea ce vorbește și face? Un primar hoț de miliarde și spărgător de bănci, protejat juridic și promovat în marea politică pentru la anul? Un alt primar de proveniență interlopă exilat de alt potențial interlop din rațiuni dictate de concurența banditească dintre ei? Un pitic de făcătura lui Statu-Palmă-Barbă-Cot care învârte statul în jurul poftelor lui, asistat de colaboraționiști „culturali”? Cum să nu fii necăjit de realitatea asta?

Ș-apoi necazul vine și de la faptul că atâta vreme cât noi, cei din stânga Prutului, vom imita mișcarea pe drumurile înnămolite ale acestui stat capturat și vom suporta cuminți legile strâmbe din țara Piticului, frații din dreapta râului despărțitor vor trebui să meargă mai departe, să-și vadă de casă, de copii, să se îngrijească de viitorul lor. România este acum ca un vas de croazieră bine dotat, confortabil și cu motoarele aduse la turații crescânde de viteză. Pe lângă ea, Republica Moldova e ca o barcă răblăgită, abia mișcată de un hârb de motor și, colac peste pupăză, capturată de o bandă de pirați. Oricât s-ar opinti, barca este sortită să rămână implacabil în urma vasului, chit că lucrul acesta convine piraților de la timonă. Cu trecerea fiecărei zile, săptămâni, luni ori an, cele două corpuri plutitoare în timpul și spațiul complex ale lumii contemporane se vor depărta inevitabil, constant și din ce în ce mai mult.

Fraților de dincolo de Prut, apă, care între timp se va transforma pentru noi în Ocean, le va părea rău de soarta fraților lor rămași în rătăcire. Ei le vor flutura cu băsmăluța să nu piardă  linia dreaptă de plutire, le vor arunca din când în când colaci de salvare, le vor trimite mesaje să nu se lase purtați de valuri, să prindă la curaj, să arunce peste bord pirații și să vâslească din răsputeri către vasul mântuirii lor de lipsuri și necazuri.

Și atunci, la citirea acestui scenariu sumbru, dar real, ajuns la pagina a 27-a de punere pe rol după anul ratat 1991, cine are nevoie urgent și vital de Unire? Nu cumva noi, cei din barca răblăgită, aproape rătăcită și capturată de o bandă de pirați, numită Republica Moldova?

Valeriu Saharneanu, 25 ianuarie 2018

Lasă un răspuns