Ceea ce nu a reușit Armata a 14-a rusă, a reușit Dodon: să-i bată pe combatanții războiului de pe Nistru

Da, Dodon a performat din nou. Și din nou în folosul părții vrăjmașe. Săptămâna trecută, mai precis, în 16 iulie, a reușit ceea ce nu a putut face temuta Armată a 14-a în războiul de pe Nistru în tot anul 1992: să-i bată și să-i umilească pe combatanții moldoveni. În mai puțin de o oră Dodon i-a făcut una cu asfaltul, la direct și la figurat.

Faptul s-a întâmplat în plin centrul Chișinăului, la lumina zile, în văzul lumii și în raza de captare a numeroase camere de luat vederi.

Dacă Armata a 14-a rusă i-a hărțuit pe moldoveni fără prea mult succes în hârtoapele de prin văile Nistrului, Dodon i-a bătut pe combatanți la ei acasă, în fața instituțiilor statului pentru care în 1992 ei au plecat din datorie ori benevol să le apere cu prețul vieții.

Dacă în 1992 Armata a 14-a rusă era ajutată de hoarde de cazaci aduși de pe aiurea din toată Rusia, de bande de criminali eliberați cu destinație specială de prin închisori, de haite de naționaliști ucraineni (atunci, aliați cu muscalii), în 2020, Dodon s-a descurcat cu un batalion și jumătate de poliție autohtonă.

Da, Dodon a performat din nou. De data asta nu ca șahist, doctor, finanțist ori agricultor, cum ne-a obișnuit din toate câte-oleacă. De data asta ca strateg priceput în arta militară. Trebuia cumva să ne arate de ce este capabil în calitatea lui de comandant suprem. Victoria repurtată joi în fața foștilor combatanți moldoveni, reuniți azi în mult prea numeroase organizații de veterani, a fost rodul unei minuțioase și îndelungate pregătiri strategice și tactice.

Metoda lui a fost nu luarea prin surprindere a inamicului nemijlocit pe câmpul de luptă, ci luarea în captivitate a întregului ansamblu de forțe armate și de aplicare coercitivă ale dușmanului. Asta a însemnat pătrunderea lentă de zi cu zi, de lună cu lună, de an cu an în aliniamentele inamicului, în cele mai sacre centre ale lui de comandă. Așa a ajuns omul Moscovei, Dodon, comandant suprem în Republica Moldova. Adevărat, a fost foarte mult ajutat la vremea lor de Filat, Voronin, iar cel mai mult de Plahotniuc, Acum Dodon face ce vrea cu armata ei, cu poliția ei, cu trupele ei speciale de atac, de învăluire și dispersare.

În țara-victimă în care a ajuns comandant suprem, toți cred că în spatele firmamentelor pe care scrie Președinția Republicii Moldova, Parlamentul Republicii Moldova, Guvernul Republicii Moldova, Ministerul Apărării al Republicii Moldova, Ministerul de Interne al Republicii Moldova se află funcționari de bună credință și patrioți devotați trup și suflet Republicii Moldova. Ba bine că nu! Aici toți se înșală amarnic și fatal, fiindcă în dosul firmamentelor, mai bine zis, sub acoperirea lor, stă azi bine camuflată tocmai oastea vrăjmașă, gata să lovească oricând și pe oricine mișcă altfel. Genială strategie, nu-i așa?

Cu aplicarea ei punctuală au și fost bătuți joia trecută bravii combatanți moldoveni în plin centrul Chișinăului. Ei plecaseră pașnic cu niște plângeri în proțap la Președinție și la Parlament, care, precum știți, stau comod față în față, crezând că merg la instituții naționale, că la ele vor fi ascultați cu drag, li se va arăta respectul meritat prin jertfa lor, că li se va lua în seamă revendicările și măcar li se va promite ceva. Nici gând că acolo Dodon îndeplinește bine mersi și cu devotament funcția lui Smirnov, Greceanîi – pe cea a lui Maracuța, Filip și Diacov ar fi pe post de Caraman și, respectiv, Iakovlev, iar ministrul de interne Voicu ar face sârguincios treaba sângerosului general Chițac.

În felul acesta, prinși la mijloc, provocați și scuipați de inamicul travestit în uniforma apărătorilor naționali, combatanții moldoveni au suferit joi cea mai dureroasă înfrângere din întreaga lor carieră de apărători ai Patriei. Iar duminică, 19 iulie, adunați din nou în același perimetru al umilitoarei lor înfrângeri, combatanții au fost lăsați să-și descarce, controlat, supărarea. Ceea ce s-a și întâmplat, confirmându-li-se o dată în plus atitudinea de dispreț și umilință pe care o au din partea celor care țin azi în mâini frâiele statului.

De ce au ajuns combatanții în această mizerabilă situație? Ar fi o întrebare pe care ar trebui să și-o pună lor ei înșiși. Un răspuns din afară ar fi că de cum s-au întors din tranșee, statul pe care ei l-au apărat, s-a transformat în inamicul lor direct. Inamicul, adică regimurile anti-naționale care s-au perindat la putere în Republica Moldova după 1992, s-au temut de ei și i-au dispersat cât de mult au putut. Pe unii, regimurile i-au uns cu ofrande dezonorante, pe alții – i-au blamat cu atitudini la fel. Între felurite grupări de combatanți au apărut tranșee adânci, mai adânci ca la Nistru, ceea ce se și urmărea. În tot acest răstimp, în timp ce erau manipulați la sânge, combatanții se tot făleau cu neimplicarea lor în politică.

Păcat. Pentru că dacă nu se lăsau cumpărați-vânduți cu fiecare prilej electoral, dacă admiteau politizarea rațională a mișcării lor, în sensul informării politice mult mai fundamentale, ar fi putut să-și dea seama că nu au ce căuta cu plângerea în proțap la Președinția, Parlamentul și Guvernul lui Dodon. Că azi, prin Dodon, aceste instituții nu mai sunt ale Chișinăului, că ele aparțin Tiraspolului ocupat de ruși, Armatei a 14-a, aparțin cazacilor, bandelor de criminali, scursurilor de rogozini, veniți în 1992 să ucidă moldoveni la Nistru.

Dacă își dădeau seama de această realitate nu ajungeau să fie atrași în cursă, bătuți, dezonorați, puși cu fața pe asfalt, vârâți cu capul în gard, la ei acasă. Nu ajungeau să fie înfrânți, până la urmă, în așa hal, să li se întâmple ceea ce nu a reușit o ditamai Armată a 14-a în 1992, cu toate armele și ajutoarele ei sinistre.

Valeriu Saharneanu

20 iulie 2020

Lasă un răspuns