Ce legătură are Duminica orbului din România cu orbecăirea în întuneric a Republicii Moldova
Se împlinesc 30 de ani de la primele alegeri prezidențiale în România post-comunistă, numite de opoziția politică de atunci, Duminica orbului.
Ca jurnalist, am avut prilejul să particip la acel eveniment crucial. La București am plecat în componența unei echipe a Televiziunii Naționale a R. Moldova cu cinci zile înainte de data alegerilor – trebuia să ne informăm și să intrăm în atmosfera alegerilor. După Revoluția din decembrie 1989 a fost cea de-a două mare oportunitate de a conecta publicul basarabean la realitățile Țării.
Interesul era enorm. Energiile transformatoare ale anului marilor schimbări, 1989, intrase în primăvara anului 1990 într-un proces de stagnare. Românii din R. Moldova așteptau din partea Bucureștiului post-comunist o schimbare de atitudine în relația cu URSS pe subiectul basarabean. Dispoziția maselor basarabene era quasi totală în favoarea anulării consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov pe fundalul declinului vizibil al puterii agresoare – a URSS-lui. Mulți văzuse în Podul de flori care avusese loc în data de 6 mai un prim-pas convingător și plin de speranțe pe acest dosar istoric redeschis în Europa. Năuciți de bucuria acelui nemaipomenit eveniment, basarabenii nici nu au observat nuanță care făcea diferența dintre stările de spirit ale clasei politice de la București și a celei de la Chișinău: dacă la eveniment au participat mulți oficiali de la Chișinău (A. Moșanu, I. Hadârcă, I. Ungureanu ș.a.), apoi din partea Bucureștiului la Podul de flori nu a participat nimeni, nici măcar funcționari din administrația locală de nivel județean. De aici și interpretările apărute ulterior că Podul de flori a avut și o conotație ascunsă – cea de a da drumul la aburi, de a domoli spiritele. La acest aspect am ajuns să ne gândim chiar în intervalul dintre primul și ce de-al doilea pod de flori. Căci în data de 5 aprilie 1991, imediat ce basarabenii au respins curajos, aproape că unanim și aproape că în lupte de stradă, Referendumul sovietic din 17 martie 1991 de reconsolidare a URSS, Ion Iliescu, președintele ales de „toți românii” (85% din cei prezenți la urne) în data de 20 mai 1990, semnează la Moscova un nou tratat cu URSS, menit să înlocuiască un tratat mai vechi, din 7 iulie 1970.
Efectul pe care l-a avut acel gest în Republica Moldova îl desprindem din Declarația la fierbinte (21 aprilie 1991) a Sfatului Frontului Popular de la Chișinău, din care cităm următoarele:
„…Fără a fi dat o apreciere politico-juridică a protocolului secret al tratatului sovieto-nazist și actului de ocupație a Basarabiei și a nordului Bucovinei în 1940, precum și expansiunii comuniste asupra României, în urma celui de-al 2-lea Război Mondial, actuala conducere a României semnează cu statul agresor un nou tratat. Acest tratat, chiar dacă nu jură „o prietenie veșnică și de nezdruncinat”, așa cum prevedea tratatul din 1970, totuși prevede ca România și URSS să se considere „în orice situație, ca state prietene”, recunoscând în același timp inviolabilitatea frontierelor și integrității teritoriale. Aceste obiective ar fi, în fond, conform actului final de la Helsinki și Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, dacă România nu ar fi țara care a avut de suferit atât de mult în urma extinderii Imperiului Sovietic.
În acest moment, când se produce dezagregarea Imperiului Sovietic, încheierea acestui tratat este inoportună, căci prin el actuala conducere a României – singura țară din fostele state-satelit care a semnat un asemenea tratat – contravine propriilor interese naționale. De asemenea, actualul tratat româno-sovietic vine în contradicție cu procesul firesc de reconstruire a Europei, în care sunt angajate și Țările Baltice, Georgia, Armenia, ca state independente. Tratatul româno-sovietic neagă dreptul popoarelor captive din imperiul sovietic la independență națională și statală.”
În luna mai a anului 1990, noi, o mână de jurnaliști de la Televiziunea din Chișinău, nu puteam bănui că așa ceva avea să se întâmple în mai puțin de un an. Atunci, trăiam bucuria că Bucureștiul s-a descătușat șu este efervescent public ca și Chișinăul anilor 1988-1989, că societatea românească respiră democratic în dezbateri publice aprinse prezente în presa multipartinică și în cea tânără și colțoasă independentă, în protestele non-stop ale tinerilor din Piața Universității. Țara lua turații, contradicțiile erau firești și le vedeam ca pe niște premise certe ale dezvoltării.
Descrierea contextului istoric al alegerilor din 20 mai 1990 îl vom lăsa pe seama unor reprezentanți de referință ai comunității jurnalistice românești, Cristian Tudor Popescu și Ion Cristoiu, opinii desprinse din cotidianul „Adevărul”:
„A fost un scrutin marcat în mod decisiv de contextul istoric și de frământările sociale din acea perioadă. Revoluția din decembrie 1989 eliberase țara de sub jugul regimului ceaușist, dar o lăsase suspendată într-o confuzie generală. Conducerea provizorie a țării fusese preluată, încă din zilele Revoluției, de Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Ion Iliescu și format, într-o proporție covârșitoare, din activiști ai vechiului sistem comunist. „Ei nu doreau altceva decât să se mențină vechile structuri. Iar Ion Iliescu s-a pliat perfect pe această dorință generală ca să nu se schimbe de fapt societatea dinainte de 1989, doar să fie înlocuiți niște oameni, redistribuită puterea și cu asta basta”, spune Cristian Tudor Popescu, care în 1990 era ziarist la „Adevărul.
„Ziua alegerilor, rămasă în istorie ca „Duminica orbului”, a fost trăită cu euforie de români și monitorizată cu atenție de întreaga lume occidentală. Prezența la vot a fost uriaşă, peste 86%, iar rezultatele au fost previzibile: Ion Iliescu a fost ales cu un scor covârșitor (85%), în timp ce Radu Câmpeanu și Ion Rațiu au obținut procente infime. Au fost niște rezultate care au arătat că marea majoritate a românilor nu doreau o transformare radicală după căderea lui Ceaușescu. „Alegerile din 1990 au avut o altă semnificație decât alegerile democratice, au fost un fel de referendum pentru Ion Iliescu în bătălia cu Nicolae Ceaușescu. Deci în 20 mai 1990 nu s-a votat între Ion Iliescu și ceilalți, ci s-a votat între Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu. Rațiu și Câmpeanu n-aveau cum să obțină un scor mai mare. FSN-ul era un partid comunist cu un alt nume, partidul comunist reformat, și normal că oamenii s-au dus să-l voteze pe Ion Iliescu”, afirmă ziaristul Ion Cristoiu.
Aparențele erau deci amăgitoare. România se debarasase de comunismul ceaușist, dar noua conducere FSN-istă a arătat în jumătate de an că ea se teme de o democrație de tip Occidental. FSN-ul lui Iliescu tintea să țină România pe orbita gravitațională a gorbaciovismului sovietic – un fel de dictatură camuflată. Imnul cântat zi și noapte în Piață de tinerii protestatari, „Mai bine mort, decât comunist!”, era despre pericolul venirii acestei dictaturi hibride. Tinerii au avut dreptate. Regimul comunist mutant nu a întârziat să se manifeste în chipul lui cel mai hidos nici la o lună după alegerile din 20 mai. La 13-15 iunie, Piața Universității au fost atacată cu bâtele de minerii brutalizați aduși la București de Iliescu. Unii dintre toneri au fost uciși, alții maltratați și batjocoriți, opoziția politică și ziarele incomode – devastate.
Dezastrul antidemocratic s-a întâmplat la câteva zile după plecarea echipei noastre din București. Ultima seară petrecută în vulcanul din Piața Universității arăta nemulțumirea tinerilor de rezultatele alegerilor. În rezonanță cu starea de acolo era și nemulțumirea noastră, a jurnaliștilor de la Chișinău, care am găsit la București două Românii în aceeași țară. Ca două săbii care nu puteau să intre în aceeași teacă. Pe de o parte era România bucuroasă să ne vadă, să ne asculte, să răspundă la întrebările noastre. Între aceștia – tineretul și studenții din Piața Universității, intelectualitatea și opoziția politică. Într-o manieră punctuală și cu multă gratitudine am obținut interviurile solicitate celor doi candidați la președinție, Radu Câmpeanu și Ion Rațiu.
Pe de altă parte am dat de altă Românie, care din contră, ne-a ocolit, ne-a purtat cu promisiuni și ne-a respins oferta dialogului direct. Interviul în exclusivitate solicitat și dlui Iliescu ne-a fost refuzat cu îndârjire de asistenții lui. Unicul beneficiu frățesc pe care l-am putut smulge lor a fost dreptul la o singură(!) întrebare în cadrul întâlnirii de după scrutin cu presa a președintelui ales. Promisiunea de îndulcire că la conferința de presă Televiziunea de la Chișinău va deschide runda întrebărilor a fost valabilă doar în vorbă. Fiindcă acest bonus de gratitudine al gazdelor i-a revenit în fapt Moscovei. Apelându-l primul dintre numeroșii jurnalști veniți din toată lumea pe Dmitrii Diacov, rezidentul serviciilor rusești sub acoperirea corespondentului TASS la București, România lui Iliescu a ținut să dea un semnal stăpânului că subordonarea geopolitică a României față de Moscova a fost restabilită și că prioritățile naționale vor fi tratate de ea exclusiv prin prisma acestei subordonări. Ceea ce s-a și demonstrat cu prisosință în anii care au urmat, Tratatul româno-sovietic citat mai sus legiferând relația.
Dacă e să le punem într-o legătură de cauză și efect, rezultatele alegerilor din Duminica orbului din România explică în foarte multe aspecte cele trei decenii de orbecăire prin întunericul independenței rusești a Republicii Moldova.
Valeriu Saharneanu
20 mai 2020
Leave a Comment
(0 Comments)