Ce este Brexitul: produsul rânzei imperialiste britanice ori succesul operațiunii hibride a Kremlinului?

Ieșirea la 31 ianuarie 2020 a Marii Britanii din Uniunea Europeană trebuie considerată cel mai important eveniment politic al vremurilor pe care le trăim. Aderarea cu 47 de ani în urmă la Comunitatea Europeană s-a produs datorită presiunilor unui curent popular pro-european foarte puternic. Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană s-a produs la fel datorită unui curent popular evaluat în cadrul referendumului special organizat la ceva mai mult de o jumătate (51.89%) din populația insulară. Ambele acțiuni au fost aduse la îndeplinire cu aportul clasei politice guvernante care a preluat mesajul, l-a frământat în mentalul public, l-a împachetat instituțional și l-a convertit, în final, în acte juridice cu putere decizională.

Dacă în 1973 Marea Britanie adera la UE după o foarte îndelungată perioadă de promovare și adoptare a ideii europene (într-un discurs ținut încă la 19 septembrie 1946 la Universitatea din Zürich, Elveția, Winston Churchill vedea deja  apariția Statelor Unite ale Europei), apoi desprinderea ei de UE în 2020 s-a produs, în termeni comparativi, aproape instantaneu.

Totul a pornit de la fostul prim-ministrul David Cameron. Sub presiunea criticilor săi din propriul partid că nu poate obține de la Uniunea Europeană condiții de piață mai deosebite decât cele instituite pentru restul statelor și voind să pară convingător, Cameron se apucă să promită în 2015 un referendum național pe tema ieșirii Regatului din UE, dacă europenii o vor ține tot așa cu principialitatea lor. Întrucât europenii au insistat să nu creeze precedente de discriminare pozitivă și în timp ce discuțiile pe tema privilegiilor s-au împotmolit, Cameron a decis în 2016 să dea cu bâta referendumului în balta disensiunilor lui de doi bani cu UE. Prim-ministrul britanic nu dorea desigur ca țara lui să iasă din UE. El spera (a recunoscut ulterior) că referendumul fixat pentru data de 23 iunie 2016 va funcționa doar ca o sperietoare în adresa funcționarilor europeni, determinându-i pe aceștia să cedeze, să fie mai maleabili. Era convins că pragmatismul nativ, rațiunea limpede și calculul treaz al britanicilor vor decide rămânerea Regatului Unit în UE.

Cameron a hotărât să se joace cu focul. Nu s-a implicat activ în agitația pro-Brexit. Lucrul acesta l-au făcut însă o droaie de circumstanțe care au apărut ca norii de furtună pe un cer senin de vară. Pe dată s-a revigorat populismul antieuropean al leșinatului până atunci al UKIP (UK Independence Party), condus de excentricul Nigel Farage. Ardoare bolșevică în susținerea Brexitului a prins să emane Boris Johnson, primarul de atunci al Londrei, premierul de azi al Marii Britanii. Criza refugiaților și valul de pribegi pornit ca la comandă din Siria, Asia și Africa au creat un fundal benefic unor manipulări pro-Brexit de mari proporții. În spațiul public britanic au fost lansate fake-uri dintre cele mai oribile sub forma de știri, analize comentarii despre problemele din sănătate, sfera socială, dar și din macroeconomie, care erau puse pe seama așa ziselor constrângeri impuse de organismele europene comunitare. Prin micile orașe, acolo unde guvernul britanic avea cele mai grave scăpări, s-a răspândit dihonia naționalismului imperial britanic, precum că Regatul se sufocă sub talpa UE, nu poate să se dezvolte în voie din cauza reglementărilor venite de la Bruxelles. În mod special erau vizate pescuitul, sănătatea și agricultura.

În 2016, anul referendumului, se făcea impresia că la tocmirea lui într-un anumit fel lucrează din răsputeri doar părtașii ieșirii Marii Britanii din UE. Împotriva acestui proces s-au pronunțat categoric preponderent asociațiile de cetățeni. Un discurs politic anti-Brexit care să contrabalanseze eforturile foarte puternice antieuropene a lipsit. Inclusiv liderii de atunci ai Uniunii Europene s-au lăsat amăgiți de aparențe. Ei nu au mișcat un deget ca să combată minciunile, să dezmintă fake-urile crase, să militeze pentru rămânerea Marii Britanii în UE. Liderii UE nu au avut  capacitatea să discearnă că referendumul britanic de desprindere a acestei importante țări de UE este de fapt un adevărat război hibrid îndreptat împotriva unității europene, construite pe cenușa caldă încă a celui de-al Doilea Război Mondial. Că împotriva UE este pus în aplicare un plan de scindare a ei. Cine avea la acea oră cel mai mare interes să spargă unitatea statelor europene?

S-a descoperit, cu stupoare, că acest interes ar putea să îl aibă chiar și cel mai puternic aliat al UE – Statele Unite ale Americii. Morbul discordiei transatlantice era prezent deja în discursul electoral al viitorului locatar al Casei Albe, Donald Trump, aflat în plină campanie pentru alegerile prezidențiale de peste ocean.

Cel mai mare interes însă îl avea, desigur, Rusia. Regimul Putin tocmai suferea umilința sancțiunilor impuse de Occident pentru anexarea Crimeii și invadarea regiunii de est a Ucrainei. Supărat că statele din UE – Marea Britanie, Germania și Franța – nu vor să recunoască dreptul Rusiei la un așa zis spațiu al interesului ei vital, care să cuprindă fostele republici sovietice, dar și unele țări ale fostului lagăr socialist, Putin a schimbat tactica abordării acestui subiect. A renunțat la presiunile energetice combinate cu proceduri diplomatice și a trecut la soluția militară a problemei lui. Putin a atacat Georgia, în 2008, de la care a anexat două teritorii; a atacat Ucraina, în 2014, de la care a anexat alte două teritorii. UE a răspuns cu sancțiuni economice, la care Putin, luându-și-l de aliat pe Erdogan, a atacat Europa cu valuri de tsunami de refugiați sirieni, ridicați de pe la casele lor de bombardamentele masive ale aviației rusești.

Referendumul lui Cameron a fost bonusul poate cel mai de preț adus de opozanți la urzeala antioccidentală a lui  Putin. Liderul rus fusese marcat grav de disprețul public care i l-a arătat Barak Obama ca reacție la invazia Ucrainei. Așa că pentru 2016, anul alegerilor prezidențiale în Statele Unite, armata invizibilă a lui Putin a avut pregătite operațiuni dintre cele mai sofisticate de dezinformare și intoxicare. Se urmărea ca la Casa Albă să nu vină Hilari Clinton, o succesoare a lui Obama, ci Donald Trump, care se arăta drept un detonator al politicilor alianței strânse cu UE a acestora. (Deja mult după venirea sa la Casa Albă, în 2019, Trump și-a exprimat dorința fierbinte ca Boris Johnson și Nigel Farage să se unească, pentru că ar fi „o forță de neoprit” și împreună ar putea să împiedice rivalii lor „să ducă Marea Britanie în locuri rele”, adică în Uniunea Europeană.)

Perspectiva referendumului britanic apărută pe neașteptate în toiul operațiunilor hibride rusești pe teren american, s-a dovedit a fi de mare spor pentru planurile lui Putin de pe frontul european. Asta deoarece atât pretendentul american la președinție, Donald Trump, cât și fervenții eurosceptici britanici – Nigel Farage și Boris Johnson – pedalau în discursurile lor pe exclusivitatea interesului național în politica globală. Opțiune aparent corectă și indispensabilă politicilor oricărui stat, dar contraproductivă atunci când exclusivismul militant lovește în alianțele de state, construite de comun acord în baza unor experiențe grele, tocmai cu scopul de a apăra și promova interesele naționale cooperând. Or, să optezi pentru izolare și spargere de alianțe în situația când Rusia atacă state vecine și anexează teritorii străine, se impune războinic pe toate continentele și pretinde să se afirme ca o supra-putere militară mondială contravine spiritelor fondatoare nu numai ale Uniunii Europene, dar și ale Alianței Nord Atlantice.

Kremlinul, dar și alte entități care privesc Uniunea Europeană ca pe un concurent geopolitic și economic nu au ezitat să joace până la urmă cartea britanică. Campania Pro-Brexit Leave.EU a devenit un enorm poligon de testare a armelor convenționale. Ținta lor – mentalul social, penetrarea lui și îndreptarea opțiunilor de vot într-un sens anume. Un adevărat scandal a fost descoperirea implicării Societății Cambridge Analitica, acuzată că a folosit, abuziv, datele private a 50 milioane de utilizatori Facebooke în scopuri propagandistice.

Christopher Wylie, fostul director de cercetare al companiei a fost întrebat de jurnaliști „dacă și-ar fi dat britanicii votul în favoarea Brexit în 2016 fără Cambridge Analitica?” „Nu, ea a jucat un rol crucial, sunt sigur”, a răspuns Wylie, care a mai adăugat „Cred că este absolut rezonabil să spunem că rezultatul referendumului ar fi fost altul dacă nu s-ar fi trișat”. Tot atunci presa londoneză a scris că pentru a întreține la nivel capacitatea de propagandă, o firmă canadiană din rețeaua Cambridge Analitica ar fi primit sume extraordinare din partea principalei organizații pro-Brexit – UKIP.

De unde a luat UKIP sumele ne putem da seama urmărind și alte dezvăluiri ale publicațiilor britanice. The Guardian, de exemplu, a relatat încă în august 2018 despre conținutul unui document „scurs” în presă în care se arătau toate detaliile propunerilor rusești făcute lui Arron Banks, principalul sponsor al Brexitului, dar și despre sprijinul dat lui de una din băncile de stat rusești. „Sponsorului principal al campaniei „Leave.EU, scrie cotidianul, i s-a oferit posibilitatea unor profituri potențiale imense dintr-o tranzacție cu o companie minieră de aur rusească. Propunerea a fost făcută prin intermediul ambasadorului rus la Londra, Alexandr Iakovenko”. Autorul articolului de investigație notează că „deși Banks a negat în mod constant obținerea de bani din Rusia, dar sursele averii sale au fost studiate încă de pe când el a oferit 9 milioane de lire sterline pentru campania „Leave.EU”, care a fost cea mai mare donație în scopuri politice din istoria Marii Britanii”.

Citând unii deputați ai parlamentului britanic The Guardian scria în 2018 „că aceste dezvăluiri ridică noi întrebări cu privire la rolul Moscovei în Brexit și dacă Kremlinul a încercat – printr-o serie de oferte de afaceri secrete – să ofere posibilitatea liderilor susținătorilor Brexitului de a se îmbogăți, înainte de referendumul din 2016”. Iar cu un an mai devreme, parcă generalizând fenomenul, altă publicație influentă britanică, The Times, scria: „Legăturile de afaceri (cu Rusia- n.n.) distorsionează felul în care se iau deciziile (firma British Petroleum e, de fapt, ostatic britanic în Rusia). Banii murdari ai Kremlinului se duc la partide politice, think-tank-uri, universități și campanii… Iar minciunile și manipulările Kremlinului zburdă dezlănțuite, atât în interiorul Rusiei cât și în vest, calibrate să creeze confuzie, să amețească și să distragă atenția”.

Brexitul este deja istorie. Regatul Unit s-a rupt oficial de Uniunea Europeană. A făcut-o în baza discursurilor populiste că ea, Marea Britanie, imperiul dominant de altă dată al tuturor mărilor și oceanelor, își vede plafonat orizontul, limitată libertatea și nu poate să se dezvolte în condițiile sufocante ale Uniunii Europene. Discursul populist provenit din rânza fostei puteri imperiale care era altă dată Marea Britanie a fost preluat de o puternică și diabolică mașinărie a războiului hibrid care nu a avut altceva de făcut, decât să vânture minciunile și manipulările calibrate, vorba celor de la The Times, să creeze confuzie, să amețească și să distragă atenția.

La vremuri mai limpezi, când efectele de artificiu ale Brexitului vor dispărea iar consecințele lui vor începe să se simtă, britanicii, dar și toată lumea interesată să se dumirească încotro o ia omenirea la această răspântie de istorie, vor putea trage și niște concluzii mai despărțite de emoții. Concluzia de moment a noastră asupra Brexitului, a celor care am trecut prin experiența dezastruoasă a comunismului și suferim zi de zi și an de an ingerința hibridă a Rusiei neo-imperialiste, este părerea de rău că Occidentul se dovedește a fi atât de maleabil și lipsit de imunitate în fața acestei noi și grave amenințări.

Valeriu Saharneanu

4 februarie 2020

Lasă un răspuns