Câteva cuvinte la despărțirea de Vlad Pohilă

A plecat la Domnul, Vlad Pohilă. A plecat pe neașteptate și mult, mult prea devreme.

Am fost colegi de Universitate între anii 1970-1975. Am învățat în aceiași grupă la secția Jurnalistică, Facultatea de Filologie. Sunt 50 de ani de când am princ a ne cunoaște. Ca el, eram câțiva băieți la vârsta de abia 17-18 ani, când am început studiile, majoritatea dintre colegi fiind cu armata făcută ori absolvenți ai școlilor pedagogice. Vlad a fost primul care a șters diferența. Prin seriozitate și consacrare Cărții, dar și prin felul lui de a fi: simplu, blând și prietenos cu toți, erudit și fără aere, cu sufletul mereu deschis. Locul unde era de găsit tot timpul era Biblioteca. A fost un cercetător înnăscut. Ciclurile de studii universitare, multe pline de inutile marxism-leninisme, s-au dovedit prea ușoare și prea puține pentru a-i putea potoli setea de cunoaștere și, cu de la sine interes, a prins să învețe limbi străine: lituaniana, poloneza, ceha, bulgara, sârba…    

Vlad a fost tipul de fecior de țărani hărăzit de veacurile dinapoi veșnicelor lucrări ale pământului și în care lumina cărții a făcut să strălucească ca un briliant, talentul lucrătorului harnic al tărâmului de lumină al literelor. Acestuia i s-a dedicat cu fidelitate și sacrificiu toată viața. Iar supranumele de Cărturar, cu care era prezentat foarte des în evenimente publice, emisiuni de radio și televiziune, i-a venit firesc și drept cunună la cele de jurnalist, traducător, lingvist…

Și pe deplin merit, pentru că Vlad a lucrat nu numai pentru instruirea până la perfecțiune a sa, el a vrut ca limba română, cea mult prea strâmtorată la ea acasă și mutilată metodic de zbirii ocupației străine, să revină acasă, să fie pusă în drepturile ei, să fie scrisă și vorbită corect de basarabeni. De asta, în anii de luptă pentru emanciparea limbii române, l-am putut vedea și admira implicat pe primele baricade. A fost momentul când a părăsit sălile liniștite de bibliotecă și s-a înrolat foarte activ în luptă împotriva sistemului sovietic de oprimare a limbii române.

În anii ceea Vlad a fost și în misiuni riscante, parcă nepotrivite firii lui aparente. L-am auzit relativ nu demult mărturisind într-o emisiune radio întreaga aventură a primului număr, tipărit cu caractere latine, a publicației „Glasul”. Pentru că la Chișinău și nicăieri în Basarabia nu existau tipografii care să poată face această lucrare, a trebuit să se caute soluții altundeva, dar tot în URSS. Periplul prin câteva capitale baltice al micului grup de intelectuali moldoveni, între care Vlad Pohilă și prietenul său, Zava (Iurie Zavadschi), plin de obstacole și pericole, s-a încununat până la urmă de succes. „Glasul” a ajuns la timp în Chișinău și evenimentul apariției lui în marile mitinguri „pentru limbă și alfabet” s-a constituit într-un mare triumf.

M-am gândit că această fascinantă istorie, relatată cu har de povestitor chiar de eroul ei principal, ar putea fi pusă la baza unui captivant film documentar, construit cu elementele complementare de ficțiune. Filmul ar fi în puterea Televiziunii publice, dar și a Centrului Național al Cinematografiei din Republica Moldova. Lucrarea ar fi binevenită întru reconstituirea și înveșnicirea lor: atât a vremurilor de izbândă care au fost și se uită, cât și a intelectualilor temerari care le-au făcut și iată că… pleacă.

Adio, Vlad. Drum lin și luminos spre ceruri.

Lasă un răspuns