Noi și Revoluția Română

Considerente, 23 decembrie 2013

Anul 2013 se aseamănă cu anul 1989. Cu deja îndepărtatul an 1989. Atunci, Europa de Est s-a scuturat, după 45 de ani, de lanțurile comunismului agățate de picioarele ei prin înțelegerea de la Ialta din 1945. De fapt, în învolburatul an 1989, popoarele căzute sub blestemul Ialtei, au ieșit în sfârșit de sub efectele celui de-al doilea război mondial. Paradoxal, dar țările cele mai dependente, cu regimuri devotate ocupantului sovietic, primele au rupt lanțul înrobirii în urma revoluțiilor de catifea, răspândite în 1989 cu repeziciune în toată Europa Centrală și de Est.

România, cea mai independentă de Moscova, cea mai ostilă politicilor Kremlinului în toată perioada de dominație a acestuia, s-a smuls ultima, abia la sfârșit de an, și cu un preț de sânge foarte mare. De ce în România, o revoluție care peste tot în jur s-au isprăvit pașnic, chiar și sub Zidul berlinez, căzut la 9 noiembrie 1989 – locul de contact direct dintre cele două sisteme politice aflate de ani buni în Război Rece – a trebuit să se termine atât de  sângeros? Cum s-a întâmplat că au murit atât de mulți oameni pașnici, ultimii fiind familia dictatorilor, iar teroriștii despre care se vorbea că omoară în orașele României cuprinse de focul revoluției, au dispărut fără urmă.

La 23 decembrie 1989, în componența unei echipe a Radio-Televiziunii de la Chișinău (Arcadie Gherasim, Oreste Melnic, Grigore Roșca, Dinu Gajosu și subsemnatul), ne aflam la Iași. Prutul l-am trecut noaptea, în trenul-fantomă, cum mi s-a părut, Moscova-București: fără călători, fără lumini, bântuit de neliniștea necunoscutului în care ne împlânta prin întunericul de plumb. Ideea trimiterii unei echipe în toiul Revoluției Române circula pe coridoarele redacției de știri încă din prima zi a revoltei de la București, transmisă în crâmpeie la televizor pe teritoriul RSS Moldovenești de atunci, crâmpeie preluate de la Televiziunea Română. Autoritățile sovietice au rămas reticente primele două zile, dar în a doua jumătate a celei de-a treia au dat, brusc, undă verde. Era clar că decizia respectivă nu a venit de la Chișinău și nu a depins de Chișinău. Ministerele de Externe, dar mai cu seamă, cel de Interne, au executat în regim de urgență formalitățile de trecere a frontierei româno-sovietice. Repeziciunea cu care s-au făcut aranjamentele, care în vreme pașnică durau luni de zile, ba chiar ani, a fost de mare mirare, dar putea fi dată pe seama unei situații excepționale de interes mondial. Întrucât, colegul care „se rupea” să se arunce în vâltoarea evenimentului, a dispărut de la serviciu în chiar momentul plecării, locul lui a trebuit să îl iau eu.

Așa m-am pomenit în trenul-fantomă cu destinația – Revoluția Română. Nu voi intra în alte detalii de natură sentimentală. Voi remarca în contextul subiectului abordat, că Iașiul ne-a primit mai întâi cu suspiciune – cercetați ore bune sub arme de grăniceri în gara Nicolina, iar când am intrat în custodia Frontului local al Salvării Naționale – cu entusiasm. Cu urale prelungi am fost salutați în primele ore ale dimineții, apărând în fața mulțimii deja prezente în număr foarte mare în Piația Unirii, la balconul  Casei pătrate a fostei județene de partid: Televiziunea de la Chișinău era considerată purtătoarea luminii de libertate prin emisiunile care le difuza și socotită drept însuflețitoare a Revoluției Române. Am fost, desigur flatați de această neașteptată prețuire, dar faptul cum se dezvoltau evenimentele oră de oră în vechea capitală a Moldovei, la București, Brașov, Sibiu, Timișoara, arătau prin foarte multe detalii că dorul de libertate al românilor nu a fost unica putere care a făcut Revoluția Română așa cum a fost ea – sângeroasă. Mai precis, poporul român a fost pe bună dreptate forța principală a Revoluției, așa cum s-a întâmplat și în țările învecinate. Era o chestie de timp ca poporul să erupă după ani de umilire. Numai că peste această forță au fost aruncate de cu vreme din afară sute de ițe care au avut misiunea să o transforme într-o enormă acțiune de manipulare. Pentru asemenea anvergură, și pentru atingerea scopurilor propuse, manipularea a trebuit garnisită cu elementele tipice genului – teroare în masă, frică generală, panică. Frica și panica trebuiau pentru a duce la îndeplinire fără întârziere prima misiune – executarea lui Ceaușescu, dușmanul de moarte al imperialismului sovietic. Uciderea lui, deopotrivă și a tovarășei, în urma unei sentințe sumare emise de un tribunal impostor trebuia să motiveze încetarea actelor de terorism, care conform legendei proferate la televizor erau atribuite mișcării de rezistență a ”odioasei Securități ceaușiste”.

Că Securitatea ceaușistă a fost odioasă nimeni nu punea la îndoială, numai că ea nu avea cum să declanșeze un război civil în țară și nimic în comun nu avea cu uciderile săvârșite, mai cu seamă, după arestarea cuplului dictatorial. Ceaușescu trebuia să moară pentru a i se închide gura și a aduce satisfacție KGB-ului, umilit de atâtea ori de nesupunerea încăpăținată a „șoimului Carpaților”ordinelor venite de la Moscova. El trebuia să lipsească definitiv din partea a doua a scenariului care avea drept finalitate instalarea la București a unui regim nou, „salvator” prin legendă, adică pozitiv ca percepție,  democratic, „bun prieten” și supus fidel Uniunii Sovietice, care în acel moment al anului 1989 nu credea că ea însăși este bolnavă de moarte.

Frica era bună la facerea unui astfel de regim, care, în sfârșit, să răspundă imediat și fără pretenții comenzilor Kremlinului. Cine aveau să fie protagoniștii noului regim dacă nu cadrele vechi, crescute, educate și dependente de soviete, cadre care în anii 1960-1970 au fost, unele demascate, altele îndepărtate din posturi de comandă în campaniile de desovietizare a României, campanii promovate insistent de liderii comuniști Gheoghiu-Dej și, mai cu seamă de Nicolae Ceaușescu. Ca să fie credibile în decembrie 1989, aceste cadre trebuieau să fie declarate disidente ale regimului Ceaușescu, fapt care s-a făcut cu multă abilitate și cu deplin succes în direct la Televiziune. Numai că ei trebuiau protejați de eventualele depoziții ale lui Ceaușescu în viață, care ar fi arătat întrun proces mai civilizat motivele adevărate pentru care au fost marginalizați la vremea lor pretinșii dizidenți.  Așa că Ceaușescu nu putea nici măcar să viseze la clemența de care s-au bucurat Iaruzelski, Kadar sau Jivkov, colaboratori de încredere ai Moscovei.

Și mai era un motiv pentru care Ceaușescu nu putea fi lăsat în viață. Unul mai serios decât nesupunerea lui cronică ambițiilor hegemoniste ale Kremlinului.

Scos la lumină din Arhiva Partidului Comunist Român și dat recent publicității, Protocolul-stenogramă cu numărul 24 al ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 13 noiembrie 1989 aruncă lumină asupra misterelor acelor zile de sfârșit de an 1989.  Ședința a avut pe ordinea de zi discutarea raportului ce urma să fie prezentat Congresului al XIV-lea și programului de desfășurare a Congresului ce urma să aibă loc pe 18 noiembrie. Numai că chiar în debutul ședinței Ceaușescu declară următoarele. Citez din stenogramă:

Am convocat această şedinţă, tovarăşi, pentru a discuta Raportul care trebuie prezentat în faţa Congresului al XIV-lea. Nu este prea mare – decât vreo 140 de pagini! (sic!) […] Vreau să ridic, în faţa Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem la Congres, nici public, deocamdată, dar faţă de care trebuie să adoptăm o poziţie mai clară. Este vorba de probleme legate de Moldova Sovietică. Aţi citit cu toţii informaţiile şi ce se întâmplă acolo. Am atras atenţia tovarăşilor că trebuia să le publice în presă şi va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziţie în această problemă, având în vedere, în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord.
Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat
următoare”. Citat încheiat.

În continuare Ceaușescu atinge problema Tezaurului evacuat în 1916-1917 pentru păstrare în Rusia, pe atunci aliată în Primul Război și confiscat de Lenin în anul 1921, dar îndată revine la prima temă: Citez din nou din stenogramă:

Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă (a Tezaurului, n.n.) şi cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiţii şi am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta va trebui să reluăm şi problema Basarabiei.

Trebuie oricum să ridicăm problema populaţiei din Republica Moldovenească (sic!), în concordanţă cu constituţia sovietică şi cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asigure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei înşişi spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România. Sigur, nu dorim acum să ridicăm, într-o formă schimbarea imediată a graniţelor, dar soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm poziţiile care sunt, mai cu seamă că ei le publică şi să avem în lunile următoare o discuţie specială pe această problemă. De altfel, în 1970-1975 am avut câteva discuţii cu secretarul cu problemele internaţionale de atunci – Katuşev – trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recunoaştem în mod deschis că Basarabia este a lor…

În programul partidului avem o referire generală şi am spus că nu vom putea să recunoaştem. Una este problema graniţelor, ca rezultat al forţei, dar alta este să recunoaştem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul român, este un non-sens. Aceasta ar fi o altă problemă. Sigur, punându-se problema anulării înţelegerii cu Hitler, este evident că în mod corespunzător intervine şi aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuţie pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situaţie şi felul cum ei acţionează.
Vin şi fac o plenară şi anunţă că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut şi continuă să-i împiedice să-şi pună în valoare problemele lor.

Asta ar fi o altă problemă pe care am vrut s-o ridic în Comitetul Politic Executiv şi este de fapt o problemă strict internă, dar am vrut să vedem care este părerea Comitetului Politic Executiv în această problemă…”. Citat încheiat.

Desigur, această problemă „strict internă” ce urma să fie pusă pe agenda societății românești, pe agenda relației cu Rusia Sovietică ce cocheta cu perestrioca, dar și pe cea a opiniei publice internaționale imediat în anul 1990, era de neconceput pentru  Gorbaciov și KGB care aveau deja destule dureri de cap cu integraliitatea imperiului. Astfel, Ceaușescu trebuia oprit și a fost executat în mai puțin de două luni chiar în ziua de Crăciun; România trebuia temperată, speriată, cumințită, servită cu dopuri de câlți în gură în forma unor guvernări amnezice la marile probleme naționale; Moldovenii din Basarabia trebuieau lăsați singuri în fața destinului, fără speranțe, învăluiți de lăcusta kaghebistă, trecuți prin focul războiului, a crizelor, a blocajelor, furați, sărăciți și împrăștiați în toată lumea, apoi făcuți sclavi cu sutele de mii pe marile șantiere ale noii Rusii.

Asta avea să urmeze în acești 24 de ani. Atunci, însă, în zilele Revoluției scenariul se desfășura aievea sub ochii noștri: la Iași, mitingurile numeroase și entuziaste erau întrerupte de zvonuri groaznice despre helicoptere înarmate până în dinți și fără semne de identificare ce se îndreptau în careu de luptă dinspre Galaţi; că un  tren de pasageri a fost ciuruit de gloanţe întro ambuscadă întinsă lângă  Buzău; la Brașov, caldarâmul din piața centrală stropit de sânge amintea de un carnagiu petrecut aici recent, iar împușcăturile stinghere din noapte arătau că pericolul persistă, pe când bravul sergent Nidelcu din corpul vânătorilor de munte relata scene de lupte cu teroriști bine instruiți, unii întemnițați, dar care dispăruseră fără de urmă; la București, trăgători ascunși continuau să curme vieți. Aiurea, pe nimerite, fără sens parcă.

Asta, până în ziua de Crăciun, când a fost ucis demonstrativ cuplul Ceaușescu.

Spuneam la început că 2013 se aseamănă cu anul 1989, deși foarte multe între timp s-au schimbat: România a revenit în Europa; este o țară independentă și suverană realmente. Liderii politici de la București fac astăzi declarații deschise despre drepturile românilor din Basarabia fără să se teamă de surprize kaghebiste de Crăciun. Problema nu mai este una „strict internă”. Revoluțiile s-au mutat și ele cu locația spre est, anunțând că libertatea este dorită și acolo. Asemănarea există, totuși. Asemănarea o facem noi, cei din Republica Moldova, care și astăzi, ca și în anul 1989, luptăm pentru limba română care încă nu este pusă în drepturi, cei ce mai suntem în continuare sub ocupație și pentru care libertatea mai rămâne un vis. Diferența o va face poate anul care vine, 2014. Desigur, dacă nu vom bate pasul pe loc, așa cum am făcut 24 de ani. Și niciodată să nu iutăm că pentru libertatea noastră au murit oameni.

Pentru Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu, deputat liberal reformator

23 decembrie 2013

Xenofobul Dodon trebuie oprit

25 ianuarie 2004, Miting

Când se pomenesc în fața dezastrelor naționale în forma unor răzvrătiri ale grupurilor radicalizate ori chiar războaie civile, istoricii, politicienii, jurnaliștii cad pe gânduri și se întreabă, plini de remușcări: De unde a apărut Molima urii? De când s-a așternut peste noi Dihonia intoleranței? Cine e Piromanul care s-a jucat cu scânteia?

Sunt meditații post-factum, întârziate, de regret pentru cele întâmplate.

Cu titlu de prevenție, vă invit să priviți cum crește Molima în cochilie, să cunoașteți Dihonia în față, să memorați fizionomia Piromanului la lumina scânteii cu care se joacă.

Molima, Dihonia și Piromanul, sunt trei ipostaze ale aceluiași personaj politic contemporan nouă. Este Igor Dodon, Președintele Republicii Moldova. Din primele zile de mandat, retorica lui  este profund jignitoare conștiinței naționale, cea care a scos R. Moldova din ghearele imperiului sovietic și a proclamat Suveranitatea și Independența, aduce atingere demnității noastre naționale, frizează xenofobia.

La Moscova, Dodon a întrecut orice măsură. Ura lui pentru români a debordat în saloane oficiale și auditorii studențești, în comunicate pe surse și conferințe de presă. Doar ca să placă celui căruia vrea să ne închine.

Dodon nu este un prost de la natură ca să nu fie băgat în seamă. Nu e un idiot cu diagnostic medical ca să fie lăsat în aiureala lui. Dacă este, atunci cei care l-au instalat în jilțul de Președinte, de șef de stat, cum ar fi, ar trebui să-l consilieze ca să-și mai camufleze metehnele, fobiile, patologiile. De ochii lumii, măcar. Nu se întâmplă! Din contră, Dodon le amplifică: fără rușine, fără teamă, fără răspundere.

Sub protecția regimului oligarhic, cel care l-a născut și la ridicat în acest post, Dodon lovește în sentimentele naționale și în demnitatea românilor, ațâță minoritățile la ură împotriva națiunii titulare, discriminează limba și profanează istoria neamului nostru.

Dacă statul de drept este nefuncțional, iar celui existent oligarhic îi priesc derapajele xenofobe ale lui Dodon și el va continua să debiteze enormități anticonstituționale în același regim al iresponsabilității, trebuie să ne așteptăm la o ripostă, la apariția în substraturile societății a unor mișcări de rezistență împotriva  președintelui nerod.

Formulele sunt binecunoscute: ura naște ură; intoleranța naște intoleranță; vacuumul legal naște ilegalitate; violența verbală naște violența fizică.

Popular vorbind, cel ce seamănă vânt, culege furtună.

Xenofobul Dodon trebuie oprit înainte ca molima urii, dihonia intoleranței și piromanul din el să se răspândească peste tot în societate.

Valeriu Saharneanu, 21 ianuarie 2017

La Moscova, Dodon a pornit pe drumul lui Ianukovici

Președintele Dodon s-a aflat săptămâna aceasta la Moscova. Pe blogul său, Dodon își etichetează  vizita în capitala Rusiei și întrevederea lui cu Putin drept istorice.

Este o apreciere pripită, vădit eronată: valoare istorică unei vizite de acest fel poate să o dea doar timpul în scurgerea lui.

Or, euforia vasalului stârnită în capul lui de clipa prosternării sale la picioarele stăpânului idolatrizat nu poate nicicum da evenimentului careva importanță istorică, decât în sensul lamentabil și dăunător pe care îl colportă.

Ceea ce putem afirma cu certitudine la  moment este că vizita lui Dodon la Moscova a fost una umilitoare ca substanță a dialogurilor purtate, sterilă ca efect economic, scandaloasă (dăunătoare) ca imagine pentru Republica Moldova din următoarele considerente:

  1. Deși efectuată din postura de președinte al Republicii Moldova, Dodon nu a respectat uzanțele formării unei delegații reprezentative a Executivului (din care, conform Constituției, fac parte Guvernul și Președinția) și drept consecință, nu a întrunit rigorile unei vizite de stat. Așa cum s-a prezentat la Kremlin și s-a manifestat în cadrul întrevederilor la nivel înalt și în conferințe publice, vizita lui Dodon a fost una strict de partid și a avut caracter de activitate electorală a PSRM, făcută pe contul contribuabilului;
  2. Declarațiile lui Dodon, atât cele politice, cât și cele cu tentă ideologică au fost dăunătoare pentru stabilitatea politică din Republica Moldova. Majoritatea lor au avut caracter revizionist și au exprimat disponibilitatea PSRM de a se angaja în acțiuni de schimbare atât a regimului constituțional, cât și a vectorului pro-european de dezvoltare și, implicit, a parteneriatelor strategice ale statului. În mod obraznic și iresponsabil, Dodon a făcut referințe impardonabile și inadmisibile la relațiile cu vecinii – România și Ucraina, a mințit cu nerușinare în privința susținerii pe care o are Republica Moldova de la Uniunea Europeană și alte state ale comunității;
  3. Componența delegației ajunse la Moscova nu a avut de departe competențele unei delegații plenipotențiare, capabile să poarte dialoguri, cu atât mai mult, negocieri, care să urmărească colaborarea economică cu Federația Rusă, reieșind din interesul național al Republicii Moldova. Dodon a proferat aceleași modalități dăunătoare ale PSRM de a construi relații economice cu Rusia, insistând pe deschiderea selectivă a pieței ruse pentru anumiți agenți economici și nu pe o regulă general acceptată și reciproc avantajoasă. În felul acesta Dodon s-a arătat dispus să vândă preferențial în Rusia nu mărfuri și produse moldovenești, ci conștiințe.

Lucrul cel mai scandalos și periculos pentru Republica Moldova a fost exprimat în promisiunea lui Dodon de a schimba vectorul de dezvoltare al Republicii Moldova prin anularea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană. Dodon s-a umflat atât de tare în fața autorităților de la Moscova, încât, pentru a se prosterna definitiv în fața lor, s-a angajat să  oprească roata istoriei și să o facă să se rotească în sens opus.

Dodon se face amnezic, orb și surd la evenimentele din jurul Republicii Moldova, în special la cele întâmplate cu trei ani în urmă în Ucraina. Atunci, un alt președinte trufaș, cel al Ucrainei, s-a apucat să oprească roata istoriei pentru statul său și a nimerit exact sub ea. Ianukovici a fost alungat din țara lui și stă și astăzi în adăpostul-închisoare oferit cu „generozitate” de Putin; departe de țara lui, care îl  vrea înapoi doar că să îl judece și condamne pentru corupție, lașitate și înaltă trădare.

La Moscova, Dodon a pornit pe aceeași cale – cea a pierzaniei -, bătătorită de Ianukovici și alți conducători ticăloși, care au încercat să oprească roata istoriei și să readucă țările lor în vasalitatea rușinoasă a Rusiei oligarhice.

 

Valeriu Saharneanu, Chișinău, 18 ianuarie 2017

De ce A. Șalaru își face propriul partid?

De ce A. Șalaru își face propriul partid?

Întrebarea este actuală astăzi întrucât Anatol Șalaru a declarat ieri crearea grupului de inițiativă privind formarea unui nou partid care să îl exprime.

Este ziua când, în cazul abundent mediatizat al fostului ministru al apărării, s-a trecut de la faza despărțirii lui de PL la cea a acțiunilor în vederea construcției unei noi formațiuni politice.

Read more „De ce A. Șalaru își face propriul partid?”

Apusul în roșu al președintelui Timofti vestește ascensiunea ultrareacțiunii

 

Cu doar câteva zile înainte de a preda/prelua mandatul, între președintele în exercițiu Timofti și președintele ales (de oligarhi) Dodon s-a iscat o ceartă. Fără să aștepte înscăunarea, precipitat până la ridicol și cuprins parcă de nerăbdarea puberului infantil, Dodon tună și scapără pe negândite și cu frenetică ușurință judecăți și sentințe pe teme cele mai fierbinți și mai sensibile ale stărilor de fapt din Republica Moldova și nu numai. Înainte să se fi urcat în șaua președinției, fără a avea sub el calul acestei instituții de stat pe care trebuie să o încalece, Dodon imită atacuri verbale de sabie și se lansează nebunește în șarje cuvântelnice de cavalerie împotriva dușmanilor lui de moarte – românitatea și unionismul. Pe culmea pe care a fost urcat de oligarhi, Dodon se crede un Napoleon al cauzei rusești în Republica Moldova, un Che Guevara al panslavismului moldovenist. Sau, mai aproape de sistemul lui de valori, un Voroșilov, un Ceapaiev ori, în cel mai rău caz, un Kotovscki, trimis în expediție specială se restabilească puterea sovietică într-un teritoriu scăpat de sub control.

Read more „Apusul în roșu al președintelui Timofti vestește ascensiunea ultrareacțiunii”

Retrospectiva electoralei 2014. Episodul XIII. Prin canale tv deținute de demnitari, Rusia controlează mintea cetățenilor Republicii Moldova

 Note de campanie

Din mai multe întâlniri avute cu alegătorii am constatat un fenomen despre care am semnalat cu ani în urmă că se poate manifesta. Este vorba despre falia din ce în ce mai pronunțată dintre cursul european de dezvoltare al statului, obiectiv de primă importanță a interesului național și mentalul unui vast grup social aflat sub influența mediilor de informare și propagandă din Federația Rusă.

Încă de pe la mijlocul anilor 1990 în Republica Moldova a fost instituită o practică păguboasă de cedare în număr excesiv de mare a frecvențelor naționale radio și a canalelor de televiziune – patrimoniu național al Republicii Moldova – unor instituții media private și de stat ale Federației Rusiei. Uniunea Jurnaliștilor din Moldova a convocat în anul 2000 un Congres dedicat special acestei tendințe deosebit de păguboase, semnalând pericolele ce nu se vor lăsa așteptate.

Read more „Retrospectiva electoralei 2014. Episodul XIII. Prin canale tv deținute de demnitari, Rusia controlează mintea cetățenilor Republicii Moldova”

Retrospectiva electoralei 2014. Episodul XI. Reciclarea Alianței: precum ai mesteca o mămăligă rece

Reciclarea Alianței: precum ai mesteca o mămăligă rece

Considerente, 8 decembrie 2014

Pe 30 noiembrie moldovenii au pus-o de mămăligă. Dar nu de una proaspătă, cu făină de curând măcinată din belșugul anului. Un pic lăsători din fire, un pic aburiți de propaganda oligarhică și de concertele lor cu pițigoi străini, un pic înfricoșați de poveștile cu împărații roșii, moldovenii au zăbovit să mai caute prin șură făină nouă. Înfrigurați și grăbiți, cotrobăind prin oale ei au dat întrun cotlon de o mămăligă veche – cam mucegăită, cam stricată, cam urât mirositoare. Au uitat că o daseră la o parte cu aproape doi ani în urmă tocmai pentru că nu o nimeriseră. Așa bocnă cum era, au turnat de-asupra nițică apă rece și… dă-i cu mestecatul: cine știe, poate iese altă mâncare din aceeași mămăligă.

Read more „Retrospectiva electoralei 2014. Episodul XI. Reciclarea Alianței: precum ai mesteca o mămăligă rece”

Retrospectiva electoralei 2014. Episodul X. Alegerea geopolitică salvează și consolidează statul moldovenesc oligarhic

Alegerea geopolitică salvează și consolidează statul moldovenesc oligarhic

Considerente, 1 decembrie 2014

Fanii partidei pro-europene au răsuflat azi ușurați. Glonțul trimis de Rusia lui Putin a trecut și de data aceasta pe lângă urechea plăpândului nostru stat, șuierând amenințător. Se confirmă a câta oară că în Republica Moldova alegerile sunt dominate în primul rând de interesul geopolitic în detrimentul celui politic intern.

În detriment, pentru că geopolitica impune electoratului regula alegerii răului cel mai mic pentru a nu pierde în fața unui rău mult mai mare. Alegerea binelui este lăsată de fiecare dată pentru vremuri mai bune, el sacrificându-și, de fapt, interesul vital al aducerii la putere a unei partide naționale de certă calitate care să le transforme viața.

Iată și alegerile din 30 noiembrie 2014 au aceeași filosofie: o majoritate de expresie pro-europeană compusă din trei partide a fost preferată de alegători de teama venirii la putere a unei falange pro-eurasiatice. S-a produs, de fapt, o reeditare a alianței de guvernare pro-europeană din 2010.

Read more „Retrospectiva electoralei 2014. Episodul X. Alegerea geopolitică salvează și consolidează statul moldovenesc oligarhic”