Falanga de Ungheni și Nisporeni a Armatei a 15-a ruse atacă la Dereneu

Dacă ceea ce a avut loc la Dereneu s-ar fi întâmplat undeva la Coșnița, Varnița, Tighina ori în orice alt punct geografic unde se mărginesc de peste 25 de ani regimul constituțional de la Chișinău cu cel anticonstituțional de ocupație rusească de la Tiraspol, apărat de Armata a 14-a, lumea ar fi sărit ca arsă bătând alarma că, păzea, se dezgheață conflictul. Fiindcă atacul a avut loc în inima Basarabiei, în Dereneul Călărașului, alarma nu s-a declanșat. Atacatorii au putut să-și ducă faptă până la punctul pe care și l-au dorit fără să fie atinși măcar de pana legii, căci de biciul ei nu se pune problema în această afacere delicată. De ce? Pentru că atacul a fost declanșat de una din falangele locale ale Armatei a 15-a a Federației Ruse, cea care împotriva firescului are statut de unitate ecleziastică favorizată pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

Dreptatea ministrului Ion Ungureanu

Termenul de „Armată a 15-a a Federației Ruse” aparține Maestrului Ion Ungureanu. L-a emis public în emisiunile postului de radio Vocea Basarabiei (Libere), cu care a colaborat strâns și rodnic în ultimii ani de viață. Așa numea Maestrul Mitropolia „Întregii Moldove” aflată sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei. La începuturile Republicii Moldova, între anii 1990-1994, Ion Ungureanu a fost Ministru al Culturii și Cultelor în patru Guverne. A făcut eforturi mari ca această Biserică să iasă împreună cu poporul său din robia imperiului de la Răsărit. Nu a reușit. Preoțimea a rămas în imperiu cu tot cu Bisericile și Mănăstirile lui Ștefan cel Mare. Astăzi, biserica „Întregii Moldove”a Patriarhiei Moscovei este unica structură de mare impact mental, rămasă neclintită pe pozițiile ei, dominând realitatea politică și spirituală post-sovietică, „suverană” și „independentă”, a Republicii Moldova.

S-a întâmplat astfel, fiindcă în fruntea Bisericii (R.)Moldovei, cât și în scaunele puterii de stat erau ascunși agenți cu altă misiune decât cea creștină și națională. Așa cum Biserica Rusă a fost întotdeauna un instrument de promovare a intereselor imperiale ale Moscovei, fie în vremea țarului, fie în cea a secretarului general, misiunea ei a rămas neschimbată până astăzi. Problema era ca preoțimea locală să rămână loială Moscovei și să poată executa cu destulă trădătoare osârdie rolul mercenarilor capabili de o asemenea diabolică lucrare.

Ion Ungureanu a plecat dintre noi apăsat de durerea acestei mari trădări a castei preoțești neluminate. Ne-o spune în cărțile lui de memorie: „Preoțimea noastră , cu foarte mici excepții, a fost de partea celor care ne duceau din nou în robie…Slujitorii credinței creștine, care trebuiau să ne scoată din „sclavia egipteană”, ne-au condus înapoi… s-au dovedit ostili scopului nostru de renaștere națională. Rasa, veșmântul preoțesc uneori ascundea un ofițer al KGB-ului…Iar bietul nostru om de la țară de unde să știe, să simtă și să înțeleagă ascunzișurile chemărilor din amvon… Iată așa minciuna schimbată la față se ia drept adevăr, drept credință de către rătăcitul și mult încercatul popor, căruia nu-i mai ajunge timp să se lămurească cine-i Satana și cinei-i Dumnezeu…

Asta este Armata a 15 a Federației Ruse pe care a descoperit-o în Republica Moldova,avizatul în problemă, Ministrul Culturii și Cultelor, Ion Ungureanu. Armata a 15-a este cel mai important element al războiului hibrid dus de Federația Rusă împotriva Republicii Moldova. Este completarea Armatei a 14-a, dotată cu alte mijloace decât cu tancuri și mitraliere. Ion Ungureanu și noi le-am putut vedea pe ambele acționând concomitent în războiul din 1992. Dacă Armata a 14-a ucidea fizic români-moldoveni pe o linie de front cât de cât stabilită topografic, ce-a de-a 15-a făcea, și continuă și azi să facă, ravagii în spatele frontului, ucigând români-moldovenii spiritual, punându-i să îngenuncgeze în fața Patriarhului străin care sfințea armele kazacilor trimiși să omoare fizic români-moldoveni. După retragerea Armatei a 14-a peste Nistru, tactica operațională a Armatei a 15-a pe teritoriul național al Republicii Moldova a fost concentrată pe lupta ascunsă, aproape nevăzută, sub acoperirea sutanelor pravoslaviei, împotriva a tot ce înseamnă renaștere națională ori integrare europeană. Dar, în cazurile când procesele de revenire, în special la Biserica neamului, se accelerează, cum e și firesc să se întâmple, Armata a 15-a își schimbă din mers tactica: ea poate face uz de procedeele de luptă brutale ale Armatei a 14-a. Ea începe să se manifeste deschis și în modul cel mai violent. Dereneul este unul dintre aceste cazuri.

Eclipsa de la Dereneu

Liniștea satului Dereneu a fost tulburată într-o zi când lumea se aștepta mai puțin. A fost ca o eclipsă. O eclipsă spontană de conștiință, pentru că cele de soare sunt previzibile. Ce s-a întâmplat? Ca să nu greșim cu descrierea fenomenului vom apela la comunicatul pe urme fierbinți a Mitropoliei Basarabiei care „anunță cu îngrijorare că în ziua de luni, 5 martie 2018, un grup de creștini din satul Dereneu, raionul Călăraşi, fideli ai Patriarhiei Moscovei, susținuți de un grup de preoți ai structurii subordonate Moscovei… au spart ușa bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din satul Dereneu (preot paroh Florin Marin), acaparând în mod abuziv sfântul locaş. Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din satul Dereneu, raionul Călăraşi, împreună cu părintele paroh Florin Marin, a aderat în libertate la Mitropolia Basarabiei în luna august 2017, în conformitate cu legile Republicii Moldova.”  

Parohia Dereneu a aderat la Mitropolia Basarabiei (Patriarhia Română) din voința enoriașilor, a consiliului parohial și a parohului Florin Marin. A aderat în libertate, precum menționează comunicatul Mitropoliei Basarabiei. Armata a 15-a a hotărât că nu se poate și și-a a mobilizat cohortele. Falanga ei din această parte a Republicii Moldova comandată de Arhiepiscopul de Ungheni și Nisporeni, Petru Musteață, nu este la prima misiune de acest fel. A mai spart uși de biserică și a mai sărit cu bâtele pe capul altor parohi care au îndrăznit să adere în libertate și din conștiință trează la Biserica Mamă.

Ca să spargi ușa lăcașului sfânt din Dereneu pe care parohul Florin Marin l-a îngrijit și ctitorit timp de 28 de ani este nevoie de multă nesimțire. Dar câtă lipsă de bun simț și diabolică fățărnicie față de credința creștină au arătat   preotul Vadim Corostinschi, secretar al Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni (Patriarhia Moscovei), arhimandritul Spiridon Marin, stareț al mănăstirii Hârbovăț, arhimandritul Chiril Brăguță, stareț al Mănăstirii Hârjauca, Călăraşi, preot  Veaceslav Budei, preot în satul Drujba, Ungheni, preotul Alexandru Popa care au tăbărât peste o parohie păstorită de un confrate al lor. Pentru care motiv? Pentru că a ascultat de enoriași și a trecut la Biserica Neamului?

E de remarcat un detaliu: majoritatea preoților-atacatori au pașapoarte românești. Ei se folosesc în chip fariseic de avantajele oferite de statutul de cetățeni ai României. Starețul Mănăstirii Hârbovăț a umblat, de exemplu, în mai multe rânduri pe la înalte fețe bisericești din Iași și Constanța cerșind fonduri și cerând ajutoare de la „frații români”. Nu s-a dus de nicăieri cu mâna goală. Acum, iată, această mână care a primit daruri de la frați, asupra altui frate se ridică. Ce e mai mult în acest comportament: nesimțire, ipocrizie ori lăcomie. Toate la un loc, trebuie să constatăm cu stupoare.

E mare păcat fățărnicia preoțească, dar și mai mare e păcatul urii față de Biserica Neamului care te-a născut.

Valeriu Saharneanu, 10 martie 2018

Întrebări pentru seri de duminică (4). Cât de periculos este un președinte în rol de agent al războiului?

Începutul de martie în Republica Moldova este legat mai puțin de mărțișor, de simbolul venirii primăverii. Din 1992 încoace începutul de martie înseamnă amintiri sângerânde despre război. Și anul acesta, la 26 de ani depărtare, veteranii lui, membrii familiilor care și-au pierdut soții, frații sau părinții, reprezentanții numeroaselor organizații ale combatanților, unele persoane din anumite instituții ale statului au participat la tradiționalele manifestări de cinstire a memoriei eroilor căzuți.

Președintele statului nu a fost printre ei și nici mesaj nu a avut nevoie să transmită. A felicitat poporul cu prilejul sosirii primăverii, arătând prin aceasta că amintirea tragediei prin care a trecut poporul Republicii Moldova și omagierea concetățenilor lui căzuți pentru independența și suveranitatea statului peste care a ajuns să fie șef, nu îl interesează. De fapt cum să-l intereseze dacă el îi omagiază pe agresori și reprezintă în postura lui de Președinte al Republicii Moldova, interesele ocupantului, nu a statului său încă aflat sub ocupație.

S-a confirmat: Dodon președinte – vaca pe gheață

Spuneam cu un an în urmă că în funcția pe care i-a dat-o Plahotniuc, cea de mai marele pe clădirea președinției, Dodon se va comporta în noul său rol ca vaca pe gheață (vezi: http://valeriusaharneanu.com/dodon-presedinte-vaca-pe-gheata/).

Nu am greșit prea mult. Într-un an de zile a lunecat de atâtea ori concomitent în toate cele patru puncte cardinale, încât o vacă pe gheață sadea ar arăta pe lângă el mult mai grațioasă. Acum, după cele întâmplate peste prevederile noastre, putem adăuga, că Dodon a fost în funcția de președinte ca vaca suspendată pe gheață, iar dacă atașăm la caracteristică și faptul că retorica lui a abundat de amenințări și invective în adresa unioniștilor, a României, a Uniunii Europene, a Statelor Unite și NATO, ar trebui să luăm în considerare dacă nu cumva vaca noastră mai este și un pic nebună.  

Dodon clamează războiul civil

De când a devenit președinte, Dodon a făcut uz de zeci de ori de sintagma „război civil”. În contexte diferite, cu prilejul unor vizite la crama din vale ori la mănăstirea din deal, în interviuri date mediilor unsuroase proprii, celor de propagandă din Federația Rusă ori celor curioase din lumea liberă, Dodon lua pe dată morga* curcanului și slobozea croncănind amenințătoarea frază: „Eu consider că dacă, la o anumită etapă, conducerea Moldovei, la nivel oficial va încerca să meargă pe ideea unirii cu România și lichidării statalității moldovenești, asta va însemna război civil.”

Am citat din ultimul interviu acordat în februarie de Dodon agenției germane Deutsche Welle. De unde știe Dodon că „războiul civil” se va întâmpla în caz că ne unim cu România. De ce unirea poate fi motiv de război civil dacă orice unire ca atare, cu atât mai mult cea din sânul aceleași națiuni, este ceva de bine, de foarte bine chiar. O țară mai mare poate da cetățenilor ei reuniți mult mai multe: și bunăstare, și securitate, și lege dreaptă, și încredere în ziua de mâine, confort de viață, cum ar fi. De unde război civil dacă reunirea se va face cu pace, pe platforma pașnică și înfloritoare a unei Europe democratice, unde drepturile tuturor – atât a celor ce fac parte din majoritatea națiunii titulare, cât și a cel0r ce fac parte din minoritățile naționale conlocuitoare – sunt garantate și respectate în cele mai mici detalii?

Nimeni dintre aceștia nu pomenește de război civil, în afară de Dodon, tocmai cel care este obligat de  Constituție să urmeze calea cea mai bună pentru popor și să vegheze pacea lui. Ori, să înțelegem că războiul civil este un obiectiv al lui Dodon?! Și l-a asumat pe propria răspundere? I-a fost insuflat? A fost impus de un terț să ațâțe spiritele? Ori și una și alta: banii care îi ia de la Moscova prin scheme offshore îl obligă? Altfel de ce ar clama nenorocirea pe capul cetățenilor lui?

Să-l fi ajuns sminteala antiromânească până într-acolo, încât să-i tulbure mințile? Cât de conștient este Dodon că războiul civil pe care îl menește la tot pasul ca un flecar netrebnic ar putea trece și prin mijlocul propriei familii, cum, inevitabil, poate trece și prin mijlocul a sute și mii de alte familii? Războiul civil nu e între moldoveni și ruși ori găgăuzi, cum gândește să-l facă Dodon ca cel făcut de Moscova în 1992. Războiul civil e între frați de diferite convingeri și opțiuni, de cele mai multe ori false, bazate pe rătăciri, îndoctrinări, manipulări grosolane.

Cine să-i închidă gura acestui flecar netrebnic și autodeclarat trădător, dacă instituțiile obligate să vegheze Constituția, tac?

Până se apucă să i-o închidă poporul supărat că un demnitar ca el îi pregătește un măcel de felul celui început la 2 martie 1992, ar fi bine să-l dojenească soția, familia, satul din care provine. A putut doar doamna Ecaterina Conachi să-l scoată la lumină pe soțul său, caimacamul Nicolae Vogoride, trădătorul unirii de la 1859, plătit de austrieci și turci să falsifice alegerile din Divanul ad-hoc de la Iași ca să împiedice Unirea Moldovei cu Muntenia. Curajoasa Doamnă și-a salvat soțul, dezavuându-i trădarea, dar principialitatea ei a salvat ceva mai mult: o cauză istorică care urma să se întâmple și la care trudea de sute de ani o națiune pe cale de afirmare.

În loc de post-scriptum

Îmi telefonează zilele acestea un coleg de la Televiziunea Publică (pe vremea mea-Națională) ca să mă prevină să fiu atent cum păstrez copiile filmelor documentare făcute împreună pe marginea evenimentelor tragice din anii 1990-1993. Problema e că la instituția din Dealul Schinoasei s-au prezentat inși cu hârtii purtând firmane prezidențiale de-ale lui Dodon în care se cere punerea la dispoziție, în vederea pregătirii unor filme documentare, a imaginilor de arhivă referitoare la evenimentele legate de criza găgăuză din toamna anului 1990. Hârtiile cu firmane nu arată cine sunt autorii filmelor „documentare” care se pun la cale – poate Tkaciuk, ori alți „corifei” ai subculturii antinaționale – dar adevărata intenție a solicitanților poate fi desprinsă din titlurile convenționale indicate ale viitoarei opere. Astfel, filmul în limba româna are un titlu nevinovat: „Drumul spre Găgăuzia”. Cel în limba rusă este cel real și îmbibat cu dinamită: „Нашествие на Гагаузию” („Cotropirea(invazia) Găgăuziei”).

O dovadă în plus că chestia cu „războiul civil” nu este o simplă flecăreală a unui retardat la cursul de istorie. Sub firmamentul instituției de stat, numită Președinția Republicii Moldova, se ascunde a falangă trădătoare de cea mai agresivă speță. Ea, trebuie să ne dăm seama, pregătește materiale explozive în stilul războiului hibrid pentru a stârni ura între oameni și a arunca în aer pacea dintre ei. Pericolul războiului civil clamat de Dodon trebuie luat în calcul, ca și pericolul demenței lui agresive, amplificată la cote de neînchipuit de potențialul mandatului său în exercițiu.

 Valeriu Saharneanu, 4 martie 2018

*MÓRGĂ2, morgi, s. f. (Livr.) Atitudine afectată și disprețuitoare; aroganță, trufie, îngâmfare. – Din fr. morgue.

Exclusiv, despre soarta lui Medvedev

Poate fără să vrea, portalul de știri rus, Gazetî.ru, a reușit să tulbure liniștea Internetului. Nitam-nisam, el pune problema viitorului predestinat primului-ministru al Guvernului Federației Ruse, Dmitri Medvedev, prietenul, partenerul și omul de schimb cu funcțiile al Președintelui Putin.  

Fără să facă referire la careva eveniment,  dar având desigur în vedere alegerile prezidențiale din 18 martie 2018, portalul titrează impasibil și rece: „Mass-media a fost informată despre soarta lui Medvedev”. Adică, mass-media deja știe ce va fi cu Medvedev după realegerea indiscutabilă a lui Putin în funcția de președinte al Federației Ruse.

Hopa, mi-am zis. Portalul o face pe modestul, dar înăuntrul comunicatului ar putea fi ascunsă o cogeamite senzație de presă. Am făcut imediat clic pe respectivul titlu și… plecat -am cu viteza gigabitului în spațiul informațional rus. Cel independent și imparțial, desigur.

Recunosc: în fracțiunile de secundă cât a durat călătoria am păcătuit cu gândul. Mi-am închipuit situația că luându-și un nou mandat de președinte, Putin ar putea să aibă în vedere inițierea unui vast proiect de reconstrucție a Rusiei. Esența proiectului ar putea fi renunțarea la politica expansionistă de călcare în picioare a statelor din „vecinătatea apropiată”, dar și din cea mai depărtată. Trebuie să fiți de acord: este o plăcere prea costisitoare. Noua politică, vitală pentru Rusia, ar fi concentrarea guvernării pe programe de modernizare a propriului stat; o expansiune, dacă e să vorbim în termeni rusești, asupra sărăciei, corupției, lipsei de infrastructură, delăsării economice, traiului plin de lipsuri îndurat de majoritatea covârșitoare a populației.

Pornind de aici, mi-am zis, împotmolindu-mă tot mai mult în păcat, Putin s-o fi gândit să se doteze cu o echipă de guvernare nouă, poate școlită în Occident, după exemplul mult prea cântatului Petru cel Mare.

Lupta cu corupția – cancerul mortal al Rusiei – ar putea fi un punct de pornire excelent pentru Putin, mi-am zis, păcătuind și mai mult. Ca să dea un semnal pozitiv societății, iar corupților un avertisment dur, ar putea începe procesul de eradicare, de ce nu?, cu prietenul și partenerul său, decăzut în rele, primul ministru al Rusiei, Dmitri Medvedev.

Un personaj mai elocvent al tagmei funcționarului de cea mai înaltă demnitate, devenit putred de bogat în timpul mandatului, cu latifundii, palate și domenii stăpânite în țară și peste hotare și transformate în raiul pe pământ pe banii contribuabilului rus, nici că se poate găsi mai bun. Investigația Fondului de Luptă contra Corupției a lui Navalnâi despre afacerile tenebroase ale lui Medvedev este un material compromițător numai bun de luat în serios de Comitetul de Urmărire Penala al Federației Ruse. La momentul apariției filmului, parte a lumii păcătoase ca și mine a crezut chiar că soarta lui „Dimon” este pecetluită. Ar fi fost, dar în altă țară.  

Investigația este construită și expusă în imagini/probe și acte/probe. Este un documentar. Filmul se numește „On Vam ne Dimon” (trad. „Dânsul nu vă este un Dimon* orarecare)  și a făcut înconjurul lumii. Este un film de senzație, văzut până la ora scrierii acestor rânduri, spre invidia celor de la Holywood, de 26 424 414 de privitori.  Numărul este în creștere.

vezi: https://www.youtube.com/watch?v=qrwlk7_GF9g)  

Dar iată-mă ajuns, în sfârșit, la destinație, pe pajiștea de litere a portalului rus. Dintr-o lectură fugară pe diagonala știrii mi-am dat seama că nimic dintre cele închipuite de mine în lunga călătorie de câteva zeci de fracțiuni de secundă nu se va întâmpla. Soarta lui Medvedev este în mâini sigure, iar viitorul lui va fi luminos și după noua alegere a președintelui Putin.

Dar să citez, în sfârșit, din original (traducerea îmi aparține): „Surse dintre cele mai sus puse ale „gazetî.ru” au declarat că primul-ministru Dmitri Medvedev își va păstra funcția după alegerile prezidențiale din 2018, dar, cabinetul lui va suferi remanieri.

Am rămas contrariat la un asemenea deznodământ și am urmat curios rândurile știrii/comunicat – poate găsesc și un motiv plauzibil al faptului dat ca și împlinit.

Curiozitatea mi-a fost răsplătită chiar imediat, citez: „Una dintre persoanele foarte apropiate cercurilor de la Kremlin, cu care a dialogat gazeta, a explicat, că Medvedev „a aranjat cât se poate de reușit pentru Putin pârgiile de lucru cu guvernul”. Altă sursă competentă în situația la care ne referim a menționat că anunțarea unui prim-ministru nou, ar fi însemnat cu siguranță desemnarea succesorului actualului șef al statului după alegerile din 2024.

Aici lucrurile au devenit clare definitiv și am regretat că m-am lăsat dus de imaginație aruncându-mă într-o goană după senzații tari. A avut dreptate portalul că a pus comunicatului un titlu impasibil și rece. Nu va fi nicio schimbare în Rusia după alegerile din 2018. Medvedev va fi în continuare prim-ministru, pentru că vedeți bine ce afirmă „altă sursă competentă” al gazetî.ru: alt nume ar fi însemnat desemnarea succesorului. Ori, este prea devreme. „Dimon” este un înlocuitor de serviciu, deja testat, al lui Putin. Nicidecum un succesor. Deocamdată.

Valeriu Saharneanu, 1 martie 2018

La București, Republica Moldova e prioritate cu temei; la Chișinău, de România se leagă tei de curmei

(Un post-scriptum la vizita doamnei Viorica Dăncilă la Chișinău)

Marți, 27 februarie, la Chișinău s-a aflat noul prim-ministru al României Viorica Dăncilă. Este o vizită simbolică, primă peste hotarele României după cea efectuată la Bruxelles săptămâna trecută.

În avanpremiera vizitei noului său șef de cabinet, Teodor Meleșcanu, ministrul de externe al României în toate cele trei guverne PSD-ALDE din anul 2017, a ținut să sublinieze că „dialogul cu Republica Moldova reprezintă o prioritate în politica noastră externă și pentru noi dialogul cu organismele de la Chișinău este unul dintre instrumentele principale de sprijin pentru Moldova”.

Este de remarcat, că reprezentanții tuturor guvernelor României au fost nemărginit de loiali față de Republica Moldova. Loiale chiar și atunci când acestea veneau în mod deliberat cu afronturi jignitoare în adresa statului și poporului român. În cariera jurnalistică am reflectat și comentat multe dintre contactele la nivel guvernamental avute loc încă de pe timpul când Republica Moldova era parte a Uniunii Sovietice. Întâlnirile Roman-Druc au fost primele din acea perioadă. Erau mai mult discrete decât oficiale și se făceau, ziceam noi, jurnaliștii, pe undeva pe sub podurile de peste Prut.

După ieșirea din imperiu și recunoașterea Independenței, România s-a îngrijit de Republica Moldova ca de o fiică bolnavă și istovită, ajutând-o să se pună pe picioare. Era evident că România regreta slăbiciunea de a nu-și putea cuprinde fiica în brațele ocrotitoare ale națiunii reîntregite. În schimb, arăta prin toate că este gata să facă orice ca măcar să o protejeze, atât cât poate, de lătratul nervos și reflexele agresive ale Rusiei. În 1991-1992 i-a pus la dispoziție puternica și experimentata mașina diplomatică românească, întreaga logistică disponibilă, promovând-o la 2 martie 1992 în rândurile statelor-membre cu drepturi depline ale Organizației Națiunilor Unite. În aceeași zi, în timp ce la New York tricolorul Republicii Moldova era ridicat pe catargul din fața sediului ONU, la Nistru, Rusia a și pornit împotriva ei un război sângeros și istovitor.

Cea care a ajutat-o cel mai mult în toate lunile de război și în perioada de restabilire de după încetarea lui a fost România. Este foarte greu de estimat valoarea suportului material și moral al României din acea perioadă de extremă dificultate pentru Republica Moldova. Cu referire la acea perioadă ar mai trebui să adăugăm deschiderea oferită tinerilor basarabeni în instituțiile preuniversitare și universitare, sutele de mii de cărți adunate în țară și aduse în Republica Moldova în completarea fondurilor extrem de sărace ale bibliotecilor din sate și orașe, accesul la cetățenia României a celora care au pierdut-o în urma ocupației sovietice și care au dorit să și-o redobândească.

În 1991-1992 au existat și alte câteva întâlniri la nivel de Guverne, cum au fost cele conduse de Muravschi-Stolojan sau Muravschi-Văcăroiu. La ele se vorbea foarte mult de nevoia construirii de poduri peste Prut și nu numai. După lovitura de palat din 1993, la Chișinău a urmat Guvernarea Sangheli, impostură a blocului antiromânesc din Parlament, condus de Lucinschi. Sangheli a respins ritos oferta României ca Republica Moldova să participe (măcar simbolic) la construcția blocului 4 al Centralei Atomice de la Cernavodă pentru a scoate dependența ei de sursele energetice de umilire și șantaj controlate de Rusia.

Fraza aruncată de Sangheli în direcția Guvernului omolog de la București că „România nu ne-a dat niciun „karandaș” (creion)” pune începutul unei lungi perioade de mișcare pe traiectorii paralele a celor două state. România – pe traiectoria aderării la Alianța Nord-Atlantică și a integrării europene, spre stabilitate, dezvoltare și bunăstare; Republica Moldova – pe traiectoria dorită de Moscova a revenirii la comunismul mafiot pro-rus al generalului Voronin, spre sărăcie, deznădejde și subdezvoltare.

Altă perioadă a relațiilor la nivel de Guverne începe odată cu venirea la putere în 2009 a blocului național-pro-european. Aflarea printre liderii lui a unor absolvenți ai universităților din România, insufla încrederea începerii unei etape noi și pragmatice de apropiere a celor două state românești. În plus, platforma geopolitică pe care era așezată deja România și de care noua și tânăra guvernare arăta, în cele mai sacrosante declarații, că vrea să apropie Republica Moldova – Uniunea Europeană – era nesperat de benefică acestui proiect. Guvernele Boc 1, Boc 2, Ungureanu, Ponta 1 și 2 au pus iar la dispoziția Republicii Moldova nu doar potențialul diplomatic în susținerea trecerii prin etapele de integrare în UE ale Republicii Moldova, dar și un important potențial financiar și economic.

Conlucrarea putea să meargă mult mai bine în perioada 2009-2013, dacă premierul de atunci Vlad Filat nu se arăta oarecum plictisit de prea multa cicălire, la părerea lui, din partea Bucureștiului, de prea mult românism semănat  în „regatul” lui. Amețit de atenția unor lideri mondiali, Filat a prins a se vedea mai important, mai „performant” ca omologii lui de la București. Idolul lui Filat, incontestabil, era Vladimir Putin. Îi copia portul, îi imita manierele de „conducere”. Era gata să facă orice, doar să nimerească în grațiile lui Putin. Am bănuit atunci și bănuiesc și acum că în toamna anului 2011, învinuitul în organizarea dezordinilor din 7 aprilie 2009, agentul rus Eduard Baghirov a fost ajutat de instituțiile „responsabile” ale statului să „evadeze” din arest și să fugă din Republica Moldova la indicația lui Filat. A vrut „fanul” să-i facă idolului său un „cadou” în contextul unei vizite la Kremlin mult cerute.

În 2013 începe colaborarea dintre Guvernele Leancă și Ponta 2,5, 3 și 4. Este o perioadă tumultuoasă, suprapusă pe campaniile electorale din România și Republica Moldova. Ghidați de interesele personale urmărite, cei doi încearcă să-și umple campaniile cu subiecte populiste menite să impresioneze publicul. Pentru campania din România, Ponta l-a demonstrat pe prim-ministrul Leancă în fața unui stadion bâcșit cu lume, drept mascotă vie a lozincii „Facem în 2018 România Mare”. La rândul lui, pentru campania din Republica Moldova, Leancă l-a demonstrat pe prim-ministrul Ponta drept garant al intenției de a construi cu banii României gazoductul Iași-Ungheni-Chișinău – proiect mozolit de ani de zile în ochii dornici de căldură frățească ai basarabenilor. Ca să-i crească dividendele lui Leancă, cei doi au aprins la 27 august 2014 la Ungheni o făclie butaforică trasă de la o butelie de gaz ascunsă în preajmă.

De atunci gazoductul a devenit titlu de serioase discuții dintre guvernele Republicii Moldova și României. În context, Victor Ponta a mai „negociat” subiectul cu prim-miniștrii Gaburici și Streleț care s-au perindat episodic în 2015 la Chișinău, apoi l-a transmis, în stare neterminată, prim-ministrului tehnocrat Cioloș.

În virtutea faptului că în 2015 guvernarea de la Chișinău era preocupată de probleme de înlăturare a concurenților politici, de ștergerea urmelor miliardului furat și de capturarea statului, la Chișinău subiectul gazoductului, cât și cel al interconectării energetice au fost trecute pe o linie de așteptare.

Abia în 2017, când la Chișinău procesul de oligarhizare s-a terminat cu instalarea unei guvernări controlată în totalitate de Partidul Democrat al oligarhului Plahotniuc, interesul față de proiectele de colaborare cu România au revenit în atenție. Dar cu totul pe altă agendă și în cu totul alt context.

Mimarea demonstrativă a reformelor în justiție, protejarea și favorizarea deschisă a participanților la furtul miliardului și amendarea, în pofida avizului negativ al Comisiei de la Veneția, a Codului electoral pe subiectul modificării sistemului de vot, a provocat un scurtcircuit între Guvernul de la Chișinău și Uniunea Europeană, unul dintre principalii parteneri de dezvoltare și principal finanțator. Uniunea Europeană a sistat finanțarea curentă și le-a condiționat strâns pe cele următoare.

Chișinăul avea nevoie de bani, mai puțin de gaz și mult mai puțin de energie electrică din vest, fiind bună cea importată din est prin scheme de corupție.

Salvarea la moment, ca întotdeauna a venit dinspre România: o subvenție de 100 milioane de euro, ajutor financiar nerambursabil, acordat în 2015 și eșalonat pe o perioadă de cinci ani.

România și Republica Moldova mai au în desfășurare un acord privind asistența financiară rambursabilă în sumă de până la 150 milioane de euro, care a fost semnat la Chișinău tot în 2015.

Bucureștiul a dat bani, dar nu fără aprobarea Uniunii Europene și a finanței internaționale. Asta trebuie să se știe. Toți trei subiecți cunosc caracterul și esența regimului instalat la Chișinău. La cererea insistentă a societății civile care a mai rămas încă liberă în Republica Moldova, Bucureștiul s-a văzut nevoit să treacă peste cutumele diplomatice și să ceară insistent reforme de la omologii moldoveni. Guvernul Grindeanu – mai ferm; Guvernul Tudose – cu mai multă „înțelegere” a metehnelor de care suferă Chișinăul

Este timpul acțiunii concrete, trebuie accelerate procesele de reforma”, i-a transmis premierul Sorin Grindeanu omologului sau de la Chișinău, Pavel Filip, după ședința de guvern comuna ce a avut loc la Piatra Neamț în martie 2017.  Premierul de la Chișinău, Pavel Filip a venit imediat cu replica :”In relația cu România nu se va schimba nimic, așa cum nu se va schimba nimic din opțiunea noastră europeană care este, de fapt, si proiectul nostru de țară”

Ieșită din gura unui șef de executiv ce reprezintă un regim politic bănuit că și-a furat Aeroportul Internațional Chișinău, și-a delapidat cu bună știință sistemul bancar național și a extras în cunoștință de cauză miliarde de dolari din rezerva statului poate fi interpretat cum dorești. Dar dubiile astea îi sâcâie pe ei, pe cetățenii nevoiți să trăiască într-un stat capturat de o organizație a crimei organizate deghizată în partid politic, mai puțin un guvern angajat într-o relație interguvernamentală. Cu atât mai mult nu poate declina vorba altfel, decât de bună cuviință, un guvern al României – țară angajată în relația cu Republica Moldova nu doar politic, dar și sentimental – instituție care a precizat în mai multe rânduri că ajutoarele pe care le acordă în bani și obiecte se adresează cetățenilor, nu regimului politic.

Într-adevăr, toți premierii României care au venit în vizită la Chișinău au avut brațele pline de cadouri: sute de autobuze pentru școli, zeci de ambulanțe pentru spitale, alte zeci de autovehicule pentru poliția de patrulare. Ambasadorul României la Chișinău, Excelența Sa, Daniel Ioniță, a precizat mai deunăzi că  “Asistența pentru dezvoltare oferită de România R. Moldova acoperă șase mari domenii”.

Asistența este atât de mare și substanțială, încât Guvernele României se arată în raport cu Guvernele Republica Moldova drept unicele și adevăratele promotoare ale programelor de dezvoltare și de asistență vital necesare populației. 854 de grădinițe din Republica Moldova au fost construite și modernizate grație acestei asistențe. Au fost reparate și renovate capital importante instituții de cultură, muzee. Sute de alte proiecte și programe susținute de România au menținut vitalitatea unor numeroase structuri din domeniul culturii, educației, administrației publice locale. Din această asistență se dau la timp salarii bugetarilor și pensii pensionarilor.

Guvernele Republicii Moldova apar astfel în lanțul „Asistența României – Populația Republicii Moldova” în postura structurii intermediare, de la care se cere câteva lucruri simple, dar probabil, imposibile, în formula politică realmente existentă în Republica Moldova: profesionalism și onestitate în gestionarea asistenței financiare și a bunurilor materiale acordate de România cetățenilor Republicii Moldova. Lumea știe, că randamentul și eficiența asistenței ar fi fost înzecit mai mare, dacă în Republica Moldova ar exista o structură de supraveghere a procesului de distribuire a asistenței. Nu CNA locală, ci o instituție de tipul și consistența Direcției Naționale Anticorupție din România care se bucură de un respect deosebit la cetățenii Republicii Moldova.

Mai puțin a Guvernelor de la Chișinău. Ele știu de ce. O știu și cetățenii, oripilați de maniera în care făcătorii politici ai Guvernului actual de la Chișinău se îndârjesc să țină întregul sistem juridic sub o strictă supraveghere politică. Exact invers precum o stabilește regula democrației.

În așa fel, servindu-se de asistența Guvernelor României, țară democratică europeană, cu o justiție independentă și un sistem anticorupție lucrativ, făcătorii și stăpânitorii de Guverne de la Chișinău, procedează cu această asistență tocmai invers. Ei se servesc de banii democrației românești și europene pentru a consolida în Republica Moldova un regim politic de modelul lui Vladimir Putin din Rusia. Din care motive? Fiindcă modelul românesc european este mortal pentru actuala Guvernare de la Chișinău pentru că acolo se stă față în față cu legea. De la opincă până la vlădică. Iar la Chișinău, e deja ca la Moscova: legea este precum vrea mușchiul – când instrumentul, când servitoarea stăpânitorului de Guvern și întotdeauna la fundul mării pentru cetățean.

Iată de ce, partea societății conștientă de procesele politice curente în republică privesc cu speranță, dar și cu îngrijorare la relațiile dintre Guvernele de azi ale României și Republicii Moldova. Ambele Guverne provin din partide politice cu doctrine similare, semnatare de acorduri de colaborare, dar de cu totul altă natură comparând mediul în care funcționează. Guvernul de la Chișinău, cel puțin, se face responsabil de faptul că și la nivel de percepție internațională, dar și la cel de percepție al cetățeanului, apare ca unul care tolerează corupția, bănuit fiind, nu fără de temei, că el însuși este produsul marii corupții.

Afirmația nu este o supoziție, sunt adevăruri dovedite statistic și științific. De aici încolo apar câteva întrebări fundamentale. Va fi în stare Guvernul politic de la București să trateze colaborarea cu Guvernul politic de la Chișinău, situându-se de-asupra rațiunilor de partid și abordând relațiile dintre cele două entități din interese de stat, punând în capul lucrurilor interesele naționale prioritare? Adică, din interesele cetățenilor? Mai direct, vorbind: va putea Guvernul de la București al PSD să ferească ajutorul acordat cetățenilor Republicii Moldova de interesele electorale ale PDM în 2018?

Puțin probabil, cu referință la retorica a doua. Oricum ai întoarce-o, asistența română va fi transformată de Guvernul marii corupții al lui Plahotniuc în capital electoral. Asta îi e firea și natura: să joace dublu și să se folosească cât poate de mult de binele făcut de poporul român și menit să astupe nevoile statului sărăcit cu bună știință de Guvernul acestui stat. El va proceda exact cum au procedat cu asistența europeană de peste un miliard de euro, convertind-o cinic în predispoziții populare antieuropene, alimentând prin comportamentul său și aducând la putere forțe politice extremiste care promit anularea oricăror Acorduri cu Uniunea Europeană și care împroașcă în România cu ce au mai murdar la îndemână.

Ne-am bucurat ieri văzând-o venită la Chișinău pe doamna Viorica Dăncilă, noul prim-ministru al României, prima femeia prim-ministru din istoria României. Să-i fie României de bun augur. Nu a venit nici ea cu mâinile goale, a agitat și ea tema imperativă a ducerii la capăt a gazoductului, a interconectărilor energetice, a asistenței financiare care trebuie folosită rațional și eficient de către autoritățile de la Chișinău. Am vrea să credem că nu e a semn rău cele două mici descumpăniri ale doamnei prim-ministru atunci când a făcut primii pași la intrarea în Aeroport și a doua oară la intrarea în Reședința de stat. O putem da pe capriciile vremii iertând gazdele de „micile” scăpări.

Ceea ce neliniștește este replica de neuitat, dată anul trecut premierului de la București Grindeanu de către premierul de la Chișinău Filip: „In relația cu Romania nu se va schimba nimic…”

Asta înseamnă : voi nouă ne dați bani pentru salarii și pensii, mașini și echipamente; noi vouă vă livrăm cantități enorme de promisiuni de reforme; poporului nostru îi garantăm stabilitate în starea lui de sărăcie; alesului nostru – Dodon – poftă de muncă pe tărâmul antiromânismului de grotă.

Să stea în liniște și pace România și Uniunea Europeană, pentru că Guvernul Partidului Democrat este în Republica Moldova garantul sigur al neschimbării.

 

Valeriu Saharneanu, 28 februarie 2018

Concluziile Consiliului UE aprobate la Chișinău „în nume personal”

Luni, 26 februarie, Consiliul Uniunii Europene a discutat „progresul” Republicii Moldova vizavi de implementările ce ar trebui făcute în calitate de semnatară a Acordului de Asociere în domeniile sistemului electoral, libertății presei și lupte cu corupția.

În concluziile formulate în 27 de puncte, Consiliul UE nu prea a găsit cuvinte cu nuanță pozitivă care să le adreseze guvernării de la Chișinău. Doar un scurt început de frază, având și acela pusă în cap conjuncția „deși”, care în context vine să exprime un mare regret, o părere de rău, dar și o condamnare. Meticuloasă în alcătuirea de expresii diplomatice simandicoase, instituția europeană zice, în acel început, către sforarii de la Chișinău: „Deși (UE) recunoaște pașii deja făcuți de Moldova…”

Asta le-a trebuit sforarilor de la Chișinău. Ei nu au mai apucat să citească fraza până la capăt care, după virgula de rigoare, are următoarea continuare logică: „… Consiliul evidențiază faptul că este crucial ca reformele începute… să continue și să fie implementate„. Merită să reținem cu câtă rigiditate formulează simandicoasa: „este crucial”, reformele… să fie implementate”.

Fiecare cuvânt, sintagmă parcă este sculptată în granit, fiecare în parte cerându-și dreptul la semnul exclamării. Traduse în termeni mai de pe la Schinoasa ele trebuie citite astfel: „Cât se poate, bre mincinoșilor, hoților și corupților să vă faceți doar hatârul vostru și să vă bateți joc de populație?” Dar, traducerea nu va ajunge niciodată la creierul mic al coordonatorului Republicii Moldova, tot așa cum nu a ajuns nici partea de frază rămasă necitită. Lui i-a fost de ajuns miezul începutului de frază al concluziilor Consiliului UE, încorporat în formulă de serviciu:  „(UE)…recunoaște pașii făcuți de Moldova”.

Întrând de zor pe pagina sa de Facebook, Plahotniuc s-a grăbit să „dea apreciere” discuțiilor serioase de la Bruxelles și să „facă bilanțul” trudei de o zi a mai multor Miniștri de Externe din Europa: „Concluziile emise de Consiliul Uniunii Europene ne încurajează să continuăm, ca echipă a Partidului Democrat, reformele pe care ni le-am asumat… Rămânem puternic angajați față de nevoile oamenilor din Republica Moldova și îi asigurăm pe partenerii noștri internaționali că au la Chișinău interlocutori serioși și realiști, inclusiv în domeniile în care este loc de mai bine. În nume personal, salut angajamentul Uniunii Europene față de Republica Moldova și interesul constant pentru dezvoltarea țării noastre, reconfirmat astăzi de oficialii prezenți la Bruxelles”.

Ați reținut cuvintele cheie ale textului de „apreciere”: „concluziile ne încurajează să continuăm”,  „rămânem puternic angajați”, „au la Chișinău interlocutori serioși”, „în nume personal, salut angajamentul Uniunii Europene”.

Nota se vrea drept răspuns oficial la Concluziile formulate, precum am remarcat, în 27 de puncte ale Consiliului Uniunii Europene. În proporție de 99,99 la sută acestea arată asupra restanțelor, abuzurilor și evaziunilor  guvernării de la Chișinău de la normele statului de drept în materie de reforme, libertatea presei și lupta cu corupția. Observați, NOTA nu a venit de la nici unul dintre „interlocutorii serioși” cu funcții de demnitate publică în stat. Ea a venit, „în nume personal”, din însăși tenebra statului-oligarhat.

Un mesaj sinistru al politicianului proscris, nerecunoscut și nedorit în Europa, care, parcă în bătaie de joc vine, nechemat, să-i asigure și pe cei preacredincioși din Europa, și pe cei necredincioși de acasă că „concluziile … ne încurajează să continuăm…”  Și nu avem nici un temei să nu-l credem. Va continua în aceeași manieră: mimând reformele, strangulând presa, simulând lupta cu corupția.

Facem afirmația pornind de la o legitate confirmată cu vârf și îndesat de la 2009 încoace: Plahotniuc, „ca echipă a Partidului Democrat”, altceva nu știe a face decât să mintă, să fure și să-și bată joc, în cel mai cinic mod, de populație.

Valeriu Saharneanu, 26 februarie 2018  

De ce și cât de periculos este politicianul Leancă?

Cineva care îl cunoaște pe Leancă doar de pe ecran ori din paginile vreunei publicații tipărite și nu are habar ce înseamnă Leancă în viața politică de zi cu zi, ar putea să se mire de faptul că vis-a-vis de el se pune problema politicanului periculos. Așa credeam și noi înainte de a ne cunoaște eroul în viața (politică) de zi cu zi.

Ne veți întreba de unde și de ce a apărut anume acum nevoia să vorbim de Leancă. Din partea noastră – nicio nevoie. Imboldul a venit din partea cealaltă, a lui Leancă.  Alianța în care vegetează acum – PDM-PPEM (deunăzi Alianța se numea PDM-PL) – se află, din 6 martie 2017, dacă nu ați uitat, în campanie electorală. Leancă vrea  să răstoarne până la alegeri scorul (lipsei) de credibilitate al său și al partenerului. El a început să apară în interviuri lungi în care își expune, în stilul său specific languros, „virtuțile” de „politician european”. Am dat peste un asemenea interviu în „Timpul”.

Cuvintele cheie din acest interviu care au provocat imboldul apariției acestor rânduri se referă la intenția lui Leancă și a partidului său de a accede în viitorul Parlament. Cum? Simplu, ne spune dl Leancă: „totul va depinde de felul în care vom ști să ne reinventăm și să revenim…” Doamne ferește, dacă reușește să se reinventeze și să revină, ne-am zis. Este foarte periculos. Periculos pentru cetățeni, pentru stat, pentru viitorul nostru românesc și european. Dacă lui Leancă îi reușește „reinventarea”, trebuie să ne așteptăm la foarte multe lucruri rele, catastrofale, am putea spune, lucruri grele care ni s-au întâmplat nouă sub steaua lui de politican decident.

Vreți câteva amintiri de coșmar? Iată un scurt, foarte scurt, inventar al „reinventărilor”, model Leancă, în perspectiva „revenirii” lui: 1.Furtul altui Aeroport; 2.  Furtul altor 15% din Produsul Intern Brut (PIB); 3.Furtul altei Bănci de Economii. Sunt „reinventări” care ar putea să se întâmple pe un calapod de fapte vechi ce ar putea să fie comise într-un scenariu nou de guvernare, stil Leancă. Dar să nu uităm că Leancă și noul lui stăpân ar putea fi și foarte inventivi. Într-un stat capturat, aria de aplicare a spiritului inventiv, marca Plahotniuc, este nemărginită. Apropo, de stat capturat. Leancă are un merit aparte în această operă. De la mijlocul anului 2014, imediat după semnarea și parafarea Acordului de Asociere cu UE, Leancă a muncit sârguincios la proiectul oligarhic de scoatere din cărțile viitoarei guvernări a forțelor anticorupție, reprezentate de liberal-reformatori și la întărirea, pas cu pas, a partidului marii corupții, reprezentat de „democrații” lui Plahotniuc.

De acolo și până la scoaterea de la guvernare a lui Ghimpu și preluarea, în anul trecut, a locului acestuia în coaliție, alături de „democrați”, este muncă grea de salahor dedicat punerii statului în buzunarul lui Plahotniuc. Desigur, Leancă numește această muncă altcumva și se descrie pe sine cu aripi de înger neprihănit. Leancă nu pomenește de stat capturat, de instituții capturate, de daune provocate din rea-intenție, din greșeală ori din lipsă sa de competență. Spune, de exemplu, în interviu, că a avut buna intenție să salveze sistemul bancar atunci când a dispus extragerea banilor din rezerva statului. Insistă cu acest neadevăr în permanență. Dar iată ce spune zilele acestea un specialist în domeniu, președintele Băncii Europene pentru Reconstrucție şi Dezvoltare, Suma Chakrabarti, aflat în vizită de lucru la Chișinău: „În momentul producerii „jafului secolului”, sistemul bancar din Republica Moldova a fost capturat de un grup restrâns de persoane și nu funcționa pentru oameni… Sistemul bancar trebuie să lucreze pentru cei mulţi, nu pentru cei puţini.”

Domnul Suma Chakrabarti nu este singura persoană neutră în relația cu politicul de la Chișinău și de mare notorietate internațională care vorbește de statul capturat, de faptul că între instituțiile capturate făcea parte, încă pe atunci, și Banca Națională. Lucrul acesta era evident.  Deci, Banca Națională nu putea fi o sursă credibilă pentru un prim-ministru competent și responsabil. El era obligat să se gândească și la alte consecințe – la pierderile care ar putea să le provoace milioanelor de cetățeni. A semnat fără să se gândească la impact ori a executat un ordin?. În interviu „el se jură că nu fură”. Alta arată urmele pașilor lui ulteriori. Faptul că Leancă s-a apropiat foarte mult de trupul politic al lui Plahotniuc în perioada de după marele furt și faptul că bate câmpii pe această temă, fără să ceară insistent tragerea la răspundere a celor care „l-au indus în eroare”, precum afirmă în interviu, în primul rând a Guvernatorului de atunci al BNM, Drăguțanu, este dovada complicității lui indubitabile la marea escrocherie.

Ceea ce îl ajută să se mențină acolo unde se află acum este, în primul rând, protecția beneficiarului general al statului capturat, capturat cu ajutorul nemijlocit și efectiv al lui Leancă.

În al doilea rând, de mare ajutor îi este una dintre „calitățile” lui personale cele mai remarcabile – cea de a fi ipocrit. Nu unul simplu, ci unul cu dantelă, adică un mincinos rafinat și iscusit. Anume această „calitate” îl face foarte periculos. Noi, liberal-reformatorii, foștii lui colegi de Coaliție și de Bloc electoral cunoaștem această iscusință, amestecată cu tupeu, al lui Leancă. Filat ar avea completări esențiale la această simplă constatare a noastră. Integrarea Europeană, la fel, dacă ar fi fost un vector însuflețit să poată să ne spună cât de mult a fost trădată. O vom face noi, în numele ei, cu alte prilejuri.

Fățărnicia i-a fost de mare ajutor în anii cât a fost prim-ministru. Pe mulți a reușit să-i tragă pe sfoară datorită acestui talent. Recunosc, am fost și noi, unii colegi de Coaliție, printre aceștia. Cine să creadă că un politician relativ tânăr, cu studii europene și cu vocea și înfățișarea unui blajin, să fie capabil de atâtea bazaconii? Acum, în urma lor suferă peste 90 la sută dintre cetățeni, este pus în pericol un destin de țară, un viitor care părea atât de luminos în prima jumătate a anului 2014. Instalat în funcția de viceprim-ministru în guvernarea statului complet capturat, cei care îl mânuiesc, mizează pe umbra imaginii bune pe care o avea Leancă în acel an în Europa. Atunci, din rațiuni geopolitice, Europa a trecut, călcându-și pe inimă, peste prima mare coțcărie făcută de Leancă cu Aeroportul. După marele jaf al miliardului ieșit de sub semnătura lui și alipirea completă și totală la interesele oligarhului Plahotniuc, Leancă poate pleca în Europa doar în  calitate de strigoi al unui regim făcut de marea corupție, nicidecum ca demnitar de stat credibil și stimat.

Interviurile mari și voluminoase ale lui Leancă sunt pentru a „reinventa” masca sparta a unui politician cu chip european. Ceea ce este o altă coțcărie. De asta ne-am asumat datoria să emitem în acest articol avertizarea că Leancă este un politican periculos. Pe cât de periculos? Pe atât, pe cât poate fi de folos o rangă*  în mâna unui spărgător de bancă aflat în exercițiu. Or, Leancă, asta a fost și asta este – o unealtă docilă și care vrea să fie încă eficientă în mâna răufăcătorilor acestui stat.

Valeriu Saharneanu, 16 februarie 2018

*rángă f., pl. e și răngĭ (germ.?). Sud. Raz, lom, drug de fer cu un capăt lățit cu care se scot petrele din pavaj, se sparg ușile ș. a. V. daltă. (DEX)

La temă vezi și: http://valeriusaharneanu.com/iurie-leanca-tupeu-si-nesimtire/

Întrebări pentru seri de duminică: De ce coreenii de sud și de nord au putut, iar românii de vest și de est nu pot?

Întrebarea mi-a apărut la privirea ceremoniei de deschidere a celei de-a XXIII-a ediții a Jocurilor Olimpice de iarnă de la PyeongChang, Coreea de Sud.

La ceremonie, echipele Coreei de Sud, gazda evenimentului, și a Coreei de Nord, au defilat sub același drapel – cel al Coreei Unite. Toate agențiile de presă din lume au etichetat gestul, drept unul istoric. Este un mesaj cât se poate de clar și extrem de puternic dat lumi, precum că cele două Corei au în vedere reunificarea națiunii, chiar dacă la moment este despărțită în două state cu sisteme politice și regimuri de guvernare diametral opuse.  

În același timp, la PyeongChang, echipele României și Republicii Moldova, mult mai mici ca număr, au defilat aparte, fiecare cu drapelul ei, chiar dacă tricolorul este același, iar sistemele politice și regimurile de guvernare sunt formal identice. Un singur tricolor, o singură echipă a românilor ar fi fost un semnal extrem de grăitor în anul Centenarului Marii Uniri de la 1918, un act de manifestare a demnității naționale consolidate și a voinței de îndreptare pașnică a unei nedreptăți istorice. Un mic plus de demnitate aduce întotdeauna un mare plus de valoare. 

Asta este întrebarea pentru seara duminicii de azi: De ce conducerea Coreei de Sud și cea a Coreei de Nord, atât de diferite ca sisteme și regimuri, de-a gata uneori să se încaiere mortal, au putut conveni să arate lumii că ei au în vedere reunificarea peninsulei populate de nația coreeană, iar românii, despărțiți doar de un râu pașnic și trăitori în două state democratice în centrul Europei națiunilor unite, nu că nu au putut, dar nici nu au încercat să trateze un act simbolic similar.

Ce i-a luminat pe coreeni să vrea reunificarea și ce îi ține separați pe români? Să fi fost regimul comunist sovietic, care a sucombat cu aproape treizeci de ani în urmă, mai nociv pentru mințile și instinctele de unificare ale românilor, ca regimul comunist, încă existent, al Coreei de Nord, care, iată, demonstrează că primul semn de revenire la normalitate ar putea să se manifeste anume printr-un act de reunificare istorică?

Știm ce-i desparte pe coreeni. Regimurile comuniste generate în secolul XX de Rusia bolșevică au divizat popoare și națiuni și le-au insuflat ideologia urii, intoleranței, terorii dintre frați. Pe toate continentele unde a căzut sămânța urii ea a despărțit națiuni și a pus față în față părți din ea ca pe cei mai nesuferiți dușmani. Războaiele civile ațâțate de comunism au fost deosebit de crâncene în secolul XX. Slăbirea și dispariția comunismului a apropiat și a tămăduit rănile. Exemplele Germaniei și al Vietnamului sunt concludente. Aceste țări s-au unit și națiunile lor trăiesc unite, deși în sisteme și regimuri diferite. Dovadă că unitatea națională este prioritară regimurilor descătușate de lanțurile comunismului sovietic.  

Regimul coreean de nord este încă sub dominația ideologii nocive a unui comunism cu specific oriental, dar  inoculat de același nefast bolșevism sovietic. Cu toate acestea, gestul de la Olimpiadă a uimit prin claritatea exprimată a intenției de reunificare, intenție susținută cu celeritate și promptitudine de regimul democratic din sud.

De ce tendința asta nu se manifestă la români, mai cu seamă la cei de la est de râul Prut? Nu mă refer la populație. Am în vedere regimurile diriguitoare. Să fie regimurile corupte, care stăpânesc Republica Moldova, mai comunistoide din punct de vedere al (in)capacității de rezolvare a unui imperativ național atât de pregnant, cum este reunificarea cu partea majoritară a națiunii, decât un regim comunist sadea?

Ori este dovada că cele două părți ale națiunii române încă nu s-au eliberat de lanțurile bolșevismului, lăsate de ele, nepăsător, să ruginească aninate de grumazul conștiinței lor?

Valeriu Saharneanu, 11 februarie 2018

P.S.

Formula din titlu, „Întrebări pentru seri de duminică”, este parafrazarea unei rubrici care a făcut istorie la Radio Vocea Basarabiei libere. Rubrica îngrijită de Maria Saharneanu s-a numit „Interviuri pentru seri de duminică” și se constituie într-un patrimoniu sonor viu al istoriei noastre recente.

Vaccinul împotriva cancerului a trecut cel mai important test

UNIMEDIA, citând Playtech.ro (autor: Nicoleta Apostol), ne readuce în atenție subiectul vaccinului împotriva cancerului.

Pentru că știrea ar putea aduce o rază de lumină și o speranță în plus celor care suferă, am hotărât să-i ofer spațiu suplimentar pe blogul personal. Atât de mult le lispesc oamenilor știrile positive… (V.S.)

Vaccinul împotriva cancerului este speranța multor oameni. Astfel, după ce a fost anunțată „formula minune”, care poate elimina tumorile, cercetătorii au testat-o pe șoareci. Rezultatul este mai mult decât satisfăcător.

Studiul efectuat de cercetători de la Stanford University School of Medicine arată că injectarea a doi agenți imunostimulatori, în cantități minuscule, direct în tumorile solide ale șoarecilor pot elimina toate urmele de cancer. Astfel, acest vaccin ar putea fi cea mai la îndemână soluție a omenirii.

Metoda funcționează pentru multe tipuri diferite de cancer, chiar și în cazul tumorilor apărute spontan. Cercetătorii cred că aplicarea locală a cantităților foarte mici din acești agenți ar putea servi ca o terapie rapidă și relativ ieftină în combaterea tumorilor. În plus, șansele să existe efecte secundare după aplicarea terapiei sunt foarte mici.

Aceast vaccin ocolește nevoia de a identifica obiective tumorale specifice imunității și nu necesită activarea en-gros a sistemului imunitar, ori personalizarea celulelor imunitare ale pacientului. Unul dintre cei doi agenți este deja aprobat pentru utilizare la oameni, în timp ce celălalt a fost testat pentru uz uman în mai multe studii clinice independente. Un studiu clinic a fost lansat în ianuarie pentru a testa efectul tratamentului la pacienții cu limfom.

Ronald Levy, profesor de oncologie, este un pionier în domeniul imunoterapiei împotriva cancerului, în care cercetătorii încearcă să valorifice sistemul imunitar pentru combaterea cancerului. Cercetările efectuate în laboratorul său au condus la dezvoltarea rituximabului, unul dintre primii anticorpi monoclonali aprobați pentru utilizare ca tratament anticancer la om. El este și cel care a condus studiul care poate schimba și salva multe vieți.

Unele abordări pentru imunoterapie se bazează pe stimularea sistemului imunitar pe tot corpul. Altele vizează punctele de control care se găsesc în mod natural, care limitează activitatea celulelor imune. Cu toate acestea, altele, ca terapia celulelor T, recent aprobată pentru tratarea anumitor tipuri de leucemie, însă necesită îndepărtarea celulelor imune din organism și ingineria genetică pentru a ataca celulele tumorale.

(Unimedia cu referință la playtech.ro)

9 februarie 2018