Cât ne revine din rușinea Papei?

Papa de la Roma este o personalitate influentă nu numai în lumea creștină și nu  numai pe partea de spiritualitate. Pe parcursul istoriei Vaticanul a jucat un rol important în marile transformări ale lumii. Este cunoscut faptul că spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Papa Pius al XII-lea a manifestat dorința să participe alături de marile puteri aliate la tratativele de pace. Stalin, care considera că Vaticanul este un bastion al imperialismului, s-a opus dorinței cu celebra deja replică: „Dar câte divizii are Papa?” La moartea dictatorului sovietic, survenită în 1953, Papa Pius ar fi spus: „Acum va vedea câte divizii avem.”

Sunt bine cunoscute faptele și recunoscute meritele Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea la prăbușirea comunismului în Europa. Polonez fiind, Papa Karol Józef Wojtyła s-a adresat conaționalilor săi în plină perioadă de prigoană comunistă cu cuvintele „Nu vă temeți!” și „Adevărul ne face liberi…” Chemările și predicile lui au avut un efect mult mai mare decât toate tancurile și uriașul arsenal de arme de distrugere în masă de care dispunea Blocul comunist. „Nu există război sfânt; numai pacea este sfântă.”, spunea răspicat Papa Ioan Paul încercând să tempereze crizele Războiului Rece. Pe de altă parte, deja după biruința lui asupra comunismului și aflându-se în 1999 într-o vizită istorică în România, Papa Ioan Paul al II-lea i-a atribuit țării noastre numele de Grădina Maicii Domnului.

Papa Francisc, actualul Suveran Pontif de la Vatican, este foarte implicat în efortul de facere a lumii de azi mai bune, mai drepte și mai înțelepte. Suveranul simte că lumea se află în pragul unor mari și periculoase provocări. Ea este pe punctul revenirii la un nou Război Rece. Unii lideri găsesc motiv de mândrie și infatuare în diavolească treabă de perfecționare a armelor de distrugere și în etalarea acestor arme. Țările cele mai dezvoltate investesc sume exorbitante în modernizarea formelor și metodelor de ucidere în timp ce popoarele au nevoie de pace și mijloace pentru a-și îmbunătăți condițiile de trai, a dezvolta economiile, a proteja natura și a promova la nivel global armonia conviețuirii între religii și popoare.

Duminică, creștinii catolici și protestanți au sărbătorit ziua Învierii Domnului Isus Hristos și cu acest prilej, vineri, în ziua Răstignirii, Papa Francisc a venit la tradiționala rugăciune a Căii Crucii de la Colosseumcu cu un discurs de resemnare în fața faptei de sacrificiu a Mântuitorului și de îndrumare a popoarelor lumii. Anul acesta discursul-rugăciune s-a numit „Doamne, dăruiește-ne rușine, căință și speranță”.

Căința și speranța sunt doleanțe mai des invocate în rugăciunile Pontifilor, dar, iată, rușinea… este o categorie de care părea că au uitat chiar și ei, înșiși Suveranii. A venit în 2018 să ne-o pună în obraz Papa Francisc, care zice: „Doamne Isuse, privirea noastră este îndreptată spre tine, plină de rușine, de căință și de speranță. În fața iubirii tale supreme ne pătrunde rușinea pentru că te-am lăsat singur ca să suferi pentru păcatele noastre…”.

 

Voi anexa la capătul acestor rânduri textul integral al rugăciunii. Trebuie să vă pătrundeți cu propria minte de profunzimea și întreaga cuprindere de înțelesuri a acestui fenomenal discurs papal.  

 

În fond, în duscurs, Papa Francisc ne atrage atenția cât de nerecunoscători suntem noi azi față de fapta lui Isus, cel care întruchipează suferința și mântuirea ori mântuirea prin suferință. Nouă, oamenilor, ar trebui să ne fie rușine pentru că l-am trădat de atâtea ori și continuăm să o facem într-o veselie nebună și inconștientă. Suferința, și recunoștința pentru suferință, este ideea axială în jurul căreia se construiesc celelalte valori, – ne sugerează Papa. Idee perfect plauzibilă și pentru popoare, entități constituite din indivizi, făcuți, la rândul lor, după „chipul și asemănarea Domnului”.

 

Poporul român este unul dintre acestea în Europa. Ceea ce se știe despre el cu siguranță este că nu a venit de nicăieri și nicăieri nu a plecat pe parcursul a mii de ani de pe vatra pe care se află și astăzi. Pentru acest „cusur” a fost supus unor suferințe aspre de tot. Cei care au venit peste el de aiurea l-au biciuit, l-au decimat, l-au supus foamei, deportărilor, i-au ars casele și câmpurile în rod, i-au bătut cuie în brațe și în picioare, l-au răstignit pe cruce și l-au supus celor mai crunte torturi. Cea mai gravă a fost nu tortura fizică, cum ar fi tăierea brațelor sau chiar a capului, ci tortura mentală. 

 

Regimurile dușmane care au tăbărât peste națiunea română în secolul XIX și XX au urmărit anume aceasta: să rupă amintirea generațiilor în creștere de suferința generațiilor petrecute, cele care s-au sacrificat cu miile și sutele de mii ca sufletul și ființa  lor să dăinuiască prin ea, pentru a putea continua în generațiile care vor urma. Efectul brutal al unei asemenea frânturi l-am constatat ieri în chip fatal la românii dintre Nistru și Bug, care practic au dispărut, și îl sesizăm astăzi în manifestări egoiste la moldovenii dintre Nistru și Prut, care, parte din ei, nu văd lucru bun în unirea cu frații lor din România. Și asta nu pentru că unirea nu ar fi lucru bun ca atare, din contră – de la ea ar avea de câștigat trăitorii de azi și urmașii lor de mâine – ci,  pentru că această voință le-a șoptit-o la ureche dușmanii.

 

Cum să nu te cuprindă rușinea pentru asta. Rușinos este că de fiecare dată ne pomenim că îl alegem pe tâlharul Baraba (Voronin, Lupu, Plahotniuc, etc.), și nu pe Hristoasa națiune; pe hoții cei mai jegoși și nu pe patrioții onești. Exact ca în rugăciunea Papei Francisc: „rușinea că l-am ales pe Baraba și nu pe tine, puterea și nu pe tine, aparența și nu pe tine, pe dumnezeul banului și nu pe tine, mondenitatea și nu veșnicia.”  Risipim suferința premergătorilor,  îi negăm valoarea și, fără această greutate de balast, ne pierdem echilibrul, cădem în desuetudine, ne golim creierul de memoria care ne identifică. Drept spunea Papa Ioan Paul al II-lea, „Creierul gol este sălașul diavolului”.

 

Negarea identității de neam și respingerea reîntregirii cu frații este curată lucrare diavolească, este faza istoriei noastre milenare când între Prut și Nistru ar trebui să ne pătrundem de rușinea că am pierdut rușinea. În săptămâna patimilor în care ne aflăm, să luăm asupra noastră măcar atât din rușinea de care ne-a amintit că ar trebui să o avem Suveranul Pontif.  

Valeriu Saharneanu, 2 aprilie 2018

 

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
după celebrarea Căii Crucii la Colosseum
Vinerea Mare, 30 martie 2018

Doamne Isuse, privirea noastră este îndreptată spre tine, plină de rușine, de căință și de speranță.

În fața iubirii tale supreme ne pătrunde rușinea pentru că te-am lăsat singur ca să suferi pentru păcatele noastre:

  • rușinea pentru că am fugit din fața încercării deși ți-am spus de mii de ori: „chiar dacă toți te părăsesc, eu nu te voi părăsi niciodată”;
  • rușinea că l-am ales pe Baraba și nu pe tine, puterea și nu pe tine, aparența și nu pe tine, pe dumnezeul ban și nu pe tine, mondenitatea și nu veșnicia;
  • rușinea pentru că te-am ispitit cu gura și cu inima, de fiecare dată când ne-am aflat în fața unei încercări, spunându-ți: „dacă tu ești Mesia, salvează-te și noi vom crede!”;
  • rușinea pentru că atâtea persoane, și chiar unii slujitori ai tăi, s-au lăsat înșelați de ambiție și de lauda deșartă pierzând demnitatea lor și prima lor iubire;
  • rușinea pentru că generațiile noastre lasă tinerilor o lume fracturată de diviziuni și de războaie; o lume devorată de egoism unde tinerii, cei mici, bolnavii, bătrânii sunt marginalizați;
  • rușinea de a fi pierdut rușinea;

Doamne Isuse, dă-ne mereu harul sfintei rușini!

Privirea noastră este plină și de o căință care în fața tăcerii tale elocvente imploră milostivirea ta:

  • căința care răsare din certitudinea că numai tu ne poți mântui de rău, numai tu ne poți vindeca de lepra noastră de ură, de egoism, de mândrie, de aviditate, de răzbunare, de lăcomie, de idolatrie, numai tu poți să ne îmbrățișezi din nou redându-ne demnitatea filială și să ne bucurăm pentru întoarcerea noastră acasă, la viață;
  • căința care răsare din faptul de a simți micimea noastră, nimicul nostru, vanitatea noastră și care se lasă mângâiată de invitația ta suavă și puternică la convertire;
  • căința lui David care din abisul mizeriei sale regăsește în tine unica sa forță;
  • căința care se naște din rușinea noastră, care se naște din certitudinea că inima noastră va rămâne mereu neliniștită până când nu te găsește pe tine și în tine unicul său izvor de plinătate și de liniște;
  • căința lui Petru care întâlnind privirea ta a plâns amar pentru că te-a negat în fața oamenilor.

Doamne Isuse, dă-ne mereu harul sfintei căințe!

În fața maiestății tale supreme se aprinde, în întunecimea disperării noastre, scânteia speranței pentru că știm că unica ta măsură de a ne iubi este aceea de a ne iubi fără măsură;

  • speranța pentru că mesajul tău continuă să inspire, și astăzi, atâtea persoane și popoare că numai binele poate învinge răul și răutatea, numai iertarea poate dărâma supărarea și răzbunarea, numai îmbrățișarea fraternă poate risipi ostilitatea și frica de celălalt;
  • speranța pentru că jertfa ta continuă, și astăzi, să emane parfumul iubirii divine care mângâie inimile atâtor tineri care continuă să-ți consacre viețile lor devenind exemple vii de caritate și de gratuitate în această lume a noastră devorată de logica profitului și a câștigului ușor;
  • speranța pentru că atâția misionari și misionare continuă, și astăzi, să sfideze conștiința adormităa umanității riscându-și viața pentru a te sluji pe tine în cei săraci, în cei rebutați, în imigrați, în cei invizibili, în cei exploatați, în cei înfometați și în cei închiși;
  • speranța pentru că Biserica ta, sfântă și făcută din păcătoși, continuă, și astăzi, în pofida tuturor tentativelor de a o discredita, să fie o lumină care luminează, încurajează, ridică și mărturisește iubirea ta nelimitată față de omenire, un model de altruism, o arcă de mântuire și un izvor de certitudine și de adevăr;
  • speranța pentru că din crucea ta, rod al avidității și lașității atâtor învățători ai Legii și ipocriți, a izvorât Învierea transformând întunericul mormântului în strălucirea zorilor duminicii fără de apus, învățându-ne că iubirea ta este speranța noastră.

Doamne Isuse, dă-ne mereu harul sfintei speranțe!

Ajută-ne, Fiu al Omului, să ne despuiem de aroganța tâlharului pus la stânga ta și a miopilor și corupților, care au văzut în tine o oportunitate de exploatat, un condamnat de criticat, un înfrânt de batjocorit, o altă ocazie pentru a pune asupra altora, și chiar asupra lui Dumnezeu, propriile păcate.

În schimb îți cerem, Fiu al lui Dumnezeu, să ne întruchipăm cu tâlharul cel bun care te-a privit cu ochi plini de rușine, de căință și de speranță; care, cu ochii credinței, a văzut în înfrângerea ta aparentă victoria divină și astfel s-a îngenuncheat în fața milostivirii tale și cu onestitate a furat paradisul! Amin!

Lasă un răspuns