Valeriu Saharneanu

Când ai dubii, spune adevărul. (Mark Twain)

Home » Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit

Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit

Autor Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea.

Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi

de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. 

            Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte, spune că – în urmă cu un veac şi jumătate, la Congresul de la Paris din 1856 – reprezentantul Angliei, contele Clarendon[1], excedat de insistenţa cu care ministrul de externe al Imperiului Francez, contele Walewski, susţinea cauza unirii Principatelor române (ceea ce însemna şi autonomizarea lor deopotrivă de sub tutela otomană şi de sub cea rusă) i-ar fi obiectat: “Bine, să se unească; dar credeţi că vor fi capabili să se guverneze singuri?” Dacă credităm această vorbă, dincolo de butada reprezentantului unei mari naţiuni la adresa unui popor care abia se pregătea să intre în istorie, e în ea ceva serios (și foarte englezesc): cum se va putea guverna o ţară căreia-i lipsesc şcolile, instituţiile şi elita pe care acestea o produc ?

            Ei bine – se va putea spune – până la urmă s-a guvernat. Da, dar cum? La Belle Epoque a lui Carol I – timp pe care astăzi suntem tentaţi să-l mitizăm, uitându-ne doar la o infimă parte a urbanului – s-a terminat, să nu uităm, cu ultima jacquerie a Europei, cea din 1907[2] (fenomen pe care Occidentul nu-l mai cunoştea de la finele Evului Mediu). Violenţa răscoalei şi cea a represiunii prin care a fost înăbuşită ne-a situat nu în Evropa spre care aspiram, ci în proximitatea Rusiei unde, cu doi ani mai înainte, manifestaţia preotului Gapon (culmea – de susţinere a Ţarului!) sfârşise sub baionetele cazacilor din Gardă și unde pogromurile erau curente. Am intrat în Marele Război complet nepregătiţi şi, în doar trei luni, am pierdut tot ce era de pierdut. A urmat mizeria – cu tifoida ei – şi foametea, care au făcut incomparabil mai multe victime decât războiul[3]. Când, la capătul lui, ne-am regăsit în noul stat – România Mare –, datorând aproape totul conjuncturii, ne-a prins bine Petre P. Carp: “Ţara asta are atâta noroc, că nu mai are nevoie de oameni politici!” Nu îndrăznim a o spune, însă Marea Unire – la care nici n-am fi visat înainte de cele 14 puncte ale Președintelui Wilson – n-au făcut-o câțiva intelectuali romantici din orașele transilvane, ci acordul marilor puteri, pe fondul expansiunii comunismului într-o lume epuizată de război. Apoi am trăit “visul nostru milenar”: cu abdicări şi reveniri, cu guverne la câteva luni și de câteva zile, cu defilări de ţărani desculţi în noroi, cu averi făcute (şi pierdute) în casa Duduii şi, finalmente, cu Carol al II-lea (ce-şi încheia tragicomedia de dictator latino-american) fugind sub gloanţe. Am intrat într-un alt război pentru care eram – iarăşi! – nepregătiţi, ne-am jucat de-a măcelul (pe spezele unor evrei nefericiţi) în Transnistria, apoi ne-am înglodat în Stepa Calmucă şi la Cotul Donului luând de bună promisiunea unui dezaxat. Am sfârşit cu ruşii peste noi şi cu comuniştii la putere, fără “cobeligeranţă” (doar luptasem 37 de luni de partea Germaniei naziste!) şi în regim de ocupaţie militară. Pe-aceasta am înlocuit-o, în ’58, cu ocupaţia internă (uneori mai feroce decât cea străină), care a părut a se destinde la finele anilor ’60 şi-a ne lăsa să întrezărim paradisul consumerismului, pentru a sfârşi – după doar un deceniu – în mizerie, turnătorie şi încă o lovitură de stat.

Ne-am compromis intrarea în lume cu Târgu Mureş-ul şi mineriadele, am refuzat două decenii schimbarea, am înlocuit o oligarhie cu alta (sau, poate, nici măcar atât, doar o aripă a oligarhiei cu alta), am încercat să legiferăm privilegiile feudale şi am sfârşit urmărind meduzaţi un spectacol de bâlci, fără a mai şti cu cât suntem datori şi de unde o să ne plătim datoria. Am dat jos şi am omorât doi şefi ai statului, am alungat din ţară alţi doi, pe unul l-am suspendat de două ori, prim-miniştrii (sau Preşedinţii de Consilii, cum se numeau odată) morţi de glonţ, de frig sau de foame sunt o mulţime, am schimbat vreo 7 Constituţii, am construit şi am dărâmat industrii, şi, la capătul tuturor acestora, am rămas ţara cea mai săracă a Europei, cea care stă cel mai prost la toţi indicatorii vieţii civilizate: infrastructură, cultură, educaţie, sănătate, servicii. E adevărat, distanţa ce ne separă de Occident nu mai e veacuri sau de decenii, ci de cinci milioane de suflete, care şi-au luat lumea în cap şi s-au dus – mai ceva ca refugiaţii războaielor şi ai sahelului – să-şi facă, cu mâinile lor, în altă parte ceea ce nu pot face în propria lor ţară. Creşte distanţa dintre provinciile ţării, dintre judeţe, dintre oraşe şi dintre acestea şi sate. Unitatea – pe care-am celebrat-o nu demult cu atâta pompă – se scorojeşte şi se fărâmiţează sub ochii noştri. Ar fi greu să spunem că englezul acela, de-acum un veac şi jumătate, nu ştia ce vorbeşte!

            Cu toată superbia unei puteri coloniale la apogeu, diplomatul englez se întreba (şi, prin ricoşeu, ne întreba): cum se poate guverna o ţară ai cărei conducători – în mod fatal, autoproclamaţi – nu fac nimic altceva decât să caute, în lungi reglări de conturi între clanuri (bazate pe rudenie sau pe alianțe), ce iau aparenţa unui război civil (chiar dacă purtat doar în seraiul puterii), să-şi însuşească privilegiile reprezentanţilor fostelor puteri tutelare? Nouă ne place să credem că suntem europeni, înţelegând prin aceasta că ne supunem aceleiaşi logici a modernității ca ţările prospere ale continentului. În fapt, semănăm mai mult cu fostele colonii ale acestora. Am intrat foarte târziu în Modernitate și am participat foarte puțin la crearea acesteia; mai mult i-am suportat efectele și – cel mai adesea – am pendulat între fascinația pentru módele și produsele ei și dezamăgirea dislocării pe care o produce, cea care ne-a scos din lumea în care am trăit veacuri întregi și ne-a lăsat nicăieri după ce visul consumerist s-a destrămat.

Ironia sorții face ca singurii noștri oameni politici adevărați să fie cei din vremea Congresului de la Paris; ei au știut să profite de incredibila șansă a acelui moment, lor le datorăm întâia Unire (fără de care n-am fi existat ca stat) și – apoi – Independența, crearea instituțiilor statului modern și, nu în ultimul rând, a unei generații de oameni de cultură ce au reprezentat adevăratul unificator al lumii noastre. După aceea nimic n-a mai fost la fel: 1907 a fost urmat de împroprietărirea din 1921 care s-a împotmolit administrativ și a sfârșit în criza din 1929; Primul Război a fost un dezastru complet, răscumpărat de victoria Aliaților, parlamentarismul interbelic s-a stins în dictatura regală, nerezolvarea problemelor ruralului și a  primei urbanizări a dus la dezvoltarea extremelor, 1940 a dat – cu adevărat – măsura unui interbelic atât de idealizat ulterior. Apoi a venit a Războiul, cu dictatura lui militară și cu decizii total neinspirate și pline de consecințe, care ne-au marcat mult după după 1944.

După aceea, un deceniu, am fost o țară ocupată de o armată străină și condusă de niște Quisling-i locali, atenți doar la faptul de a-și mulțumi stăpânul din altă parte. Când am scăpat de ruși ne-am trezit că aceiași oameni de pe vremea lor, sub pretextul naționalismului, au devenit ocupanți interni. Industrializarea fără noimă a distrus satele și a sfârșit – odată cu încetarea schimburilor tehnologice – în ruină. Totul s-a terminat cu un carnaval sângeros în decembrie 1989. Am ratat racordarea la Europa în anii ’90, dar ne-a recuperat Occidentul după 2000, am risipit aproape tot ce-am avut, ne-am certat și ne-am împăcat toți cu toți, am profitat de valul de produse ieftine și de calitate mediocră (produse de China și de alte țări ale fostei Lumi a Treia) pentru a ne construi mai mult o imagine decât o realitate și – ratând adevărata schimbare – ne-am pomenit cu o treime din populație peste granițe.

            Aici suntem acum: nici mai bine și nici mai rău ca altădată. Nici mai bine, pentru că – la fel ca-n interbelic (cu Versailles-ul lui și cu ”garanțiile franco-engleze”) – toată stabilitatea noastră stă pe niște realități externe, pe care, în fapt, nu le putem controla: NATO, Uniunea Europeană, producția ieftină a țărilor rapid industrializate din alte continente. Orice mișcare în interiorul acestora s-ar traduce printr-un seism în lumea noastră. Iar capacitatea noastră de rezistență la un seism economic n-ar fi mai mare decât în anii ’80, nici cea militară n-ar depăși-o pe cea din 1940. La limită, n-avem decât cele două măsuri clasice în istoria noastră: ”strângerea șurubului” (adică creșterea taxării și majorarea prețurilor, dublate de ”consolidarea” autoritarismului) și – dacă nu mai funcționeză aceasta – fatalismul nostru etern: ”ce-o da Domnul!” Dar nici mai rău nu suntem: urbanizarea a atins cote semnificative și e inevitabilă pentru majoritatea celor rămași în rural, de bine – de rău, cu materialele ieftine ale altora am reușit, mai toți, să ne încropim o existență decentă (și mai asemănătoare cu cea europeană de azi, decât cu cea din ”tradiționalul” nostru de până acum 50 de ani) și – atâta timp cât ne putem sprijini pe cei trei piloni: UE, NATO și producția ieftină din exteriorul acestora – avem șansa de a crește în continuare. Numai că, lipsită de o direcție și de o organizare, creșterea aceasta – atâta câtă e – este haotică și nu produce efecte de multiplicare la scară socială. Odată ce avem posibilitatea de-a o compara cu ceea ce se întâmplă în alte părți, realizăm că e mult mai înceată (cifrele mai mari ale statisticii nu atestă decât faptul că avem de recuperat mai mult) și că încetineala ei – grevată de corupție, neseriozitate și lipsă de imaginație – erodează viețile celor rămași în țară.

            Pentru ca dezvoltarea să-ți găsească un ritm bun și susținut ar trebui ca decidenții – în speță oamenii politici – să-și înțeleagă rostul și să acționeze în consecință. Numai că, din păcate, politica noastră nu e construită pe acțiune și pe responsabilități, ci pe privilegii și pe orgolii. Cu atât mai mari, acestea din urmă, cu cât oamenii ce le revendică sunt mai mici. Să-i vedem, pe rând, pe cei cu care-avem de-a face.

            Președintele. Prima dată a fost ales în lipsă de ceva mai bun, iar a doua oară din inerție. Marele lui merit a constat în cvasi-absența sa din viața publică. Într-o țară în care – până foarte recent – funcția supremă în stat a fost personificată în exces (reducând astfel decizia politică a șefului statului la capriciile unui om), placiditatea d-lui Iohannis prezenta șansa de-a ne decupla de la conspirațiile și scandalurile Cotroceniului. Personificând vreme de trei ani opoziția, tăcerea Președintelui era grăitoare iar cuvintele lui – atunci când le rostea – aveau impact. Dacă s-ar fi mărginit la funcția de reprezentare (mai ales pe plan extern) și dac-ar fi adăugat o picătură de bonomie în cele de mediere și de patronaj, d-l Iohannis ar fi fost un președinte meritoriu pentru o țară ca România. Însă – în mod fatal – s-a trezit și dânsul (la fel ca mai toți predesorii săi) vorbind cu Istoria. A vrut ”guvernul lui” și pentru asta și-a forjat partidul lui. Dacă din contrastul cu Dragnea d-l Iohannis ieșea mare, din alăturarea cu Bușoi și cu Cîțu iese mic. Deși, probobabil, dânsul își imaginează că pe fondul unor asemenea no name-uri, până și tăcerile îi sunt grandioase. Partea tristă e aceea că d-l Iohannis nu are idei, nu e în stare să dea o direcție (s-a văzut ad oculos cu ”România Educată”) și nu e în măsură nici să inspire, nici să conducă oamenii. Dânsul se topește în majestatea funcției și cel mai bun lucru ar fi fost acela de-a nu agita deloc mantia prezidențială, deoarece sub ea nu se vede decât vidul unui om ales faute de mieux.

            Președintele Camerei. D-l Orban nu e decât o sumă de istorioare din care a compus o baladă mediocră. Greu de spus dacă înțelege ceva din liberalism; larghețea cu care a împărțit fonduri guvernamentale și pasiunile (reale sau de circumstanță) conservatoare n-o arată. Cât l-a condus, PNL-ul n-a fost unit nici printr-o ideologie coerentă, nici printr-un program clar și nici prin fapte memorabile. Nu d-l Orban l-a dat jos pe Dragnea; acesta a s-a dus pe mâna – și pre limba – lui. În puțina lui guvernare, președintele PNL n-a făcut nimic notabil, doar a dat funcții oamenilor pe care și-i considera fideli (ceea ce n-a fost întotdeauna cazul – și de aici se vede ce bine își alege colaboratorii), a chefuit în grup restrâns și a debitat platitudini cu o voce sforăitoare pe la diverse televiziuni. Dincolo de astea, e greu să-i treci ceva la activ. Principala caracteristică a dânsului pare a fi un soi de combinatorică de întâlniri prin diverse sălițe, pe fondul unui laissez faire ce nu mărturisește pasiunea pentru economie, ci – dimpotrivă – dezinteresul total pentru ea. Om de mâna a treia a în PNL-ul precedentelor decenii, d-l Orban pare a avea sentimentul că acum, când i-a venit rândul, merită să conducă partidul până la funerariile naționale. Partea proastă e aceea că nu știe încotro să-l conducă; pentru dânsul conducerea înseamnă să mențină echilibrul între diversele tabere, grupuri, aripi și coterii ale unui partid care nu e mare decât pentru că e la putere.

            Primul Ministru. D-l Cîțu are un aer de ”băiat de băiat”: șmecher de cartier (sau de provincie), cu aere de șef, dar și cu mari complexe, de care caută să scape supralicitînd. Nu are nimic din desperados-ul carismatic, ce strălucește prin temeritate și cinism, ci pare a fi contabilul mafiei ajuns ”la butoane” după ce șeful real a pierit într-o ambuscadă (în punerea la cale a căreia a participat și acest personaj șters). D-l Cîțu nu are nici o ideologie, exceptând beția puterii. La orice capitol – inclusiv la cel la care pretinde că se pricepe, economia – dânsul e ca o pastă vâscoasă care deopotrivă ia forma vasului în care e pusă și dă nițel peste margini. Nu știu alții cum sunt, însă mie unuia îmi aduce aminte de liberți, de acei sclavi eliberați în lumea romană, care – atunci când ajungeau liberi – păstrau intactă umilința în fața celor puternici, dar căutau s-o răzbune prin brutalitate față de cei slabi. Din postura în care se află, d-l Cîțu are un stăpân, la care se uită de jos în sus, și o imensă masă de servitori (care suntem cu toții), la care se uită de sus în jos.

            Viceprimministrul. D-l Barna știe una și bună: că dacă râmâne în fruntea USR sau în 2024, sau în 2029 va fi Președinte (și, prin urmare, mediocritățile precum Cîțu sau Ciolacu îl avantajează). Pentru dânsul, partidul pe care-l conduce e vehicolul spre funcția supremă în stat. Și, de aceea, acest vehicol trebuie să-i fie perfect supus și să lucreze cu acest singur scop: ca președintele său să treacă de p-ul mic la P-ul mare. Nici d-l Barna nu strălucește prin idei: anticorupția e o treabă foarte bună, deoarece ea predică doar ceea ce nu trebuie făcut, însă e teribil de discretă cu privire la ceea ce s-ar cuveni făcut.

            Co-președintele USR-PLUS. D-l Cioloș trăiește din mitul funcționarului superior, mereu în anturajul puterii, și din cel al bunei cuviințe ardelenești căreia-i dă glas cu vorba dânsului molcomă. În afară de asta, deși e de multă vreme un personaj public, e greu de spus ceva despre dânsul. Pare a face parte din acea categorie de oameni care ajung unde ajung pentru că cei care fac alegerile nu se hotărăsc ce să aleagă și, finalmente, optează pentru cel care – neavând nici o calitate – nu riscă să dezamăgească pe nimeni și nici să facă probleme cuiva. Deși nu a fost niciodată în pol position, dânsul – grație pozițiilor europene ocupate – e întotdeauna în încăperea în care se fac alegerile.

            Opoziția. D-l Ciolacu e un amestec – incomplet omogenizat – de Mircea Geoană fără școală și de Dragnea edentat. E PSD-ul ajuns la ceasul la care lumea-l ignoră. Nici dânsul nu e nimic altceva decât un soi de soluție de circumstanță, aleasă cam în gol, după naufragiul d-nei Dăncilă în mocirla moștenirii lui Daddy. De la d-l Ciolacu nici măcar ciracii dânsului nu așteaptă nimic. D-l Simion e ca un personaj de Picasso (cel cu ”Domnișoarele din Avignon”), făcut din bucăți care nu se unesc cum – și unde – trebuie: patriotism haiducesc, creștinism legionaroid, dacisme și numerologii, toate debitate, cu voce gângavă, într-un vocabular sărac.

            Cam acestea ne sunt personajele la ora actuală. Vom avea două congrese de partid în luna ce vine: unul al marii dezuniuni, celălalt sub semnul unității (căci d-l Cioloș e prea inteligent ca să părăsească o funcție europeană pentru a armoniza exberanța oengistă a mereu tânărului USR-PLUS). La PNL se va demonstra câtă dreptate a avut Marx când a spus că ceea ce ni se odată ca tragedie, revine a doua oară ca farsă. Căci, în marele partid, acum d-l Orban e distribuit în rolul lui Ceaușescu în drum spre Târgoviște. De ce se face un congres al PNL-ului dacă nu pentru a celebra – trei luni de zile, pe toate ecranele – ”schimbarea”? Or, de ce schimbare poate fi vorba dacă toate personajele din frunte, mai puțin președintele partidului, rămân aceleași? Acolo vor fi, în continuare, cu tăria fatalității, d-na Turcan, d-na Gorghiu, d-l Sighiartău, d-l Flutur, de la Bruxelles d-nii Rareș și Stolojan. Ca să fie schimbare, trebuie schimbat ceva și – cu acordul Cotroceniului – va fi schimbat d-l Orban. Tot așa cum, în decembrie 1989, schimbarea lui Ceaușescu a permis întregii garnituri de la conducere să se perpetueze traversând ”evenimentele” (presa franceză numea, în epocă, guvernul Roman ”guvernul viceminiștrilor lui Ceaușescu”). În treacăt fie spus, cred că acesta e motivul pentru care un om ca d-l Bolojan nu intră în cursă (deși acum ar avea toate șansele să câștige, chiar și împotriva Președintelui): căci știe bine că, flancat de această camarilă, ar fi lipsit de libertatea de acțiune fără de care n-ar putea să se apuce de lucru. Cum nu cultura e partea tare a dânsului, d-l Orban pare a nu înțelege că, acum, nu mai e o persoană care hotărăște și alege, ci un personaj care joacă într-o piesă mediocră și cu final anunțat.

            Dincolo de toate, ceea ce e trist e faptul că, acum, lipsa de direcție și măcinarea în lupte intestine din politica națională ne fac mai dependenți ca niciodată de ceea ce se întâmplă pe scena internațională. Să nu uităm: depindem de Uniunea Europeană și orice criză acesteia – economică (în siajul pandemiei), sanitară (dacă revine COVID-ul), a migrației, a presiunii externe (a Rusiei, Chinei, Turciei) – ne poate bloca și arunca înapoi, în timp și în sărăcie. Orice tensiune în NATO sau orice dezangajare a acestuia ”pe flancul estic” ne-ar expune presiunilor – directe și indirecte – ale marelui vecin de la Răsărit și orice dubiu cu privire la ”garanțiile de securitate” ale marilor puteri în ceea ce ne privește ne poate împinge pe toboganul istoriei. În fine, reducerea productivității globale – ca urmare a tensiunilor din alte părți ale lumii sau a șantajului economic al Chinei – riscă să ne priveze de afluxul de produse ieftine pe care s-a construit prosperitatea ultimelor decenii, atâta câtă e ea. O criză financiară globală ne-ar îngenunchea complet.

            Sau, cine știe? Poate un asemenea seism ne-ar da – încă odată – șansa de-a ne justifica toate eșecurile, incapacitatea de-a duce până la capăt modernizarea, ineficiența administrației, impotența clasei politice, jaful generalizat și corupția ce-l adăposește prin marea catastrofă mondială care a spulberat visurile noastre. Ne-am jeli și ne-am căina ca fiind oropsiții soartei, cei care-au vrut, au luptat, au rezistat, dar au fost – iarăși! – înfrânți de puteri mai presus de cea a noastră. Căci, la retroeroizare și la autocompătimire nu ne bate nimeni.

            Dar de condus, fi-vom oare în stare să conducem? Întrebarea englezului aceluia rămâne – ca surâsul pisicii din Cheshire – să lumineze (deopotrivă grav și ironic) cerul tuturor catastrofelor noastre.


[1] Cunoscut în ţara lui nu doar pentru că a fost de două ori Ministru de Externe al Marii Britanii, ci şi pentru ancheta întreprinsă în 1862 asupra “şcolilor publice” engleze (care, pe atunci, aveau o mulţime de probmele).

[2] Noi am uitat-o, străinii nu; dovadă remarcabila monografie a lui Philip Gabriel Eidelberg – The Great Roumanian Peasant Revolt of 1907, Brill, Leiden, 1974. 

[3] Şi am ratat ocazia de-a medita asupra tuturor acestora cu ocazia Centenarului…

Sursa: contributors.ro

Name of author

Name: Valeriu Saharneanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.