Ca să întârzie deznodământul Dragnea, Plahotniuc a ales soluția Ianukovici, dar a greșit și cu asta

Se face o lună de când Republica Moldova a fost eliberată din captivitate, iar principalul ei asupritor a fugit acoperit de taină.

Notam la începutul lunii iunie în articolul „Cum poți să ajungi după gratii din postura celui mai puternic om politic al momentului”, că încarcerarea în pușcărie a lui Dragnea la București și detronarea lui Poroșenko la Kiev, anunța vremuri grele și pentru cei care o fac pe inamovibilii în Republica Moldova. Le spuneam că „oricât ar încerca să braveze în stăpânitori de stări și de tendințe pe teritoriul vremelnic capturat, lucrurile pentru ei merg din ce în ce mai prost”.

Apusul lui Plahotniuc și a acoliților lui din Partidul Democrat era previzibil. Deși, pe la sfârșitul lunii mai, după o îndelungată și misterioasă dispariție din spațiul public, Plahotniuc a reapărut în scenă mai încrezut și mai arogant ca niciodată. A vrut să arate că este stăpân pe situație. Ca să pară mai convingător a ținut să fie natural, să amenințe în vocabularul de casă al interlopului: „nu vă prea agitați, nu vă faceți planuri prea mari. Nu vă las eu de capul vostru. O să am eu grija voastră”.  A vrut să fie de amenințare, dar a fost de fapt cântecul lui de lebădă.

Plin de încredere că a atins culmea abilităților lui de mare coțcar, Plahotniuc credea nu demult că îi are pe toți la degetul arătător, că poate îndrepta lucrurile oricând și în oricare direcție îi poftește inima. Alegerile parlamentare din 24 februarie nu au ieșit așa cum le-a croit. Puterea absolută n-a fost legitimată de un rezultat exhaustiv „democrat”, în care a investit și pe care a contat. Era încredințat însă că Dodon, cel pe care l-a creat, la crescut și l-a înălțat îi va sta oricând la îndemână. Era convins că datornicul îi va întoarce datoria, că îi va livra fără cârtire numărul solicitat de deputați în vederea formării unui Guvern megademocrat. Că Dodon nu va ieși din cuvânt: îl va ține aproape frica de a fi oricând arestat pentru trădare de patrie.  

A calculat greșit. Da, Dodon știa prea bine de ceea ce i se cere. Dodon umbla într-adevăr cu frica în sân. Era conștient că la prima gravă abatere ar putea să fie ridicat din biroul de Președinte și dus într-o celulă de pușcărie unde va rămâne „suspendat” definitiv. Dodon știa că Plahotniuc îl are la mână cu dosarul finanțării ilegale a partidului său de către ruși. Coordonatorului îi era cunoscută schema. De aceea Dodon s-a arătat cuminte și cooperant toată perioada de până la alegeri și multă vreme după ele. Evident, mereu cu gândul la posibile căi de salvare, la soluții de evadare din sufocanta strânsoare a confratelui de binom.

Dar, în jocul cu Dodon, Plahotniuc a subestimat un detaliu foarte important: factorul rusesc. A  călcat de multe ori pe bătătură rușilor. Încă în 2010 l-a făcut de râs pe Narâșkin, șeful de cabinet al lui Putin, trimis special la Chișinău pentru a înclina o alianță antieuropeană cu Voronin. S-au întâlnit acasă la ambasadorul rus, la reședința oficială a acestuia. Plahotniuc a bătut palma cu Narâșkin, iar după plecarea emisarului rus a procedat tocmai invers. Apoi bătaia de joc cu Rogozin, alt apropiat al lui Putin, declarat persona non grata și interzis să aterizeze la Chișinău. Plahotniuc a intervenit și în mecanismul de spălare a banilor rusești prin băncile și sistemul judecătoresc din R. Moldova, girați cel mai probabil de FSB. A preluat o bună parte din scheme. Rușii, care încă de pe vremea lui Snegur și-au făcut din R. Moldova un poligon de experimentare a scenariilor geopolitce și de pe timpul agrarienilor, conduși de Lucinschi, o afacere economică profitabilă, inclusiv prin spălarea banilor, s-au văzut lezați, strâmtorați, îmbrânciți.

Dacă Plahotniuc călca pe bătătura rușilor din rațiuni de stat, motivat de apărarea intereselor naționale ale țării sale, poate i se mai iertau năzdrăvăniile. El însă a făcut-o din postura banditului concurent, care tocmai câștigase la cărți Republica Moldova, nemulțumit că geopolitca și schemele se fac și se joacă pe „teritoriul lui”, ocolindu-l tocmai pe el. Astfel rușii, avându-l complice pe Dodon, și-au pus în plan să-l doboare pe Plahotniuc. Chit că mai era și cetățean de-al lor, dar avea lăsate în patria lui vitregă și o grămadă de urme numai bune de pus între coperțile unor dosare penale. În așa fel, din motan sătul, care se joacă cu șoarecele Dodon prins între labe, Plahotniuc a devenit el însuși șoricel de vânat. Momeala era chiar Dodon, dar i s-au servit și alte picături de adormit vigilența. I s-a permis, de exemplu, să cumpere niște „alegători” din zona transnistreană ocupată. A cărat cât a putut fără controlul drăcesc al „separatiștilor”. Apoi, observatorii CSI au fost primii care au poreclit malițios alegerile din 24 februarie drept „libere și corecte”.

Nici plecările prea dese ale lui Dodon la Moscova după 24 februarie nu i s-au părut lui Plahotniuc suspecte. Dodon era lăsat de la bun început să zburde cât dorea prin curtea Federației Ruse. Se arăta înțelegător: Dodonul lui nu prea avea unde să se ducă în altă parte a lumii din simplul motiv că nu era invitat nicăieri. Plecarea scandaloasă in corpore la Moscova a grupului parlamentar socialist ar fi putut da de bănuit că i se pregătește ceva, dar, la întoarcere, băieții  lui Dodon și-au îndeplinit instrucțiunile impecabil: ei s-au năpustit cu critici tari împotriva celor de la Blocul ACUM, dând de înțeles că partida cu Plahotniuc este preferabilă.

Așa s-a ajuns până la termenul limită, data de 7 iunie, când Dodon a fost chemat la sediul Partidului Democrat pentru a pune capăt îndelungatului proces de incertitudine. În alianța cu Plahotniuc, lui Dodon i se oferea mărinimos rolul salvatorului național și susținătorului de neprețuit al stabilității. Dodon a venit însă cu o serie de contrapropuneri de ordin geopolitic, dictate de ruși, cum ar fi un statut special pentru Transnistria, dar și propuneri care vizau interesul personal al lui Plahotniuc în ceea ce privește dosarele deschise pe numele lui în Federația Rusă. Dodon a încercat să-l convingă pe Plahotniuc să se deplaseze împreună la Moscova, având garanțiile exprimate cică de însuși Putin, pentru a rezolva pozitiv problema dosarelor. Împachetarea și transportarea lui Plahotniuc la Moscova și arestarea lui acolo era probabil planul maxim al operațiunii încredințate lui Dodon. Plahotniuc a simțit că i se întinde o capcană. Știa prea bine că Moscova nu crede pocăințelor. Intuiția animalului de pradă l-a făcut atent la propunerile sprințare ale subalternului său și l-a determinat să schimbe pe loc tactica discuției. Cu atât mai mult că avea camerele video puse prevăzător pe Dodon și era pregătit să-i întindă el cursa. Nu a respins categoric nicio propunere, i-a dat de înțeles lui Dodon că ar fi de acord în principiu cu ele. L-a provocat la sincerități, iar candidul Dodon a dat pe gură informațiile cele mai de preț – cea despre federalizare, și, cireașa de pe tort, cea despre sumele fabuloase primite ilicit lunar de la Moscova pentru activități politice. Acum Plahotniuc nu mai avea nevoie de alianța lui Dodon. Scopul lui erau alegerile anticipate. Nici Dodon și nici partidul lui nu aveau cum să ajungă la ele. Scoaterea din cursă ori mai degrabă în afara legii a socialiștilor, arestarea și condamnarea lui Dodon pentru înaltă trădare aveau la bază proba-beton al excepționalului autodenunț video și verbal al trădătorului.

Dodon a plecat de la Plahotniuc cu gândul că într-un fel sau altul acesta îi va digera un timp propunerile. Semnalul acceptării ori neacceptării lor îl va primi indirect, de la Curtea Constituțională. Dacă Înalta Curte va răspunde interpelării depuse chiar de Dodon că termenul limită de formare a majorității parlamentare este 21 iunie, asta înseamnă că Plahotniuc s-a prins, iar dacă decizia Curții va fi alta, înseamnă că planul lui s-a prăbușit și Plahotniuc a ales varianta alegerilor anticipate. Curtea Constituțională a livrat decizia lui Plahotniuc seara târziu, la 7 iunie. Era varianta a doua. Ea decreta că termenul de constituire a unei majorități de guvernare se va consuma în ore numărate. Decizia anunța sfârșitul lui Dodon.

Prins în ungher, Dodon a bâiguit în seara zilei de 7 iunie despre alegeri anticipate inevitabile și s-a refugiat cu familie cu tot, cuprins de frică, pe teritoriul Ambasadei Federației Ruse. Unica posibilitate de supraviețuire era încheierea pe ultimă sută de metri a unei înțelegeri cu Blocul salvator ACUM. Ceea ce s-a și întâmplat deja în dimineața zilei de 8 iunie. În acea zi Dodon și ortacii lui socialiști erau gata să cedeze orice, să uite de propunerile lor ultimative și belicoase de mai adineaori cu privire la statutul limbii ruse, la statutul autonomiei găgăuze și drepruti nelimitate pentru acoliții rușilor de dincolo de Nistru. Blocul ACUM ar fi putut obține o guvernare minoritară curată, așa cum și-o dorea, fără să-i cedeze lui Dodon Ministerul Apărării, Ministerul Integrării ori Serviciul de Informații și Securitate. În situația creată era deja prea mult pentru socialiști, de rând cu Președinția și conducerea Parlamentului, avute în subordine.

Miza trebuia jucată pe faptul că în caz de alegeri anticipate Blocul nu avea ce pierde, ba poate avea de câștigat, iar Dodon avea de pierdut totul, inclusiv Președinția și odată cu ea – libertatea. Ultimul gest public al lui Plahotniuc, exprimat prin aruncarea celor cinci curcani (numărul membrilor familiei Dodon) în curtea Președinției este cât se poate de grăitor în acest sens. Ori, în limbajul banditesc, gestul ar fi însemnat univoc – condamnarea.

Plahotniuc a pierdut partida. A pierdut-o nu doar în fața creaturii sale – Dodon, ajutat de ruși și de circumstanțe, având în vedere implicarea punctuală a Statelor Unite și a Uniunii Europene. „Ajutat” a fost, de fapt, chiar de… el însuși – un alter ego al esenței sale de farsor fără limite. Dominat de această mentalitate Plahotniuc a acționat constant banditește, fie în relațiile cu partenerii (de tâlhărie ori de alianțe politice), fie cu statul, fie cu cetățenii.

Plahotniuc a fentat tot ce a putut, ba chiar peste măsură de cât se putea. Pe partea de geopolitcă a fentat obraznic România, a viciat în profunzime relațiile noastre cu Uniunea Europeană, a încercat să „calmeze” iritațiile anticorupție ale Statelor Unite, dând cu picioarele în Federația Rusă. Pe partea de „carieră profesională” și-a fentat dur camarila traficantă și de „afaceri” de la începuturi. În politică și-a fentat mai întâi părintele, pe Voronin. Apoi l-a fentat pe colegul său Lupu, după care au urmat aliații Filat și Ghimpu. L-a consumat și aruncat la gunoaie pe Leancă. Cu asta a arătat că orice tip de colaborare, în afara supunerii totale, devine fatidică, mortală pentru naivul care-i pretinde o frăție, fie de tâlhărie, fie de „afaceri”, fie de alianță politică. Demonstrațiile horor de fiară devoratoare a impus servitorilor din jur frica, iar nefericiților parteneri de etapă același instinct de fiară, dar al autoconservării.

În dricul acestei atmosfere de savană, adusă de miza alegerilor din 24 februarie 2019 la gradul tensiunii maxime, Plahotniuc era deja pentru toți, inclusiv pentru Dodon, un personaj cadaveric necooperant, respingător, iar partidul lui avea tot stigmatul unei oaste ciumate, de care dacă alegi să trăiești, trebuie neapărat să te ferești. Toată lumea politică autohtonă era conștientă că orice colaborare cu liderul și cu ciumații lui se prevedea a fi sută la sută mortală. Altfel Dodon ar fi făcut alianță cu Plahotniuc, ei având aceleași caracteristici de proveniență, aceleași deprinderi de viață, aceeași sete nepotolită de bani și aceeași lipsa profundă de moralitate. Dar Dodon nu a făcut alianță cu Plahotniuc. S-a ferit de ciumați, el însuși fiind un contagios. S-a ferit nu numai la îndemnul rușilor care aveau pică pe Plahotniuc. A făcut-o și din frica viscerală că orice coaliție politică cu cadavericul confrate și cu ciumații lui îi este fatală din toate punctele de vedere.

În consecință, la 14 iunie, Plahotniuc s-a văzut nevoit să-și abandoneze prada – Republica Moldova – și să dea bir cu fugiții. Într-o clipită, cel mai puternic om politic al momentului s-a transformat în fugar, iar partidul lui de ciumați, în sac de bătaie. Fuga în taină din propriul partid a fost fenta de rămas bun a năpăstuitului farsor. Un fel de autograf profesional lăsat ca batjocură în casa pângărită a ultimei sale jertfe.

Ca să întârzie deznodământul Dragnea, al încarcerării, care va surveni inevitabil, Plahotniuc a ales soluția Ianukovici, a fugarului în altă țară. Numai că a greșit și cu asta. Oligarhul ucrainean s-a ascuns de legea țării sale în Rusia oligarhilor, statul care nu extrădează elementele subversive, aducătoare de daune fostelor ei colonii. Plahotniuc a fugit în Statele Unite, în țara care pretinde a fi etalonul democrației și de unde tot soiul de hoți sunt dați pe mâna legii țărilor solicitante. Ceea ce înseamnă că în cazul Plahotniuc soluția Ianukovici nu anulează deznodământul Dragnea. Mai degrabă îl garantează.

Valeriu Saharneanu

14 iulie 2019

Lasă un răspuns