ALEXANDRU MOȘANU, alt model de om de stat decât avem

Motto: Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice…  Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. 

Majestatea Sa Regele Mihai I al României

Duminică l-am petrecut în ultimul drum pe Alexandru Moșanu, academicianul, istoricul, cetățeanul, patriotul, omul de stat.

Alexandru Moșanu a apărut în vizorul generației mele în perioada de trezire națională din a doua jumătate a anilor 1980. S-a impus în mentalul public ca spărgător de tipare și neadevăruri sovietice. Era faza timpurie a ceea ce a rămas în istorie drept „perestroica” gorbaciovistă. A te exprima civic și științific altfel decât dictau dogmele scrise cu sângele închegat a milioanelor de jertfe ale sistemului bolșevic colporta o mare primejdie. Gorbaciovismul putea oricând să recidiveze în stalinism, iar „perestroică” risca să se transforme în orice moment dintr-o tentativă de umanizare a comunismului, într-o mare capcană pentru cei din avangardă. Momentul de cumpănă a și avut loc în august 1991 și a fost o mare minune eșecul lui.

Alexandru Moșanu a făcut parte din generația născută înainte de Cel de-al Doilea Război, în perioada cea mai prolifică, spiritual și economic, a României Mari. Unirea în 1918 a tuturor pământurilor românești a dat un nemaivăzut imbold țării și națiunii. Educația și cultura se aflau printre prioritățile statului român. Țărănimea primise pământ și școlile deschise peste tot în sate se umpluseră de copiii acestora dornici de carte. Era copilăria și adolescența lor, cea care a fost foarte brusc și dureros întreruptă de agresiunea sovietică. După război, ocupația s-a transformat într-o îndelungată și severă perioadă de mutilare a ființei naționale românești.

În memoriile puține pe care le-a scris și publicat în revista „Destin românesc”, profesorul Moșanu spune că senzația primului impact cu realitatea sovietică a fost cea de altă lume: străină, ateistă, rea, suspicioasă. Ca istoric, Alexandru Moșanu a putut să se convingă și de faptul că toată istoria Uniunii Sovietice și a partidului bolșevic erau niște mistificări grosolane ale realității, iar rostul a tot ce însemna știință, cultură, educație și propagandă sovietică era să justifice genocidul împotriva popoarelor ocupate și crimele comise împotriva omenirii.

Posibilitatea de a ieși din acest impas istoric l-a făcut să iasă printre primii în față și să încerce valorificarea șansei istorice ivite și grăbirea, dacă se poate, a sfârșitului imperiului minciunii. S-a înrolat de la bun început în mișcarea de eliberare națională. A trebuit să înfrunte ostilitățile regimului muribund și încă feroce. A făcut față cu multă destoinicie și curaj intimidărilor. A demonstrat caracterul feciorului de țăran înfipt adânc în brazda renașterii naționale de la care nu avea dreptul să se abată și intransigența savantului autentic dotat cu materia adevărului istoric, cu care, ca specialist, nu avea dreptul să speculeze.

În asta și-a văzut menirea: să ajute generațiile de români basarabeni trecute prin malaxorul sovietic de mutilare mintală să-și recapete conștiința identității naționale, să scoată știința istorică de sub stratul gros al mistificărilor referitoare la trecutul Basarabiei. Ajuns încă pe timpul ocupației sovietice primul Președinte al Parlamentului ales democratic al Republicii Moldova (3 septembrie 1990), Alexandru Moșanu s-a dedicat întru totul acestei misiuni. În vara anului 1991(26-28 iunie), când se pregătea relansarea în altă formă a aceleași Uniuni Sovietice, Moșanu a organizat în incinta Parlamentului o conferință internațională în problema Pactului Ribbentrop-Molotov și a consecințelor lui asupra Basarabiei. Mesajul evenimentului era de neconfundat: crima celor doi tirani ai secolului XX săvârșită împotriva României trebuie nu doar condamnată. Mult mai importantă este anularea ad integrum a efectelor ei.

Moșanu și echipa lui pregătea Unirea. El avea nu doar intuiția, dar și prognoza exactă că vremurile se precipită favorabil ideii de reîntregire. Conștiința publică, națională și internațională, trebuiau pregătite pentru acest eveniment reparatoriu. Unirea putea fi reală în contextul celor trei mari și epocale evenimente care au schimbat în bine fața Europei postbelice: 1. Prăbușirea Zidului berlinez (9 noiembrie 1989), urmată de căderea Cortinei de Fier a Războiului Rece; 2. Colapsul comunismului în Europa Centrală și de Răsărit și în România (1989); 3. Reunificarea Germaniei (3 octombrie 1990).

Cel de-al patrulea eveniment – prăbușirea definitivă a imperiului sovietic în august 1991 – a confirmat consistența evaluărilor făcute de Moșanu și promotorii mișcării de eliberare națională basarabene. Dispariția imperiului însemna încetarea nu doar de jure, ci și de facto, după 47 de ani, a stării de ocupație sovietică a Basarabiei. Era momentul revenirii la normalitate. Istoria își prosterna cu venerație toată deschiderea și încremenise un moment în așteptarea beneficiarilor. Așa cum Țara-Mamă se afla în profundă convalescență post-comunistă și conducerea ei suferea grav de frigurile comunismului, momentul s-a consumat tot atât de repede precum a apărut. Basarabenii s-au văzut nevoiți să-și mute visul pe un culoar istoric de așteptare. Nu înainte de a-și amaneta dreptul la reîntregire în Declarația de Independență pe care Patria-Mamă a recunoscut-o prima.

Alexandru Moșanu a putut să se convingă încă o dată că problema națională și rezolvarea ei poate avea câștig de cauză doar atunci, când deschiderile de moment ale Istoriei vor fi în perfectă rezonanță cu voința politică a elitelor pregătite să-și asume Unirea. Exemplul generației de politicieni de la 1918 îi era dovadă elocventă a faptului. Privită acum în retrospectivă, viața și activitatea lui Alexandru Moșanu poate fi asemuită cu cea a protagoniștilor Marii Uniri: pregătirea intelectuală, determinarea națională, integritatea morală și credința în adevărul istoric îl pun în rândurile lor, alături de Ion Pelivan, de Pantelimon Halippa, de Ion Buzdugan, de Constantin Stere. Ca și aceștia, Moșanu era de părerea că Unirea trebuie făcută în unitate, cu multă răbdare și, mai ales, cu multă înțelepciune. Ea trebuie explicată fraților de sânge afectați de ideologia sovietică antinațională și concetățenilor de alte etnii conlocuitoare. Aceștia trebuie câștigați de partea noastră, pentru că altfel, de rătăcirea lor vor profita forțele antinaționale, care s-au organizat după 1991, sprijinite de fostul imperiu, revenit și el la cele rele. Cât de mult ar fi câștigat Mișcarea de eliberare națională dacă dădea ascultare acestor povețe?! Din nefericire, grăbiții, capetele aprinse, diletanții, răuvoitorii și agenții sub acoperire au îndreptat Republica Moldova direct în brațele detractorilor de profesie ai cauzei naționale. Nici la jumătate de an după proclamarea Independenței, Republica Moldova era prinsă deja (21 decembrie 1991) într-o așa numită Comunitate a Statelor Independente, o structură de imitație sovietică, controlată de o Rusie din ce în ce mai agresivă. Nici la un an, această Rusie vine cu război (2 martie 1992) asupra partenerei sale de Comunitate, ca să prevină o eventuală unire cu România. Nici la trei ani după glorioasa desprindere de imperiul-călău,  Alexandru Moșanu și echipa lui este silită să-și dea demisia (2 februarie 1993) de la conducerea unui Parlament dominat de o majoritate pan-rusească, încropită în jurul fostei nomenclaturi comuniste. După ce au pierdut pariul cu Istoria, atunci când nu au mai putut opri destrămarea patriei lor sovietice, aceștia au făcut din Independență și statalitate o cauză-fetiș , a cărei esență era menținerea în putere a efectelor Pactului Ribbentrop-Molotov de separare de România. Indiferent cu ce preț.

Poporul, cel care va suferi mult în următorii 25 de ani din cauza acestui puci al nomenclaturii, nu se va răscula în acel moment de răscruce, nu-și va apăra binefăcătorii. Președintele, Guvernul, administrația locală erau deja sub controlul puciștilor. Aceste instituții au dat poporului semnale false. În locul lui Moșanu, a intelectualilor onești, curați, dotați, bine intenționați și de bună credință, în fruntea Parlamentului vine căpetenia nomenclaturii pro-ruse Petru Lucinschi, înconjurat de valeții unui partid agrarian retrograd. Republica Moldova își schimbă brusc traiectoria pro-unire a Declarației de Independență și o ia pe alt drum care o va depărta de la scopurile și obiectivele inițiale. Pe acest drum, politica de speculare a independenței va ține loc de ideologie, în fapt, statul intrând alternativ când pe mâna unor național-moldoveniști spălați pe creier și corupți până în măduva oaselor, când sub talpa altor corupți, dar făcând parte nemijlocit din coloana a cincea rusească.

În februarie 1993 Republica Moldova a făcut primul pas înapoi.  Elitele intelectuale care au scos Basarabia din ghearele imperiului sovietic și au reușit să ridice poporul în susținerea Mișcării de eliberare națională nu au știut să-și consolideze pozițiile și au pierdut lupta în fața partidei nomenclaturiste a fostului imperiu: mai bine organizată și sprijinită logistic și financiar de continuatorii acestuia. Modelul omului politic Alexandru Moșanu – bine educat și instruit, devotat cauzei naționale și de bună-credință, onest și cu demnitate, competent și intransigent cu fenomenul corupției – a fost ratat în mod fatal de Republica Moldova. Deși în anii care au urmat, Moșanu a fost supus incontinuu atacurilor de descurajare și umilire, el nu a abandonat lupta. Intelectual bine dotat cu instrumentele de evaluare exactă a fenomenelor politic și social, Alexandru Moșanu a putut stabili că puterea răului care a pus pecetea pe destinul celui de-al doilea stat românesc se ascunde în mentalul mutilat pe timpuri de ideologia sovietică și azi de propaganda statului agresor, Federația Rusă. Este punctul vulnerabil pe care se țin și își fac politicile de distrugere regimurile antinaționale și corupte. L-am avut timp de mai bine de zece ani, pe parcursul a sute de ore de emisie la radio Vocea Basarabiei, la mitinguri și în conferințe în care a militat pentru deșteptarea conaționalilor săi. Cu toată forța intelectului său și cu puterea argumentelor lui de istoric și tribun, Moșanu nu obosea să revină mereu la problema identitară, să insiste că intrarea noastră în normalitate se poate face doar urmând calea dreaptă a democrației autentice și a unității de neam.

Trebuie să mai adăugăm la cele menționate de marele dispărut: vom putea aduce la împlinire dezideratele naționale identitare, economice și sociale ale Declarației de Independență,  vom scăpa de sărăcie, corupție și nedreptate, doar dacă vom promova în instituțiile decizionale oameni cât mai apropiați de modelul omului politic și de stat, care a fost și rămâne a fi, Alexandru Moșanu. Diametral opus modelului care guvernează azi Republica Moldova.

Valeriu Saharneanu, 11 decembrie 2017

Lasă un răspuns