Afterskul, prodlionkă, ori totuși cursuri extrașcolare?

Când aud că Ministerul Educației de la București, Primul-ministru și Președintele României vorbesc în contextul pandemic despre afterskuluri (after-school-uri, de la eng. after school), mă gândesc de ce a trebuit noi, cei din Basarabia, să ne batem pe viață și pe moarte cu sovieticii în 1989 și cu rușii 1992 pentru limba română, dacă azi ea este mutilată cu bună știință și la cel mai înalt nivel, chia la ea acasă, în România zilelor noastre. Mai este de înțeles de ce pro-rusul președinte Dodon folosește la Chișinău rusescul la tot pasul rusisme vulgare, între care grotescul kuliok, pentru punga în care îi este servită mita, dar nu pot înțelege de ce Președintele Iohannis, precum și toate celelalte autorități de la București, urmate de presă, folosesc în mod insistent nefirescul afterskul în locul unor termeni de care limba română dispune din belșug (ore, cursuri extrașcolare, ore facultative etc).

Pe noi, românii din Basarabia și Bucovina ocupate acum 80 de ani, rușii sovietici ne-au obligat să uităm de limba noastră și, pe unde cu lagărul de exterminare, pe unde cu pușca ne băgau cu de-a sila în cap termeni din limba lor rusă. Se întâmpla în toate sferele de activitate, inclusiv în domeniul educației. Pentru afterskulul (after-school-ul) „românesc” de astăzi, rușii aveau varianta rusă, încetățenită pe moldovenește ca prodlionkă. În primii ani a fost greu cu implementarea, dar cu ajutorul unor execuții exemplare, a genocidului organizat prin foamete și deportări în masă – s-a putut. Unii moldoveni dintre Prut și Nistru au rămas atât de impresionați de ajutorul frățesc al rușilor, încât prodlioncă nu le iese din cap nici după 30 de ani de la dispariția URSS-ului.

Cu țăranii noștri rușior le-a fost și mai greu. Conservatori din fire și descendenți din neam încăpățânat în ceea ce privește demnitatea, precum îi știm de veacuri, aceștia nicidecum nu voiau să se lepede de cuvântul strămoșesc căruțaș. Puterea sovietică a trebuit să se cheltuie enorm de mult, tot trimițându-i cu miile la recalificare în Siberia, dar și dincolo de Cercul Polar ori chiar în Extremul Orient până când țăranul basarabean și cel bucovinean să însușească termenul cel corect, dictat de partidul bolșevic – izdovoi (de la rus. ездовой). Adevărat, acest împrumut lingvistic a dispărut între timp, lucru datorat nu faptului că a dispărut țara dictatului, ci faptului că au dispărut caii.

Cu clasa muncitoare lucrurile au fost mult mai complicate. În această sferă de activitate, înlocuirea termenilor a fost totală și completă, în conformitate cu rolul ei deosebit în societatea comunistă – de hegemon. După căderea comunismului pe ambele maluri ale Prutului mi-a fost dat să asist la o colaborare dintre doi reprezentanți ai acestei clase ex-dominante, aplecați la propriu asupra obiectului concret al muncii lor. Erau doi șoferi, unul basarabean și altul ieșean, puși de o situație de forță majoră să readucă la viață un motor de vehicul gripat. Deși asupra motorului trebăluiau doi români moldoveni, iar motorul era cel universal, compus din aceleași piese, comunicarea dintre ei era ca și cea întâmplată cu mii de ani în urmă între Homo Sapiens în devenire și Omul de Neanderthal în dispariție, la primul lor contact. Asta, pentru că neinstruitul șofer ieșean nu putea nicidecum să înțeleagă ce vrea anume să-i spună fratele lui basarabean când îi vorbea de o oarecare „ftulkă” pe care trebuie să o scoată pentru a înlocui o „prokladkă” ruptă, care din câte se vede a „zaklinit” „kolenvalul”…  

Implementarea programului rusesc de înlocuire a limbii române a durat în Basarabia și Bucovina, din câte se știe, decenii la rând. Intervențiile devenind din ce în ce mai multe și mai peste tot, limba română, căreia noi eram obligați să-i zicem atunci, moldovenească, arăta din ce în ce mai săracă și mai neputincioasă. S-a ajuns pân-într-acolo, încât prin anii 1970 apăruseră un soi de specialiști în lingvistică politică vorbind „cu argumente” despre sărăcia de cuvinte a limbii moldovenești, despre lipsa de vocabular suficient în era cosmică a socialismului dezvoltat și despre necesitatea stringentă a recurgerii la împrumuturi din fondul generos și nemărginit al limbii ruse. Știți care era argumentul? Ați ghicit. Desigur, ca limba moldovenească să se dezvolte liber în țara lui Ilici, eliberându-se totodată de influența degradantă a limbii românești de peste Prut.

A venit anul 1989, când, mărire Domnului, ne-am eliberat nu de influența limbii române, cum ne era programat, ci de cea a împrumuturilor dictate. Eliberarea a fost cu lupte crâncene și cu multe jertfe. Ziua de 31 august a devenit zi de sărbătoare națională a Limbii Române, legiferată în ambele state românești. Alături de Tricolor, Limba Română este unul din lianții puternici și incontestabili, recunoscuți de către toate statele lumii, care le unește. Sperăm să le unească până la capăt. Basarabenii mai folosesc rusisme, sovietisme parazite, dar cu ajutorul generațiilor tinere, instruite în alte condiții decât cele impuse de la Moscova, limba română începe să fie gustată în deplina ei frumusețe în toate straturile sociale. Desigur, vor mai trebui ani ca deformațiile provocate de intervenția brutală, de două secole, a răufăcătorilor, să fie îndreptate.

La București lucrurile trebuie înțelese așa cum au fost: în anii ocupației sovietice și în cei de luptă pentru drepturile limbii române de la sfârșitul anilor 1980, pe baricade în Basarabia a stat poporul întreg, condus de neînfricata lui elită de intelectuali. Procesul de revenire la normalitate încă nu s-a încheiat. Pericolele reînglobării Republicii Moldova în sfera de influență colonială a Rusiei nu au dispărut. Limba română este în continuare câmp de luptă pentru drepturile poporului român la el acasă, iar relativa libertate de care ne bucurăm de câteva decenii ne este dată ca să ne îngrijim de ea, să o dezvoltăm, să adaptăm frumusețea ei distinctă la noile provocări ale vremurilor, nu să o înlocuim de-a valma cu împrumuturi ori să o contopim, vorba poetului, în orizontul altor graiuri.

Din aceste motive este neînțeleasă ușurința cu care instituții de stat ale României promovează implementarea în dreapta și în stânga a tot feluri de împrumuturi de tipul celor a afterskulurilor. A devenit o modă urâtă ca organizațiile societății civile, festivalurile, concursurile, proiectele, campaniile, competițiile sportive, inițiativele civice, alte multe acțiuni și întreprinderi sociale să fie denumite aproape în totalitate altfel, decât românește. Și asta se face de bună voie, fără intervenții imperialiste, fără politici din afară de genocid sau etnocid, practicat de ocupanți în Basarabia, Bucovina ori Ardealul veacurilor din urmă.

Globalizarea, progresul tehnologic fulminant impun desigur standarde unificate în terminologia de comunicare. Dar aici, ca și în toate, ar trebui să existe măcar buna măsură în lipsa unor politici punctuale elaborate de stat în domeniu, așa cum ele există la unele națiuni din Europa, mai cu grijă pentru limba lor.

Valeriu Saharneanu

15 iunie 2020

Lasă un răspuns