Acad. Ioan-Aurel Pop. Românii nu sunt „excepţionali” nici în sens pozitiv, nici negativ. Sunt ca toate popoarele

 

Unirea de la 1859 a fost posibilă în acel moment ca urmare a „primăverii popoarelor” (revoluţiile de la 1848-1849), dar motivul declanşator a fost Războiul Crimeii, din anii 1853-1856, prin înfrângerea Rusiei. Congresul de Pace de la Paris din 1856 ne-a fost favorabil. Popoarele Europei refuzau să mai trăiască sub asuprirea câtorva imperii multinaţionale.

Când Rusia (şi ­statele ­succesoare ei) a avut ­perioade de decadenţă, ­românilor le-a mers relativ bine

Din experienţa istorică, se ştie că, atunci când Rusia (şi statele succesoare ei) a avut perioade de decadenţă, românilor le-a mers relativ bine şi că, atunci când Rusia a avut epoci de glorie, România s-a aflat în declin sau a suferit mari pierderi. La 1856-1858, chiar dacă unele dintre Marile Puteri, în frunte cu Franţa, voiau unirea Moldovei şi Ţării Româneşti (nu de dragul românilor, ci din dorinţa promovării intereselor franceze la Dunărea de Jos şi la Carpaţi) şi cu toate că, prin adunările ad-hoc, românii s-au pronunţat ferm – cu mijloacele democraţiei europene incipiente de atunci – pentru unire, Conferinţa de la Paris din 1858 a dat problemei româneşti o soluţie parţială: formarea unei uniuni cu numele de „Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei”, cu doi principi, două guverne, două adunări legislative, două capitale şi cu majoritatea instituţiilor dublate şi paralele. Marile Puteri au decis. Aici trebuia să se oprească rea­litatea românească a timpului, în ciuda voinţei naţio­nale, adică a vrerii românilor de a se uni deplin. Şi, totuşi, nu a fost aşa cum au vrut stăpânii Europei. La scurtă vreme după 1858, românii aveau un singur principe, un stat cu numele de România, un guvern, o singură adunare legiuitoare, o singură capitală, o singură armată etc.

Dubla alegere a lui Cuza nu era prevăzută de Marile Puteri

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza deopotrivă la Iaşi şi la Bucureşti a dat apoi posibilitatea derulării celorlalţi paşi. Această situa­ţie, deşi nu era interzisă în mod concret de vreun document internaţional, nu era nici prevăzută şi nici aşteptată pe scena internaţională. În adoptarea acestei soluţii, şi-au intrat în rol românii, prin liderii lor înţelepţi, care s-au plasat contra prevederilor şi aşteptărilor marilor puteri. Să nu uităm că, încă de dinainte de 1848, Ţările Române aveau în Occident (şi mai ales la Paris) un lobby excelent, creat prin bunul renume al tinerilor noştri studioşi, care nu învăţau numai „cravatei cum să-i facă nod“, ci se dove­deau, majoritatea, foarte buni în ştiinţe şi arte, vorbeau fran­ţuzeşte impecabil şi duceau cu sine renumele unui popor civilizat.

Patru dintre cele şapte Mari Puteri sprijineau ­aspiraţiile ­românilor, mai mult din ­interese strategice

Intenţiile expansioniste ale marelui vecin de la răsărit le erau clare multora dintre liderii români încă din secolul al XVIII-lea, iar înfrângerea Rusiei ne-a adus atunci, deopotrivă nouă şi unora dintre vecini, o uşurare. Să nu uităm că la 1812 (ocuparea Basarabiei) şi la 1828-1829, ruşii au vrut să-şi însuşească pentru vecie Principatele în întregimea lor şi numai jocurile politico-militare şi norocul ne-au ajutat să nu pierdem decât Basarabia şi, respectiv, să fim ocupaţi doar pentru şase ani (1828-1834), sub guvernatorul Pavel Kiseleff. Ostili ne erau şi turcii, care nu aveau decât de pierdut din întărirea românilor, dar mai ales austriecii, care ştiau că unirea Ţării Româneşti şi Moldovei era primul pas spre desprinderea de ei a Transilvaniei, Banatului şi a celorlalte provincii cu majoritate românească. Anglia era departe de noi, dar avea interese în Imperiul Otoman, a cărui agonie o voia prelungită cât mai mult, iar puterile emergente – cum s-ar spune acum –, adică Sardinia (viitoarea Italie) şi Prusia (viitoarea Germanie), ne simpatizau fiindcă se iubeau pe sine şi făceau cam ce făceam şi noi: se străduiau să-i unească în jurul lor pe conaţionali. Franţa era însă marele actor şi Franţa era cu noi (din interes, fireşte), iar Rusia trebuia să joace aşa cum îi cânta Franţa, fiindcă învingătorii au întot­deauna dreptate. Aveam patru puteri sigure (din şapte) de partea noastră, ceea ce nu era de lepădat…

Din cele şapte Mari Puteri ale vremii, patru sprijiniseră cauza Unirii Principatelor Dunărene: Franţa, Sardinia, Rusia, Prusia. Două se opuseseră categoric: Imperiul Habsburgic al lui Franz Joseph) şi Imperiul Otoman. Marea Britanie continua să aibă o politică duplicitară, ascunsă, sprijinind în secret Imperiul Otoman. Din această pricină (scorul fiind patru la trei, iar câteodată cinci la doi în favoarea noastră) am şi putut câştiga, deşi factorii au fost mai mulţi. Dar deciziile Congresului de Pace de la Paris nu ne-au fost pe faţă şi pe deplin favorabile. În plus, Moldova primea înapoi trei ţinuturi din sud, care asigurau controlul asupra Gurilor Dunării (Cahul, Ismail şi Bolgrad). Românii urmau să fie întrebaţi dacă doresc unirea, dar chiar şi exprimarea dorinţei lor de unire – cum s-a întâmplat, de altminteri – nu garanta actul în sine (hotărârile adunărilor ad-hoc rămâneau doar consultative). Marile Puteri îşi păstrau şi atunci, la 1856, o marjă de mişcare largă. Pe de altă parte, micile entităţi politice au fost întotdeauna la cheremul celor mari. Dreptatea nu era nici atunci pentru „căţei“, cum ar fi spus fabulistul.

Simpatia intelectualilor francezi şi italieni faţă de un popor latin, într-o mare slavă

Principatele române erau „locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor”, cum inspirat a zis Nicolae Iorga. Lăsând metafora la o parte, Principatele erau largi debuşee, grânare, mari pieţe de desfacere, asigurau deschiderea spre Marea Neagră (deocamdată, până la unirea Dobrogei, numai prin Valea Dunării şi Delta Dunării). Sentimental vorbind, erau şi o oază de latinitate într-o mare slavă, flancată de unguri şi austrieci la vest şi de turci la sud, o oază pentru care politicienii care erau şi intelectuali, din spaţiul francez şi italian, încercau o anumită simpatie, ca de la un potentat spre o rudă săracă. Pe de altă parte, Bismarck, deşi născut în 1815, nu era încă o forţă la 1856-1859, el ajungând prim-ministru şi apoi cancelar abia mai târziu. Şi nici Prusia nu era încă Germania. Mă refer la cea de după 1871, care a început să dicteze treptat în Europa. La 1856, Prusia avea marile sale griji de construcţie naţională, de unificare, de rivalitate cu celălalt nucleu german – Habsburgii. Ulterior însă, prin aducerea principelui Carol la tronul României şi prin victoria contra Franţei şi umilirea acesteia la 1871, Germania aproape că şi-a luat revanşa, câştigând o influenţă notabilă la noi, ca şi în restul Europei, de altminteri. Franz Joseph nu era nici el încă la apogeul carierei sale politice şi avea mari probleme legate de coeziunea imperiului. Regimul neoabsolutist (1849-1860) nu părea să funcţioneze deloc, democraţii şi liberalii pregăteau o nouă revoluţie, ungurii ameninţau cu sece­siu­nea, slavii erau şi ei neliniş­tiţi şi gălăgioşi etc.

Imperiul austriac se ­clătina sub presiunea ­minorităţilor

Imperiul austriac – în care majoritatea de limbă germană reprezenta sub o treime din populaţie – se clătina serios sub presiunea majorităţii reale, formate din minorităţi nemulţumite. La 1859, erau în toi discuţiile despre soarta Imperiului, în urma cărora s-a ajuns la efemera formulă a liberalismului federal (1860-1867). În ciuda dictonului cunoscut, Istoria nu se repetă niciodată. Sunt anumite împrejurări care seamănă, dar repetarea întocmai este exclusă. Foştii revoluţionari de la 1848 erau atunci foarte bine organizaţi şi s-au înţeles că alesul Moldovei – oricine ar fi fost el – trebuie impus cu orice preţ şi cu toate mijloacele şi la Bucureşti. Unul dintre aceste mijloace era şi chemarea „căuzaşilor”, meniţi să impună, la nevoie, dubla alegere, uzându-se inclusiv de forţa mulţimii. Chestiunea care se pune este şi de scop, nu în ideea machiavelică („Scopul scuză mijloacele”), ci a naturii morale a scopului. Nu orice scop scuză mijloacele, ci numai scopul cel bun.

Scopul cel bun

Cauza Unirii românilor s-a dovedit în istorie una pozitivă, după cum au teoretizat încă din epocă atâţia intelectuali în frunte cu Mihail Kogălniceanu. Dubla alegere a fost un act de tactică politică de înaltă clasă, menit să asigure succesul Unirii, ceea ce s-a şi întâmplat. Dacă nu era naţiunea română nu s-ar fi făcut nici Unirea! Ideea aducerii unui prinţ străin a apărut în perioada luptei de emancipare naţională şi de unire şi nu a fost specifică românilor. Încă înainte de 1848, se auzeau voci care prevedeau succesul Unirii Principatelor numai sub un sceptru străin. Motivaţiile pot fi multe, dar două sunt mai importante:
1. Numeroasele familii domni­toare moldovene şi mun­teano-oltene (înmulţite peste măsură în secolul fanariot) rivalizau între ele pentru tron şi riscau să producă aprige lupte interne.
2. Un prinţ străin dintr-o mare casă domnitoare europeană putea asigura prestigiul necesar unei ţări mici, aflate pe calea afirmării, putea deschide uşi şi buzunare, care altminteri le-ar fi rămas inaccesibile românilor.

Unii dintre români au vrut ca Focşaniul să fie capitala Principatelor Unite, dar ideea nu a mers

Sunt câteva motive care pledează pentru aceasta. Era singurul oraş împărţit între Moldova şi Ţara Românească şi format din Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei. Unirea celor două oraşe omonime devenea însuşi simbolul Unirii. În al doilea rând, cele două organisme comune ale Principatelor Unite, decise prin Convenţia de la Paris, au funcţionat la Focşani. În al treilea rând, cu puţin timp înainte de Unire, Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, se căsătorise la Focşani, naş de cununie fiind omologul său din Moldova, domnul Mihail Sturdza. În al patrulea rând, erau lideri care prevesteau o dispută între moldoveni şi munteni pentru stabilirea capitalei la Bucureşti sau la Iaşi şi voiau să nu existe nicio piedică în calea unirii depline. Unii simpatizanţi ai românilor din rândul marilor puteri ştiau asemenea dedesubturi şi pledau şi ei pentru Focşani în numele concordiei, al înfăptuirii ideii unioniste. Dar ideea nu a mers.

Mihail Kogălniceanu era un om politic realist şi un mare intelectual, situat deasupra măruntelor dispute fără principii. El ştia că Focşanii nu aveau infrastructura necesară unei capitale şi că nici construirea din temelii a unei capitale în locul acela simbolic nu ar fi fost la îndemâna tânărului stat, lipsit de mijloacele financiare necesare. Bucureştii şi Iaşii erau adevărate capitale, statornicite încă din secolul al XVI-lea, cu structuri care permiteau funcţionarea instituţiilor statului. Bucu­reştii aveau – în ochii lui Mihail Kogălniceanu – cel puţin două avantaje faţă de Iaşi: mărimea considerabilă şi depărtarea de Prut, adică de Rusia. Obsesia oamenilor politici realişti de atunci şi mai ales a moldovenilor europenişti în frunte cu Mihail Kogălniceanu era politica agresivă a Rusiei, care tindea să înghită Principatele şi, evident, şi România. După cum s-a văzut, aceşti oameni politici vizionari nu au greşit deloc.

Cuza s-a mişcat între Scylla şi Carybda

Se cunoaşte că domnia lui Cuza a fost scurtă, iar problema erorilor sale sale nu a fost cercetată pe deplin. De altminteri, nici izvoare prea multe nu avem. Fundamentale rămân cercetările lui Constantin C. Giurescu şi Dan Berindei. Cuza s-a mişcat între Scylla şi Carybda: pe de o parte, conservatorii nu voiau reforme mai deloc, liberalii (şi mai ales liberalii radicali) voiau o mulţime de reforme adânci în timp scurt (liberalii radicali) sau reforme aşezate, graduale, „fără pripeală“ (liberalii moderaţi). Câtă vreme Cuza a colaborat bine cu Mihail Kogălniceanu (adept luminat al reformelor), domnia sa a mers excelent. Apoi au venit în jurul său „alte glasuri, alte încăperi“, lucrurile s-au stricat, reproşurile s-au înmulţit. Era încordată şi atmosfera din familia princiară, mai ales datorită infidelităţilor domnului etc. După 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a instituit un regim de autoritate personală, care i-a nemulţumit deopotrivă pe liberalii radicali şi pe conservatori (din raţiuni diferite). Ei s-au unit în „monstruoasa coaliţie” (monstruoasă fiindcă era contra naturii şi nu avea alt scop decât detronarea lui Cuza) şi l-au obligat pe domn să abdice.

„Nu greşelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”

Alexandru Ioan Cuza  fost domnul care a aplicat cea mai mare parte din programul Revoluţiei de la 1848, care a făcut cele mai multe reforme pe unitatea de timp şi care a deschis modernizarea României şi a accelerat sincronizarea sa cu civilizaţia europeană. Mihail Kogălniceanu, cel detaşat de domn în ultima parte a domniei, avea să spună la căderea lui Cuza: „Nu greşelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”. Cuza însuşi, din exil, a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!“, fapt care arată un simţ civic şi o responsabilitate pentru ţară cum rar am mai avut. Cuza şi Kogălniceanu au fost doi oameni mari făcuţi pentru momente mari ale istoriei românilor.

„Intelectualii de atunci au ars pentru naţiunea română“

Alexandru Ioan Cuza ne-a deschis calea spre rânduielile europene. Nu ar fi rău ca elitele politice de azi să urmeze exemplele lui Bărnuţiu (ideologul, ma­rele dascăl de la Iaşi, unde i se propusese chiar rec­to­ra­tul Universităţii) şi Bari­ţiu (gazetarul, istoricul, academicianul şi preşedintele Academiei de la Bucureşti), care au rămas mereu treji, au ars pentru naţiunea română, căreia i-au edificat instituţiile moderne. Pe atunci aveam o elită care voia să-i vadă pe români „deştepţi” şi muncea ca să-i „deştepte” pe cei care nu erau încă. „Deştept” înseamnă mai întâi în româneşte să fii treaz, adică să nu dormi, să nu rămâi apatic, adică manevrabil. „Deşteptarea” aceasta au făcut-o intelectualii, adică elita, din rândul căreia mulţi ardeleni studiaseră în Occident, şi nu doar în Franţa. Expresia de „regat neolatin neatârnat” nu vine numai din obsesia ardelenilor pen­tru latinitate, ci şi din dorinţa de sincronizare a românilor cu Europa prin latinitate. Oamenii aceia erau „deştepţi”, aveau planuri bune de „deşteptare” a naţiunii şi de înscriere a sa pe traiectoria culturii şi civilizaţiei de prim rang.

Unirea a fost un gest ­naţionalist în înţelesul din epocă al termenului

Se discută mult azi despre „naţionalismul“ românilor, despre „excepţionalismul“ lor negativ şi chiar despre neputinţa de a face fapte mari, durabile, proiecte monumentale, de a continua lucrul început etc. Unirea din 1859 a Moldovei şi Ţării Româneşti (nu a Moldovei cu Ţara Românească, pentru că cele două subiecte ale acţiunii au fost egale şi nu subordonate una faţă de alta; nu este corect să se spună nici „Unirea Munteniei şi Moldovei”, deoarece la 1859 s-a unit şi Oltenia!) a fost un gest naţionalist în înţelesul din epocă al termenului (nu în sensul de azi, când naţionalismul se confundă aproape cu xenofobia şi cu şovinismul).

Subiectul actului unirii de la 1859 au fost românii, fapt pentru care ţara s-a chemat România

La 1859 ne situăm în seco­lul naţionalităţilor, iar naţio­nalismul era ideologia dominantă a popoarelor europene şi nu numai euro­pene, dornice să sfarme impe­riile multinaţionale, să scape de dominaţiile străine şi că construiască state naţionale. Atunci, au fost naţionalişti şi germanii, şi italienii, şi polonezii, şi cehii, şi slovacii, şi sârbii, şi finlandezii, şi estonienii, şi letonii etc. Românii nu sunt „excepţionali” nici în sens pozitiv, dar nici negativ, ci sunt ca toate popoarele. Nu au putut să facă un stat unitar şi perfect la 1859, dar i-au făcut nucleul. Au fost la mijloc, fireşte, Marile Puteri, dar subiectul actului au fost, totuşi, românii, fapt pentru care ţara s-a chemat România. Nu am putut făuri România Întregită repede, dar nici germanii, italienii sau polo­nezii nu au fost mai grozavi. Cuza a fost îndepărtat fiindcă tulburase un anumit echilibru, deşi era un domn vrednic, dar nici alţii nu au făcut altfel. Ba, americanii l-au chiar omorât pe preşedintele care i-a eliberat pe sclavi şi care le-a salvat Uniunea, şi asta la 1865, cu un an înainte ca „monstruoasa coaliţie” să-l alunge pe Cuza. Prin urmare, „nimic nu este nou sub soare”!

Elitele bune, educate şi responsabile au condus naţiunile pe căile cele mai adecvate interesului naţional. Ne-am mai împotmolit, ne-am certat sau ne-am hulit, dar am mers înainte

Ne-am făurit şi noi naţiunea în rând cu alte popoare, ne-am construit edificiul naţional, adică statul menit să protejeze poporul român, exact cum au procedat şi alţii. Ne-am mai împotmolit, ne-am certat sau ne-am hulit, dar am mers înainte. Poate alţii să fi făcut toate astea mai bine, dar înainte de a căuta „excepţionalismul” malefic sau „singularismul” negativ al românilor, ar fi bine să studiem mai mult, să ne comparăm, să ne informăm şi abia apoi să tragem conclu­ziile. Evident, nu toţi românii au fost patrioţi conştienţi, nu au dorit cu toţii Unirea (unii nici nu au ştiut ce este statul unitar, ca şi azi!), dar la fel a fost peste tot: elitele bune, educate şi responsabile au condus naţiunile pe căile cele mai potrivite, mai adecvate interesului naţional.

Notă – Adaptare după dialogul dintre Acad. Ioan-Aurel Pop şi jurnalistul Marius Ghilezan de la ziarul R.L.

Sursa: https://www.art-emis.ro

Lasă un răspuns