7 aprilie 2009 – zi despărțitoare de infern
Este zi de 7 aprilie în calendare. Întâmpli-se măcar și apocalipsa undeva în altă parte, căci noi, cei ce slujim cuvântul în spațiul pruto-nistrean, suntem datori să ne îndreptăm toată atenția către această zi remarcabilă din istoria noastră domestică.
A fost prilej și pentru Parlament să organizeze vineri audieri, să asculte rapoarte ale structurilor statului obligate să investigheze cauzele și consecințele celor întâmplate atunci.
Înainte însă de a ne referi direct la dezbaterile din legislativ și la rostul lor, trebuie să încercăm o definire a fenomenului de atunci. Ce a fost? O revoltă, o revoluție, o încercare de lovitură de stat, cum insistă să îl definească guvernarea de atunci și opoziția de astăzi?
În calitate de martor ocular, observator pe viu și comentator în direct la „Vocea Basarabiei” al evenimentelor, îmi asum să afirm acum, după cinci ani, că la 7 aprilie 2009 a avut loc o revoluție, dat fiind că actul a condus la răsturnarea unui regim politic de guvernare și înlocuirea lui cu altul. Nu a fost o revoluție clasică, așa precum ne-am deprins să le definim după calapoadele secolului XX, deși, în desfășurarea ei, nu au lipsit elementele de violență, adevărat, ingectate din exterior, precum s-a văzut.
A fost o revoluție a erei noi, o revoluție declanșată de factorul de conștiință, în primul și în primul rând. Este locul se menționăm, că în plan internațional, evenimentul de la Chișinău a fost numit drept prima revoluție twitter de pe glob, avându-se în vedere instrumentele Internet prin care au convenit să se organizeze tinerii participanți.
Cu ce argumentăm această definire? În primul rând cu faptul că în opt ani, care îi împlinise deja guvernarea comunistă la 5 aprilie 2009, ziua primelor alegeri parlamentare din acel an, societatea a acumulat atâta spirit de revoltă împotriva acțiunilor antidemocratice ale guvernării, încât în seara aceleeași zile, acest spririt a acumulat întro masă critică ajunsă la cota exteriorizării. Ultima picătura la această masă a turnat-o râgâitul de coniac în direct la televizor a lui Vladimir Voronin, țâțâna regimului comunisto-mafiot, care s-a grăbit să anunțe victoria exclusiva, totală și indubitabilă a comuniștilor în alegeri. Aroganța, disprețul afișat față de alte forțe politice, în special față de cele pro-europene ale liderului comunist, mutra roșie și ghiftuită, vorba sâsâită de șarpe bătrân pregătit să înghită prada adormită de mușcătura lui veninoasă, a creat atmosfer unui sfârșit iminent.
Era sfârșitul unei speranțe de înnoire nutrit la nivel de credință de marea majoritate a populației conștiente, mai cu seama de tineri. Să nu uităm că alegerile din aprilie 2009 au avut în context procesul de extindere, un ultim val având loc chiar în 2007, a spațiului democratic al Uniunii Europene pe care regimul comunist l-a mimat cu perfidie. Speranța era, că ajunsă la Prut, Uniunea Europeană, ca spirit, putea să cuprindă și Republica Moldova având ca vehicul politic doar o forță politică alternativă, nicidecum Voronin și clica lui. În seara acelei zile de 5 aprilie, așa cum anunța capul mafiei comuniste, speranța a murit.
Să ne amintim că în seara zilei de 6 aprilie, tinerii și-au dat întâlnire la Monumentul lui Ștefan cel Mare pentru a face, cu lumânări, prohodul acelei speranțe. Era o formă de protest față de tot ce s-a întâmplat în lunga perioadă preelectorală și electorală marcată de mari fărădelegi săvârșite de regimul comunist ca să împiedice și să strâmtoreze activitatea de promovare a altor partide, de conlucrare a societății civile, de informare a opiniei publice de către presa independentă.
Chiar din acest moment, în acțiunea spontană de protest a tinerilor încep să se infiltreze elemente străine ei. Mai întâi, relativ puțina lume adunată în scuarul voevodului este chemată să protesteze în fața Președinției, blocând bulevardul Ștefan cel Mare și introducând componenta de haos. Apoi lumea este invitată să urmeze în Piața Marii Adunări Naționale, pe parcurs încercându-se câteva tentative de a face prezentă și componenta de agresivitate prin tentative de a răsrturna câteva microbuze și troleibuze. Toate acestea au loc în văzul impasibil al poliției.
Fără a trece de faza pașnică, protestatarii se distanțează de grupurile agresive și se disipează, dându-și întâlnire în piață pentru a doua zi. Și grupurile agresive s-au făcut nevăzute. De ce? Pentru că organizatorii din umbră și-au dat seama, că pentru a putea fi manipulată eficient mulțimea trebuie să atingă o masă critică de indivizi, care se consideră a fi între 20 și 50 mii de protestatri.
A doua zi, la 7 aprilie, toate componentele au fost prezente: tineretul în număr mult mai mare, nemulțumit, protestatar, dar pașnic; grupurile agresive străine de lozincile tinerilor, suplimentate substanțial; comandourile aduse de peste Nistru, înarmați cu destulă ură pentru polițiști ca să dea în ei cât mai avan cu pietre, cu bâte și cu pumnii. La locul lor erau și coordonatorii: Voronin, asistat de Roșca, Baghirov, asistat de Tcaciuc (ori viceversa), Papuc, asistat de Țurcanu; pe poziții se aflau Mocanu – ca insigator; Zubic și Corduneanu – ca imitatori ai rezistenței polițienești, ofițeri sub acoperire infiltrați în număr mare printre protestatri; cameramanii SIS-ului și ai poliției. La fel erau prezente și alte ingrediente: bolovani, aduși la timp; purtătorii de drapele și pancarde cu conținut unionist; cei doi tineri cu rucsacuri având în ele drapelele noi-nouțe ale României și Uniunii Europene; grupurile de colaboratori dintre unitățile cele mai fidele gata să devasteze interiorul Parlamentului și să dea foc anumitor birouri.
În asemenea condiții totul a mers strună. Revoluția-bumernag – pornită de la un spirit protestatar spontan, firesc și sincer, preluat de o mașină de stat bine organizată și îndreptat împotriva purtătorilor acestui spirit. Revoluție perfect pe dos elaborată, evident, în laboratoarele bine dotate ale partenerului strategic de la Moscova. Mecanismele antiprotestatare au atins turația maximă imediat după miezul nopții de 7 spre 8 aprilie și menținute în acest regim de lucru timp de aproape o lună. Noaptea ucigașilor de suflete tinere a fost urmată de zilele lungi ale torționarilor, violatorilor din poliție și a judecătorilor din iad.
Descinderile în școli, în aule universitare, arestările în stradă în plin văzul lumii… Propaganda coborâtă parcă din infern era garnisită cu indicarea directă a celor ce se fac vinovați de această situație: nimeni alții decât tinerii prea deprinși cu libertatea, partidele de opoziție, România și Uniunea Europeană. Era formulat și scopul pentru care cei vinovați au făcut tot acest tărăboi: ca să execute o lovitură de stat, să răstoarne regimul constoituțional – învinuire deosebit de gravă pentru care în alte vremuri se pedepsea cu moartea.
Ajunși aici și scurtând din multe alte epizoade ale acelei primăveri de referință istorică, este momentul să rezumăm prin a ne întreba: ce a vrut de fapt Voronin și asistenții lui să obțină prin recurgerea la a revoluție pe dos cu toate atrocitățile, distrugerile făcute și sângele vărsat?
Răspunsul ar fi următorul:
- Având deplina siguranță că al treilea mandat de guvernare era ca și garantat, Voronin a vrut să scape în primul rând de statul Republica Moldova, nu altul, ci cel bazat pe Declarația de Independență care îl legitima drept al doilea stat românesc. De aici explicația arderii documetului,
- Izolarea totală de România și, indirect, de Uniunea Europeană, refacerea regimului dur de frontieră de tip sovietic și ruperea acordului prin care tineri moldoveni sunt susținuți de statul român să-și facă studiile în România. De aici învinuirea directă a României în tentativă de lovitură de stat, urmată de expulzarea ambasadorului României, gest egal cu declararea stării de război cu acest stat;
- Pregătirea terenului pentru o guvernare pe modelul Putin: autoritară, despotică, totalitară, fără partide de opoziție principială pro-europene, asistată de un partid pe post de opoziție simulată, rol îndeplinit de minune de PPCD în persoana liderului acestuia, Roșca. De aici învinuirea liderilor partidelor de opoziție ca executori ai loviturii de stat, care, în urma unui proces exemplar, le era pregătit să dispară pentru totdeauna de pe scena politică undeva în tenebrele închisorilor;
- Eradicarea spiritului de libertate, protestatar al generației tinere cu veleități pro-europene și democratice, instituirea sentimentului de frică în relația cu regimul de guvernare care este capabil să recurgă la formele cele mai aspre de pedeapsă dacă această relație dispare din capul unor temerari. De aici omorârea a cinci dintre ei chiar în prima noapte, violarea lor, torturarea și cauzarea unor mari suferințe fizice și morale unui număr de peste 700 de persoane trecute prin coridoarele morții și altor mii rămași pe dinafară.
Astea a vrut să obțină Voronin ca premiu pentru contralovitura lui de stat. Că până acum justiția nu își spune cuvândul și nu dorește să pună cap-coadă toate probele care ar constitui un rechizitoriu adevăraților organizatori ai dezastrelor din aprilie 2009, este dovada că sistemul ticăloșit al lui Voronin trăiește încă. Acesta așteaptă revenirea lui la putere și continuarea scenariului care a fost întrerupt la 29 iulie 2009.
Din acest punct de vedere nu sunt de aocrd cu cei care afirmă că audierile din parlament de vineri au fost inutile, fără de niciun folos. Nu, aceste audieri ne arată un detaliu foarte important, și anume: cât de mult statul de factură democratică instituit de Alinațele pro-europene și de Coaliție s-a îndepărtat de statul mafiot de factură comunistă, care este pericolul ca acest stat să revină?
Constatarea este că pericolul există, precum există și idioții utili care le țin hangul comuniștilor în toți acești ani prin comportament și practici lispite de discernământ. Ar fi cazul să arătăm cine sunt aceștea, dar, din lipsă de spațiui, promitem să abordăm fenomenul în considerentele noastre viitoare.
Pentru radio Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu,
fracțiunea Partidului Liberal Reformator
Leave a Comment
(0 Comments)